Shareholder Identity Disclosure in Corporate Certificates: Validity of Name Disclosure Under Companies Law Versus GDPR Consent and Data Protection Constraints

Şedinţa publică din data de 15 decembrie 2025

Analizând actele de la dosar şi decizia atacată, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa - secţia a II-a Civilă la 23.03.2017 sub nr. x/2017, astfel cum a fost precizată şi completată la 17.05.2017, reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi G. au chemat în judecată pe pârâţii S.C. H. S.A. (în continuare, "H. S.A.") şi I., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâţii la emiterea unui certificat privind structura integrală şi detaliată a acţionariatului H. S.A. la data rămânerii definitive a hotărârii, în sensul comunicării numelui, prenumelui, datei şi locului naşterii tuturor persoanelor care deţin acţiuni, numărului de acţiuni deţinute, sechestrelor, ipotecilor şi a altor garanţii instituite asupra acestora, inclusiv cele de natură penală, precum şi procentul din totalul acţiunilor emise de societate.

De asemenea, au solicitat obligarea pârâţilor la comunicarea către reclamanţi a unor copii certificate ale registrului şedinţelor şi deliberărilor adunărilor generale începând cu 01.01.2010 şi până la data introducerii acţiunii şi ale registrului obligaţiunilor, care să releve totalul instrumentelor financiare emise şi al celor rambursate, precum şi numele, prenumele sau denumirea, domiciliul sau sediul titularilor, atunci când ele sunt nominative. Reclamanţii au solicitat şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au invocat art. 178 din Legea societăţilor nr. 31/1990, art. 1.516, art. 1.527 şi art. 1.528 C. civ.

Pe calea întâmpinării, pârâta H. S.A. a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar, pe fond, a solicitat respingerea acţiunii.

Pârâtul I. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.

Prin încheierea din 28.11.2017, prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei H. S.A.

Prin sentinţa civilă nr. 236/06.02.2018, Tribunalul Constanţa - secţia a II-a Civilă:

- a respins excepţia lipsei de interes a reclamanţilor în formularea capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâţilor la comunicarea către reclamanţi a unor copii certificate ale registrului şedinţelor şi deliberărilor adunărilor generale începând cu 01.01.2010 până la data introducerii acţiunii;

- a admis excepţia lipsei de interes a reclamanţilor în formularea capătului de cerere vizând comunicarea unor copii certificate ale registrului obligaţiunilor, care să releve totalul obligaţiunilor emise şi al celor rambursate, precum şi numele, prenumele, denumirea, domiciliul sau sediul titularilor, atunci când ele sunt nominative şi, în consecinţă, a respins acest capăt de cerere ca lipsit de interes;

- a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost precizată şi completată şi a obligat pârâţii la emiterea unui certificat privind structura acţionariatului H. S.A., cuprinzând numele şi prenumele tuturor acţionarilor, numărul de acţiuni deţinute, precum şi procentul din numărul total de acţiuni emise de societate, precum şi la comunicarea către reclamanţi a unor copii certificate ale registrului şedinţelor şi deliberărilor adunărilor generale începând cu 01.01.2010 până la data introducerii cererii de chemare în judecată, 23.03.2017, pe cheltuiala reclamanţilor;

- a respins, în rest, ca nefondate pretenţiile şi a obligat pârâţii la plata către reclamantul A. a sumei de 60 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe civile, H. S.A. şi I. au promovat apel.

Numiţii J., K., L., M., N., O. şi P. au formulat cereri de intervenţie accesorie în interesul apelanţilor-pârâţi, iar intimatele-reclamante F. şi G. au formulat, la data de 28.03.2019, o cerere de renunţare la judecată.

Prin decizia civilă nr. 324/13.06.2019, Curtea de Apel Constanţa - secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea reclamantelor F. şi G. de renunţare la judecată, a admis apelurile şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost precizată şi completată şi a obligat pârâţii la emiterea unui certificat privind structura acţionariatului H. S.A., cuprinzând numărul de acţiuni şi procentele deţinute, cu protejarea datelor cu caracter personal ale acţionarilor prin anonimizare; a menţinut restul dispoziţiilor şi a admis cererile de intervenţie în interesul apelanţilor.

Această decizie civilă a fost atacată cu recurs de către reclamanţii B., A., C., D. şi E..

Prin decizia nr. 575/10.03.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - secţia a II-a Civilă a admis recursul, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel, reţinând incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a aplicat dispoziţii normative abrogate, ignorând şi efectul direct al dreptului european statuat prin acte normative cu aplicare directă ori transpuse în legislaţia naţională.

Rejudecând calea ordinară de atac, prin decizia civilă nr. 521/24.11.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Constanţa - secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei de interes, a admis apelurile, a schimbat în parte sentinţa atacată, cu consecinţa admiterii în parte a acţiunii, astfel cum a fost precizată şi completată, în sensul că a obligat pârâţii la emiterea unui certificat privind structura acţionariatului pârâtei H. S.A., cuprinzând numărul de acţiuni şi procentele deţinute, cu protejarea datelor cu caracter personal ale acţionarilor prin anonimizare; a menţinut restul dispoziţiilor şi a admis cererile de intervenţie în folosul apelanţilor.

Împotriva deciziei civile menţionate şi a încheierii din data de 03.11.2021, în care au fost consemnate dezbaterile, A., B., C., D. şi E. au declarat recurs principal, iar H. S.A. şi P. au promovat recurs incident.

Prin decizia civilă nr. 1421/13.06.2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - secţia a II-a Civilă a respins cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de recurenţii-reclamanţi, a anulat recursul principal declarat împotriva încheierii din 03.11.2021, a anulat recursurile incidente declarate împotriva deciziei civile nr. 521/24.11.2021, a admis recursul principal declarat împotriva aceleiaşi decizii, pe care a casat-o şi a trimis cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Instanţa supremă a reţinut incidenţa motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., întrucât, în al doilea ciclu procesual, instanţa de apel nu a respectat limitele primei decizii de casare şi şi-a extins analiza asupra altor elemente aflate sub protecţia datelor personale privind domiciliul şi codul numeric personal şi prin trimiterea generică la art. 77 lit. a) din Legea nr. 31/1990, dar şi pentru vicii de motivare, statuând că instanţa devolutivă de control judiciar nu a efectuat o analiză proprie a motivelor de apel în raport cu limitele învestirii, ci s-a referit exclusiv la elementele de identificare ale persoanelor fizice privind adresa de domiciliu şi codul numeric personal, considerente care sunt străine cauzei.

Rejudecând calea devolutivă de atac, prin decizia civilă nr. 152/LP/19.06.2024, pronunţată în dosarul x/2017, Curtea de Apel Constanţa - secţia a II-a Civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi a respins ca nefondate apelurile şi cererile de intervenţie în interesul apelanţilor.

Împotriva acestei decizii civile, H. S.A. şi I. au declarat recurs, prin cereri separate, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cu titlu prealabil dezvoltării motivelor de recurs, recurenta-pârâtă H. S.A. a formulat o cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: (i) dacă art. 177 şi 178 din Legea nr. 31/1990 reglementează aceeaşi instituţie sau instituţii distincte din perspectiva tipului de documente reglementate şi a conţinutului acestora; (ii) dacă registrul acţionarilor reglementat de legiuitor în art. 177 din Legea nr. 31/1990 se confundă cu structura acţionariatului reglementată în cuprinsul art. 178, în special din perspectiva conţinutului acestor documente; (iii) ce informaţii trebuie să conţină structura acţionariatului reglementată în cuprinsul art. 178 din Legea nr. 31/1990.

Totodată a solicitat sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării, cu titlu preliminar, asupra următoarelor întrebări: (i) dacă, în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal, consimţământul acordat de persoana vizată cu un scop determinat iniţial se consideră acordat şi pentru alte scopuri ulterioare sau strict cu privire la scopul acordării iniţiale; (ii) în ce măsură se pot transmite, chiar şi în baza unor dispoziţii legale naţionale ce reglementează în general raporturi juridice de drept privat, date cu caracter personal de un operator care, în baza unor drepturi conferite de dispoziţiile legale, prelucrează sub forma colectării şi stocării datele cu caracter personal, către alte persoane care nu prezintă garanţii cu privire la modalitatea de prelucrare, perioada de utilizare şi nu determină scopul şi modalitatea de păstrare; (iii) în ce măsură Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date şi de abrogare a Directivei 95/46/CE se opune ca o persoană care nu prezintă garanţii cu privire la modalitatea de prelucrare, perioada de stocare şi nu determină scopul şi modalitatea de păstrare şi utilizare a datelor cu caracter personal să intre în posesia acestor date, chiar dacă legislaţia naţională ce reglementează raporturi juridice de drept privat, prevede la nivel general posibilitatea de a cunoaşte informaţii despre acţionarii unei societăţi.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurenţii-pârâţi au invocat excepţia lipsei calităţii lor procesuale pasive în raport cu modalitatea alternativă şi de excludere reciprocă stabilită de legiuitor prin art. 178 din Legea nr. 31/1990 şi au solicitat admiterea acesteia, cu consecinţa admiterii recursurilor şi respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, deoarece orice solicitare cu privire la evidenţa acţionariatului trebuie înaintată entităţii care are în grijă acest registru, or pentru H. S.A. aceasta este Depozitarul Central S.A., în temeiul contractului de prestări servicii de registru nr. x/07.06.2016 şi nu administratorul/membrii directoratului sau societatea.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 7 C. proc. civ., recurenţii susţinând că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea art. 501 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu au fost respectate limitele rejudecării şi autoritatea de lucru judecat a considerentelor hotărârii de casare.

Cu privire la încălcarea limitelor rejudecării, au arătat că, prin decizia de casare, instanţa supremă a statuat în mod definitiv că numele şi prenumele intră sub protecţia datelor cu caracter personal, nelegalitatea deciziei pronunţate de curtea de apel în al doilea ciclu procesual vizând doar faptul că instanţa şi-a extins analiza şi asupra unor elemente aflate sub aceeaşi protecţie, care însă nu au făcut obiectul dosarului, respectiv codul numeric personal şi adresele de domiciliu, încălcând, astfel, limitele devoluţiunii. În opinia recurenţilor, acesta reprezenta singurul aspect pe care instanţa de apel trebuia să îl analizeze în al treilea ciclu procesual, neavând obligaţia de a reanaliza fondul cauzei.

Au subliniat, ca argument suplimentar în susţinerea acestei critici, că decizia pronunţată în al doilea ciclu procesual a fost casată strict pe chestiuni de procedură, iar nu pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În continuare, au arătat că decizia recurată încalcă autoritatea de lucru judecat atât a deciziei civile nr. 1421/13.06.2023 pronunţată de Înalta Curte - prin care s-a stabilit în mod definitiv că numele şi prenumele acţionarilor persoane fizice sunt elemente aflate sub protecţia datelor cu caracter personal - cât şi a deciziei civile nr. 521/24.11.2021 a Curţii de Apel Constanţa - prin care s-a reţinut că numele şi prenumele reprezintă date cu caracter personal care trebuie anonimizate - astfel că a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv limitele casării.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub un prim aspect, au învederat că decizia atacată este rezultatul aplicării greşite a prevederilor art. 177 şi art. 178 din Legea nr. 31/1990.

Evocând textele de lege pretins aplicate greşit, au susţinut că instanţa de apel a făcut o confuzie între instituţiile reglementate de cele două dispoziţii legale, în sensul că a confundat noţiunea de "registru al acţionarilor" pe care trebuie să îl ţină societatea, conform art. 177 alin. (1) lit. a), cu noţiunea de "certificat privind structura acţionariatului", reglementat de art. 178 alin. (2), atunci când a apreciat că registrul acţionarilor are două limitări, în sensul că în temeiul acestuia se pot obţine extrase certificate şi cu privire la adresele de domiciliu ale acţionarilor.

Astfel, au precizat că deşi art. 177 alin. (1) lit. a) reglementează obligaţia pentru societăţile pe acţiuni de a deţine un registru al acţionarilor care să arate, după caz, numele şi prenumele, codul numeric personal, denumirea, domiciliu sau sediul acţionarilor, precum şi vărsămintele făcute în contul acţiunilor, art. 178 alin. (2) prevede obligaţia de a pune la dispoziţia acţionarilor doar registrele prevăzute la lit. b) şi f) ale art. 177, ceea ce denotă că legiuitorul a exclus de la obligaţia de informare punerea la dispoziţia acţionarilor a registrului acţionarilor, în modalitatea solicitată de intimaţii-reclamanţi.

Prin urmare, Depozitarul Central S.A. are doar obligaţia de a furniza acţionarilor şi altor solicitanţi informaţii privind structura acţionariatului respectivei societăţi şi să le elibereze, la cerere, pe cheltuiala lor, certificate privind aceste date, însă nu registrul acţionarilor în modalitatea reglementată de art. 177 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990.

În acest context, au reproşat instanţei faptul că, la stabilirea conţinutului certificatului privind structura acţionariatului, trebuia să se raporteze exclusiv la dispoziţiile art. 178 şi nu la cele ale art. 177, care reglementează un alt document.

Au mai arătat că obligaţia de informare a societăţii şi dreptul corelativ al acţionarului se realizează numai în coordonatele legale şi, cum intimaţii-reclamanţii nu au putut furniza un suport normativ cererii lor, instanţa a schimbat, prin argumentare, temeiul juridic pe care aceştia şi-au întemeiat solicitarea.

În opinia recurenţilor-pârâţi, acţionarul are dreptul de a primi informaţii privind structura acţionariatului, nu de a primi registrul acţionarilor, iar prin structura acţionariatului nu se înţelege dezvăluirea informaţiilor cu privire la datele personale ale acţionarilor, ci gruparea acestora, anonimizaţi, pe persoane fizice, persoane juridice, structuri fără personalitate juridică, etc., cu indicarea procentului deţinut de fiecare categorie.

Au mai învederat că structura acţionariatului, sub aspectul conţinutului, este interpretată în mod unitar atât de Autoritatea de Supraveghere Financiară, cât şi de Depozitarul Central S.A. şi respectată de toate societăţile, atât cele deschise, cât şi cele închise, în sensul că trebuie să cuprindă acelaşi tip de informaţii pe care recurenţii le-au adus la cunoştinţa instanţei de fond, astfel că, într-o interpretare logică, utilizând argumentul a pari, la situaţii identice (societăţi deschise, tranzacţionate la B.V.B. pentru care există reglementare privind conţinutul structurii, Norma A.S.F. nr. 5/2018 şi societăţile închise, netranzacţionate, pentru care legea nu prevede în mod expres conţinutul), soluţia trebuie să fie identică, respectiv conţinutul structurii acţionariatului trebuie să fie cel prevăzut de reglementări, pentru a nu se crea mai multe drepturi unei categorii similare sau identice şi a nu conduce la aspecte discriminatorii.

Printr-o altă critică, circumscrisă aceluiaşi motiv de casare, autorii cererilor de recurs au susţinut încălcarea principiului prevalenţei Regulamentului (UE) 2016/679 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date şi de abrogare a Directivei 95/46/CE (denumit în continuare, "Regulamentul G.D.P.R."), precum şi incorecta lui aplicare.

Primo, din perspectiva prevalenţei acestuia asupra legislaţiei naţionale, după evocarea dispoziţiilor art. 288 din T.F.U.E., art. 99 din Regulamentul G.D.P.R., respectiv a art. 5 C. civ., au susţinut că instanţa de apel, cu încălcarea normelor de drept material, a apreciat ca sunt incidente dispoziţiile art. 178 din Legea nr. 31/1990, ca lege specială care justifică aplicarea excepţiei prevăzută la art. 6 alin. (1) lit. c) din Regulamentul G.D.P.R., lege generală, deşi trebuia să pornească cu aplicarea de la general la excepţie, respectiv de la dispoziţiile Legii nr. 31/1990 la cele ale Regulamentului G.D.P.R., care prevalează asupra legislaţiei interne, încălcând principiului specialia generalibus derogant şi ierarhia normelor juridice şi extinzând, în mod nejustificat, dispoziţiile legii generale asupra unor situaţii reglementate în mod specific de legea specială.

Redând unele considerente din hotărârea pronunţată în Cauza Latvijas Republikas Saeima, C-439/19, recurenţii au conchis că, în lipsa unui interes specific şi a unui scop care să justifice necesitatea obţinerii de către intimaţii-reclamanţi a datelor cu caracter personal privind numele şi prenumele acţionarilor H. S.A., care nu au fost analizate de instanţa de judecată, aceasta, cu încălcarea prevalenţei Regulamentului G.D.P.R., în special a art. 5 şi art. 6, a dispus comunicarea numelui şi prenumelui acţionarilor către intimaţii-reclamanţi, nesocotind principiul supremaţiei dreptului Uniunii, în sensul că nu se poate admite ca norme de drept naţional să aducă atingere unităţii şi eficacităţii dreptului european. În susţinere, au făcut trimitere la Cauza Stefano Melloni, C-399/2011 şi Pelham and Others, C-476/17.

Secundo, au susţinut încălcarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor/condiţiilor din Regulamentul G.D.P.R., în sensul inexistenţei consimţământului sau a unui alt motiv prevăzut de lege pentru ca prelucrarea datelor să fie legală.

Astfel, au afirmat că instanţa, cu interpretarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 177 şi art. 178 din Legea nr. 31/1990, a apreciat că prelucrarea datelor personale referitoare la nume şi prenume este necesară în vederea îndeplinirii obligaţiei legale a H. S.A. şi a administratorului acesteia de a comunica oricărui acţionar, în vederea respectării dreptului individual la informare, date cu privire la structura acţionariatului. Totodată, interpretând greşit şi dispoziţiile art. 6 alin. (1) lit. c) din Regulamentul G.D.P.R., curtea de apel a reţinut că prelucrarea este necesară în vederea îndeplinirii unei obligaţii ce revine operatorului, de vreme ce Depozitarul Central S.A. a colectat de la acţionari datele cu caracter personal care au fost folosite exclusiv în scopul ţinerii registrului acţionarilor în conformitate cu art. 177 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990.

Au subliniat că, pentru a putea beneficia de dreptul de prelucrare prevăzut de Regulamentul G.D.P.R., operatorului îi revine obligaţia de a dovedi că aceste date sunt colectate în scopuri determinate, explicite şi legitime şi că sunt prelucrate în mod legal, echitabil şi transparent faţă de persoana vizată.

Au mai precizat că acţionarii şi-au exprimat consimţământul la momentul la care au dobândit calitatea de acţionar cu privire la această prelucrare a datelor personale de către un operator exclusiv în sensul ţinerii registrului acţionarilor şi nu pentru ca aceste date să fie prelucrate şi comunicate altor persoane, chiar şi acţionari, atât timp cât nu au fost informaţi cu privire la scopurile pentru care sunt prelucrate şi cu privire la temeiul juridic al prelucrării.

Or, deşi instanţa a identificat secţiunile şi definiţiile din Regulamentul G.D.P.R. aplicabile în cazurile în care se impune protecţia drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice, a nesocotit obligaţiile pe care le are un operator cu privire la prelucrarea datelor pe care le colectează de la persoane fizice, în scopuri determinate şi legitime, raportat la principiul proporţionalităţii şi minimizării tipurilor de informaţii cu caracter personal prelucrate.

Recurenta-pârâtă H. S.A. a afirmat că nu are obligaţia de a colecta, prelucra, transfera, divulga sau comunica informaţii despre proprii acţionari, fără un scop legitim şi fără a analiza, în mod real, necesitatea şi proporţionalitatea în raport cu dreptul la datele personale ce revine acţionarilor, cum greşit a interpretat instanţa de apel.

De asemenea, această recurentă a precizat că, urmând raţionamentul curţii, ar însemna că societatea ar putea să efectueze oricare şi toate celelalte operaţiuni care intră în sfera noţiunii de prelucrare fără să fie responsabilă de obţinerea consimţământului expres al persoanelor fizice, or această interpretare nu poate fi acceptată, câtă vreme Regulamentul G.D.P.R. stabileşte că, acolo unde este depăşită obligaţia prevăzută de lege în materia protecţiei datelor sau scopul iniţial pentru care a fost acordat consimţământul, este necesar/obligatoriu consimţământul cu indicarea explicită a scopului urmărit de operator.

În opinia recurentei-pârâte H. S.A., atunci când se pune în discuţie operaţiunea de comunicare/divulgare a datelor acţionarilor persoane fizice, operatorul ar trebui să obţină consimţământul expres de la fiecare acţionar, atât timp cât acest motiv nu este prevăzut în mod explicit în Legea nr. 31/1990, ca obligaţie legală a operatorului.

Prin urmare, a susţinut că, în mod greşit a reţinut instanţa că un operator poate divulga date către terţi doar pentru că poate dispune în orice mod de acestea, adăugând, practic, la textul de lege, în sensul că informaţiile pot fi solicitate şi de persoane interesate, deşi art. 178 din Legea nr. 31/1990 nu face referire la persoanele interesate, ci la orice solicitant, lipsind condiţia interesului.

Cu privire la această condiţie, a interesului pe care reclamanţii trebuie să îl justifice pentru a le putea fi comunicate date cu caracter personal şi dreptul persoanelor vizate de a se opune în orice moment ca datele ce le privesc să facă obiectul prelucrării şi să fie transferate către persoane care nu oferă o procedură şi o garanţie a modalităţii de prelucrare, păstrare şi utilizare a acestor date, recurenţii au invocat hotărârea Comisia Europeană împotriva The Bavarian Lager Co. Ltd., C-28/08.

Tertio, au susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 5 şi art. 6 alin. (3) şi (4) din Regulamentul G.D.P.R., care reglementează necesitatea şi proporţionalitatea măsurii.

În acest sens, sub un prim aspect, au reproşat instanţei că nu a verificat dacă datele cu caracter personal ar fi colectate de către intimaţii-reclamanţi în scopuri determinate, explicite şi legitime, prin raportare la principiile enunţate la art. 5, având în vedere că aceştia ar deveni operatori în raport cu informaţiile solicitate, precum şi dacă, prin cererea de chemare în judecată, au dat asigurări cu privire la măsurile adecvate implementate care să ofere garanţii suficiente pentru a asigura protecţia datelor personale solicitate, precum şi la modalitatea concretă de exercitare a drepturilor prevăzute de Regulamentul G.D.P.R. de către persoanele fizice ale căror date sunt divulgate.

Sub un al doilea aspect, au afirmat că instanţa nu a analizat necesitatea şi proporţionalitatea măsurii prin raportare la scopul determinat, explicit, legitim şi în ce măsură aceste date sunt adecvate, relevante şi limitate, ci doar în mod superficial a constatat, fără a exista o analiză reală, că numele şi prenumele sunt adecvate şi relevante pentru scopul urmărit, informarea reclamanţilor, şi limitate la ceea ce este necesar pentru acest scop.

În continuare, recurenţii-pârâţi şi-au expus punctul de vedere cu privire la modul în care instanţa de rejudecare ar fi trebuit să evalueze datele solicitate de intimaţii-reclamanţi.

Au mai susţinut că, în realitate, nu a existat o analiză şi o motivare a instanţei cu privire la aceste condiţii legale, ci doar o constatare a curţii raportat la soluţia pronunţată de instanţa de fond şi au apreciat că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind incident şi motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Tot din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, cu referire la aprecierea instanţei în sensul că apelantul I. nu ar fi explicat în ce modalitate cunoaşterea de către intimaţii-reclamanţi a numelor celorlalţi acţionari ai H. S.A. ar favoriza societatea cu răspundere limitată la care sunt asociaţi, au susţinut că instanţa nu a analizat elementele precum litigiile purtate între societăţi şi care pot avea un impact semnificativ asupra scoringului de risc şi, implicit, asupra bonităţii bancare şi care afectează percepţia riscului financiar, reputaţia, capacitatea de plată şi indicatorii financiari ai societăţii, respectiv că nu a avut în vedere niciun alt element pentru a determina necesitatea şi proporţionalitatea măsurii, conform art. 5 şi art. 6 din Regulamentul G.D.P.R. şi să le pondereze în funcţie de împrejurările speţei.

În altă ordine de idei, făcând referire la adresa emisă la 10.03.2021 de Autoritatea Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, respectiv la adresa nr. x/08.03.2021 emisă de Depozitarul Central S.A., titularii cererilor de recurs au afirmat că instanţa nu a analizat probatoriile administrate de H. S.A. şi au apreciat că soluţia exprimată prin dispozitiv rămâne nesusţinută şi pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o precedă.

În acest context, au afirmat că le-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, iar vătămarea cauzată nu poate fi înlăturată decât prin aplicarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ., respectiv prin casarea în totalitate a hotărârii şi trimiterea spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel pentru a se asigura părţilor accesul la dublul grad de jurisdicţie, ca garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti.

Quarto, au invocat aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute la art. 6 alin. (3) şi (4) din Regulamentul G.D.P.R., raportate la dispoziţiile art. 5 din acelaşi act normativ, întrucât instanţa de apel nu a stabilit măsurile adecvate care să ofere garanţii că se asigură protecţia datelor personale solicitate.

Mai exact, au afirmat că hotărârea instanţei de apel încalcă prevederile art. 12-22 din Regulamentul G.D.P.R., în special cele cuprinse în art. 15 alin. (1) lit. c), care obligă operatorul să informeze destinatarii sau categoriile de destinatari cărora datele cu caracter personal le-au fost sau urmează să le fie divulgate pentru ca aceştia să îşi poată exercita drepturile privind protecţia datelor personale şi să determine, conform lit. d), acolo unde este posibil, perioada pentru care se preconizează că vor fi stocate datele cu caracter personal sau, dacă acest lucru nu este posibil, criteriile utilizate pentru a stabili această perioadă şi garanţiile luate pentru protecţia acestor date cu caracter personal.

Recurenţii-pârâţi au apreciat că este incidentă în speţă hotărârea pronunţată în Cauza Bara and Others, C-201/14 şi au învederat că intimaţii-reclamanţi nu au oferit nici garanţii adecvate pentru protecţia datelor personale şi nici nu au îndeplinit condiţia prevăzută de art. 46 din Regulamentul G.D.P.R., care oferă drepturi opozabile şi căi de atac eficiente persoanelor vizate.

Quinto, recurenta-pârâtă H. S.A. a mai susţinut că hotărârea încalcă normele de drept material înscrise în art. 5 alin. (1) lit. e) şi considerentul 39 din Regulamentul G.D.P.R., cu privire la perioada de stocare a datelor cu caracter personal şi mijloacele de protecţie adecvate şi a susţinut că revenea instanţei sarcina de a stabili termene corespunzătoare pentru perioada de stocare şi de a decide dacă acestea privesc ştergerea datelor menţionate sau revizuirea periodică a necesităţii de a le păstra, sub rezerva ca respectarea lor să fie garantată de norme procedurale adecvate.

În condiţiile în care intimaţii-reclamanţi nu au justificat un scop pentru informaţiile solicitate, recurenta-pârâtă a învederat că una dintre măsurile pe care instanţa trebuia să le dispună era aceea de a determina cadrul în care aceste informaţii le erau puse la dispoziţie, modalitatea de păstrare şi ştergerea datelor cu caracter personal, astfel cum, în mod corect, au procedat primele două instanţe de apel, care au dispus anonimizarea.

Sub un ultim aspect, a menţionat că instanţa de apel nu s-a pronunţat nici în privinţa garanţiilor oferite persoanelor a căror date cu caracter personal ar fi prelucrate, ceea ce reprezintă o încălcare a normelor de drept material înscrise în art. 5 alin. (1) lit. c), e) şi f) din Regulamentul G.D.P.R.

Intimaţii-reclamanţi A., B., C., D. şi E. au formulat întâmpinare la cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă H. S.A., prin care au invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, au solicitat respingerea cererilor de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, având în vedere caracterul formal al acestora şi neîndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea demersurilor.

Cu referire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a recurenţilor, au solicitat respingerea acesteia ca inadmisibilă, în raport cu cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - secţia a II-a Civilă prin decizia de casare nr. 575/10.03.2021.

Pe fond, au solicitat respingerea cererii de recurs ca nefondată, învederând, în esenţă, că datele solicitate nu reprezintă date cu caracter personal, iar informaţiile nu se prelucrează şi nu se transmit către terţi, ci se respectă un drept prevăzut de lege în virtutea caracterului public al deţinerii de părţi sociale, având în vedere că deţinerea de acţiuni în cadrul unei societăţi nu poate avea caracter ocult, câtă vreme legislaţia, atât cea europeană, cât şi cea naţională, impune un regim de transparenţă deţinătorilor de acţiuni, fiind interzise societăţile cu acţiuni la purtător.

Celelalte părţi nu şi-au exercitat dreptul procesual de a formula întâmpinare.

Pe calea răspunsurilor la întâmpinarea formulată de intimaţii-reclamanţi, recurenţii-pârâţi au solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului declarat de pârâta H. S.A., în raport cu criticile concrete de nelegalitate expuse şi argumentele în susţinerea tezei privind aplicarea greşită a normelor de drept material invocate.

De asemenea, au solicitat respingerea alegaţiilor privind netemeinicia excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, pe motiv că pârâta H. S.A. nu a mai fi invocat până la acest moment excepţia, ci doar pârâtul I., însă pentru alte motive decât cele arătate prin cererea de recurs, precum şi a tuturor apărărilor intimaţilor.

Cu referire la argumentele intimaţilor-reclamanţi privind caracterul nefondat/inadmisibil al cererilor de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, recurenta-pârâtă H. S.A. a susţinut că sunt neîntemeiate şi a reiterat faptul că vor fi dezvoltate şi motivate în fapt şi în drept în cuprinsul unor memorii separate.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea completului de filtru din 05.02.2025, în temeiul art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului părţilor; nicio parte nu a formulat punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 09.04.2025, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă H. S.A., a admis în principiu recursurile şi a stabilit termen de judecată la 24.09.2025, în vederea judecării acestora, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 10.12.2025, instanţa supremă a respins cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum şi cererea de sesizare preliminară a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pentru argumentele consemnate în încheierea respectivă.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, se impune analiza excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a recurenţilor-pârâţi, invocată de aceştia prin cererile de recurs, referitor la care H. S.A. a susţinut că are rolul de a împiedica exercitarea acţiunii, iar pârâtul I. a precizat că a mai fost invocată şi în faţa primei instanţe de judecată, dar pentru motive diferite.

Astfel cum rezultă din actele dosarului şi hotărârile instanţelor anterioare, în etapa judecăţii la tribunal, societatea pârâtă a invocat, prin întâmpinare, excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, întemeiată pe dispoziţiile art. 178 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, iar prin încheierea din 28.11.2017 pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Constanţa - secţia a II-a Civilă a respins această excepţie.

Încheierea din 28.11.2017 nu a fost atacată cu apel de către pârâtă.

Prin apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 236/06.02.2018 a Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă, pârâtul I. a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, în temeiul art. 178 din Legea nr. 31/1990, iar prin decizia nr. 324/13.06.2019, Curtea de Apel Constanţa - secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondat motivul de apel referitor la această excepţie.

Decizia nr. 324/13.06.2019 nu a fost atacată cu recurs de niciunul dintre pârâţi, ci doar de către reclamanţi, fiind casată, iar rejudecarea apelului a fost dispusă în limitele casării faţă de motivele de recurs invocate de recurenţi, care nu au vizat soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului I.. Prin urmare, statuările instanţelor de fond, din primul ciclu procesual, privind caracterul nefondat al excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de către cei doi pârâţi, s-au consolidat ca efect al neatacării acestor soluţii prin intermediul căilor de atac (apel - pârâta H. S.A., respectiv recurs - pârâtul I.), intrând astfel în puterea de lucru judecat şi neputând fi repuse în discuţie în ciclurile procesuale ulterioare ale aceluiaşi proces.

Aşa se explică şi faptul că cele două rejudecări ale apelului declarat de pârâţi împotriva sentinţei pronunţate de tribunal s-au realizat, în limitele impuse de instanţa supremă, ca urmare a admiterii recursurilor promovate doar de unii dintre reclamanţi, pentru aspecte privind fondul litigiului, iar în prezentul ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 152/LP/19.06.2024, pronunţată în dosarul x/2017, Curtea de Apel Constanţa - secţia a II-a Civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâţi împotriva sentinţei primei instanţe.

În acest context, Înalta Curte nu mai poate lua în examinare excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a recurenţilor-pârâţi, invocată de aceştia prin cererile de recurs în al treilea ciclu procesual - întemeiată pe dispoziţiile art. 178 din Legea nr. 31/1990, adică pe acelaşi temei juridic indicat şi cu prilejul invocării acestei excepţii în primul ciclu procesual - întrucât se opune puterea de lucru judecat a statuărilor tribunalului asupra acestei chestiuni, precum şi dispoziţiile art. 501 C. proc. civ., având în vedere că rejudecarea apelului, prin prisma deciziilor de casare ale instanţei supreme, s-a realizat cu respectarea cadrului procesual deja tranşat definitiv prin statuările instanţelor anterioare, necontestate de către pârâţi.

Trecând la examinarea motivelor de recurs formulate de recurenţii-pârâţi, care vor fi examinate împreună, având în vedere criticile comune regăsite în cererile acestora, Înalta Curte notează că, circumscris cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 C. proc. civ., titularii căii de atac au invocat încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ. şi a autorităţii de lucru judecat a considerentelor deciziei de casare şi ale deciziei nr. 521/24.11.2021 pronunţată de instanţa de apel în al doilea ciclu procesual din acest proces, prin care s-a statuat că datele cu caracter personal privind numele şi prenumele acţionarilor trebuie anonimizate.

Însă, argumentele prezentate în susţinerea acestor motive de nelegalitate vor fi analizate doar din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., având în vedere că nu poate fi reţinută autoritatea de lucru judecat a deciziei de casare în raport cu hotărârea pronunţată în rejudecarea apelului, în considerarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ., normă specială care impune caracterul obligatoriu al dezlegărilor date prin decizia de casare faţă de instanţa care rejudecă fondul, nici autoritatea de lucru judecat a deciziei pronunţate în apel în al doilea ciclu procesual, având în vedere că aceasta a fost desfiinţată prin decizia nr. 1421/13.06.2023 a instanţei supreme.

În acest context, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al criticilor privind nerespectarea de către instanţa de apel a limitelor deciziei de casare, întrucât interpretarea pe care recurenţii o atribuie considerentelor evocate este una eronată, străină de chestiunea reţinută de instanţa supremă şi, totodată, contrară prevederilor art. 501 C. proc. civ., care au fost respectate în rejudecarea apelului.

Astfel, prin decizia nr. 1421/13.06.2023, Înalta Curte a dispus casarea, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reţinând că, în al doilea ciclu procesual, instanţa de apel nu a respectat limitele stabilite de prima decizie de casare - prin care s-a constatat aplicarea greşită în cauză a unor dispoziţii legale abrogate şi ignorarea efectului direct al dreptului european consacrat prin acte normative cu aplicare directă ori transpuse în legislaţia naţională - întrucât şi-a extins analiza asupra altor elemente aflate sub protecţia datelor personale, respectiv domiciliul şi codul numeric personal şi prin trimiterea generică la art. 177 lit. a) din Legea nr. 31/1990, date care, nefiind menţionate în dispozitivul sentinţei apelate de către pârâţi nu formau obiectul apelului declarat de aceştia. Totodată, casarea deciziei pronunţate în apel în al doilea ciclu procesual a fost dispusă pentru vicii de motivare, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa supremă statuând că instanţa devolutivă de control judiciar nu a efectuat o analiză proprie a motivelor de apel în raport cu limitele învestirii, ci s-a referit exclusiv la elementele de identificare ale persoanelor fizice privind domiciliul şi codul numeric personal, considerente care sunt străine cauzei.

Pornind de la aceste dezlegări, recurenţii-pârâţi pretind că, în rejudecare, curtea de apel nu trebuia să mai reanalizeze fondul cauzei, cât timp casarea s-a dispus pe aspecte de procedură şi instanţa supremă a statuat în mod definitiv, cu autoritate de lucru judecat, că numele şi prenumele intră sub protecţia datelor cu caracter personal.

Această teză nu poate fi primită, întrucât se opun prevederile art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul, iar după casare, aceasta va judeca din nou "în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată".

Din această perspectivă, susţinerile recurenţilor cu privire la limitele rejudecării sunt nefondate. Contrar alegaţiilor expuse de recurenţi, în decizia de casare pronunţată de instanţa supremă în al doilea ciclu procesual (Decizia nr. 1421/13 iunie 2023 a I. C. civ..J. - secţia a II-a Civilă) nu s-a statuat cu privire la faptul că numele şi prenumele acţionarilor (persoane fizice), ar fi elemente de identificare aflate sub protecţia legală a actelor normative incidente, acte normative care ar împiedica divulgarea lor altor acţionari. În realitate, considerentul instanţei supreme, invocat de recurenţi (paragraful 3 de la pagina 15 din decizia nr. 1421/13 iunie 2023), a vizat constatarea instanţei de recurs (din al doilea ciclu procesual) conform căreia "instanţa de apel a identificat, în prealabil, în mod corect obiectul analizei" în rejudecare şi care, era alcătuit şi din criticile pârâţilor prin care aceştia au susţinut necesitatea protejării datelor cu caracter personal în legătură cu soluţia primei instanţe, de comunicare a structurii acţionariatului care să cuprindă "numele şi prenumele" acţionarilor (persoane fizice), elemente de identificare aflate, în opinia pârâţilor, sub protecţia legală a actelor normative indicate de instanţa supremă, prin prima decizie de casare.

În consecinţă, rejudecarea apelului în ultimul ciclu procesual trebuia realizată în limitele casării, adică inclusiv prin examinarea acestor susţineri ale pârâţilor referitoare la pretinsa protecţie de care ar beneficia datele personale ale acţionarilor persoane fizice, din perspectiva actelor normative indicate în primul ciclu procesual ca fiind incidente în litigiul dedus judecăţii, respectiv Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date şi de abrogare a Directivei 95/46/CE, aşadar în limitele impuse de cele două decizii de casare din ciclurile procesuale anterioare.

În absenţa unei statuări obligatorii a instanţei supreme în ciclurile procesuale anterioare, în sensul indicat de recurenţi, din examinarea deciziei nr. 152/LP/19.06.2024, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa - secţia a II-a Civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi, rezultă că instanţa de apel s-a preocupat şi a analizat pe fond motivele de apel şi susţinerile pârâţilor, în limitele deciziei de casare, astfel că ansamblul de critici vizând o pretinsă nesocotire a dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ. ori vizând o pretinsă nesocotire a autorităţii de lucru judecat, vor fi înlăturate, ca nefondate.

Circumscris motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au invocat aplicarea greşită a art. 177 şi art. 178 din Legea nr. 31/1990, imputând instanţei de apel că a făcut confuzie între registrul acţionarilor şi certificatul privind structura acţionariatului, atunci când a stabilit cuprinsul certificatului solicitat de reclamanţi, întrucât trebuia să aibă în vedere doar prevederile art. 178, iar nu şi pe ale art. 177 alin. (1) lit. a) din legea anterior menţionată.

Criticile recurenţilor-pârâţi nu pot fi reţinute, având în vedere că examinarea considerentelor hotărârii atacate nu reliefează o atare confuzie între registrul acţionarilor şi certificatul pe care societatea pe acţiuni trebuie să îl emită la cererea acţionarilor sau a altui solicitant. Dimpotrivă, din considerentele deciziei atacate rezultă că instanţa devolutivă de control judiciar a reţinut deopotrivă ambele obligaţii legale ale societăţii, precum şi împrejurarea că certificatul se eliberează pe baza informaţiilor din registru, iar în speţă datele în discuţie sunt cele privind numele şi prenumele acţionarilor.

Înalta Curte reţine că stabilirea cuprinsului certificatului solicitat de reclamanţi nu se putea realiza decât pe baza interpretării corelate a celor două norme de drept, nefiind cu putinţă a se dezlega chestiunea informaţiilor pe care acest document trebuie să le cuprindă numai pe baza dispoziţiilor art. 178 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, care se referă la obligaţia de a pune la dispoziţia acţionarilor şi a oricăror alţi solicitanţi informaţii privind structura acţionariatului societăţii şi să le elibereze, la cerere, certificate privind aceste date, ci şi în raport cu art. 177 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege, care prevede obligaţia societăţii pe acţiuni de a ţine, în afară de evidenţele prevăzute de lege, un registru al acţionarilor, stabilind datele şi menţiunile care vor fi notate în acesta.

Cum legea nu prevede expres conţinutul certificatului reglementat de art. 178 alin. (1), care nu poate fi eliberat decât pe baza datelor din registrul acţionarilor, în care se regăsesc informaţii privind structura acţionariatului, a revenit instanţei învestite cu cererea reclamanţilor obligaţia de a stabili care anume informaţii, dintre cele înscrise în aceste evidenţe, pot fi aduse la cunoştinţa solicitanţilor, în contextul opoziţiei evidente a pârâţilor de a furniza numele şi prenumele acţionarilor, iar instanţele devolutive au stabilit că pot fi dezvăluite aceste elemente de identificare, în temeiul dispoziţiilor legale anterior evocate, care nu au fost încălcate sau aplicate greşit.

Totodată, este eronată şi susţinerea recurenţilor referitoare la conţinutul şi sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 178 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, în sensul că numai registrele prevăzute de art. 177 alin. (1) lit. b) şi f) din acelaşi act normativ pot fi puse la dispoziţia acţionarilor, iar nu şi registrul acţionarilor reglementat de lit. a) din aceeaşi normă de drept, în contextul în care alin. (2) al art. 178 trasează obligaţia societăţii de a pune la dispoziţia acţionarilor şi a deţinătorilor de obligaţiuni registrul şedinţelor şi deliberărilor adunărilor generale şi registrul obligaţiunilor, în aceleaşi condiţii cu cele prevăzute pentru registrul acţionarilor, adică eliberând, la cerere, pe cheltuiala solicitanţilor, certificate privind respectivele date.

În contrast cu opinia recurenţilor, Înalta Curte subliniază că instanţele de fond au stabilit corect dreptul reclamanţilor de a primi certificatul solicitat cuprinzând date referitoare la numele şi prenumele acţionarilor, numărul de acţiuni şi procentele deţinute, şi obligaţia pârâţilor de a-l emite în această formă, în temeiul art. 178 din Legea nr. 31/1990, normă legală indicată de reclamanţi ca temei de drept al acţiunii lor, astfel că nu se confirmă ipoteza avansată de recurenţi privind schimbarea, de către instanţă, prin argumentele prezentate, a temeiului juridic al acţiunii.

Nu pot fi primite nici susţinerile potrivit cărora sintagma "structura acţionariatului" trebuie înţeleasă în sensul grupării acţionarilor, anonimizaţi, pe persoane fizice şi persoane juridice, cu indicarea procentului deţinut de fiecare categorie, fără dezvăluirea datelor personale ale acestora, întrucât chiar legea stabileşte că evidenţa acţionarilor se ţine prin notarea în registru a datelor privind numele, prenumele, codul numeric personal, denumirea, domiciliul sau sediul acţionarilor, precum şi vărsămintele făcute în contul acţiunilor, astfel că în cuprinsul certificatul prevăzut de art. 178 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, eliberat pe baza acestor înscrieri, pot fi furnizate datele individuale, pe fiecare acţionar, iar nu pe categoriile propuse de recurenţi.

Sunt fără relevanţă argumentele recurenţilor privind obligaţia emiterii certificatului în forma şi conţinutul pe care alte entităţi le utilizează pentru a oferi informaţii despre structura acţionariatului, atât timp cât, în speţă, reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe art. 178 din Legea nr. 31/1990, iar dreptul lor de a primi certificatul solicitat şi obligaţia pârâţilor de a-l emite au fost stabilite, în mod legal, de instanţele devolutive, astfel cum s-a reţinut în considerentele deciziei de faţă.

Din această perspectivă, analogia propusă de recurenţii-pârâţi cu normele cuprinse în Regulamentul ASF nr. 1/2006, pentru a defini conţinutul sintagmei "structura acţionariatului", nu poate conduce la concluzia pe care încearcă recurenţii să o impună, având în vedere, în primul rând, că acest act normativ utilizează în mai multe rânduri sintagma "structura acţionariatului" dar cu sensuri şi conţinuturi diferite.

Astfel, în afară de dispoziţiile art. 113 din Regulamentul ASF nr. 1/2006, invocate de recurenţi în sprijinul concluziei propuse, Înalta Curte constată că acest regulament utilizează sintagma "structura acţionariatului" în diverse ipoteze cum ar fi, exemplificativ:

- structura sintetică actuală a acţionariatului (art. 17 alin. (1) lit. m)

- documente legale care atestă structura actuală a acţionariatului ofertantului (art. 17 alin. (1) lit. o);

- structura acţionariatului/asociaţilor ofertantului până la nivel de persoană fizică sau documente din care să rezulte identitatea acţionarilor/asociaţilor ofertantului, care deţin cel puţin 1% din capitalul social (art. 56 alin. (1) lit. k)

- structura sintetică a acţionariatului (art. 56 alin. (1). lit. l).

Pe de altă parte, este important a se distinge despre obligaţia continuă de informare, constând în a oferi publicului (terţilor), din oficiu, informaţii despre structura acţionariatului, la care se referă art. 113 din Regulamentul ASF nr. 1/2006 (actualmente art. 143 din Regulamentul ASF nr. 5/2018 privind emitenţii de instrumente financiare şi operaţiuni de piaţă) şi obligaţia de informare pe care societatea pe acţiuni, prin organele sale de conducere, o are în raport cu proprii ei acţionari/asociaţi (iar nu cu terţe persoane), în acord cu dispoziţiile art. 178 din Legea nr. 31/1990.

Nu în ultimul rând, pentru corecta înţelegere a conţinutului obligaţiei de comunicare ce revine, conform art. 178 din Legea nr. 31/1990, societăţii pe acţiuni, prin organele sale de conducere, sau entităţii care ţine evidenţa acţionariatului, sunt relevante dispoziţiile art. 11 şi art. 13 din Legea nr. 265/2022 privind registrul comerţului şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative cu incidenţă asupra înregistrării în registrul comerţului. Astfel, din economia acestor dispoziţii legale rezultă că:

- oficiul registrului comerţului eliberează, la cererea şi pe cheltuiala persoanei interesate, în limba română, cu respectarea legislaţiei privind protecţia datelor cu caracter personal, informaţii şi certificate constatatoare despre datele înregistrate în registrul comerţului;

- informaţiile privind datele cu caracter personal care pot fi puse la dispoziţia publicului, cu referire la persoanele fizice care au calitatea de asociat, acţionar sau membru, administrator, director, membru al consiliului de supraveghere, membru al directoratului, administrator, lichidator judiciar, lichidator, curator, curator special, custode, cenzor, auditor financiar, reprezentant legal al unei persoane juridice, inclusiv al unei persoane juridice care are una sau mai multe dintre aceste calităţi, sunt: numele şi prenumele, data şi locul naşterii, cetăţenia şi statul de domiciliu, cu excepţia situaţiilor când solicitantul este o entitate care are acces la datele cu caracter personal, în condiţiile legii.

Plecând de la aceste prevederi legale şi utilizând argumentul de interpretare a fortiori, instanţa supremă subliniază că, din moment ce dispoziţiile legale examinate permit Oficiului Registrul Comerţului să comunice terţilor informaţii din propriile sale evidenţe, privind persoanele fizice care au calitatea de asociat, cu indicarea numelui, prenumelui, a datei şi locului naşterii, a cetăţeniei şi a statului de domiciliu, cu atât mai mult obligaţia de informare prevăzută de art. 178 din Legea nr. 31/1990, pe care o are societatea pe acţiuni, prin organele sale de conducere, ori entitatea care ţine evidenţa acţionariatului, este cel puţin una similară în conţinut, în raporturile cu acţionarii societăţii. În acest sens, este rezonabil a se aprecia că obligaţia de informare pe care societatea o are în raport cu proprii ei acţionari trebuie să implice comunicarea şi certificarea datelor din propriile sale evidenţe şi cel puţin comunicarea numelui şi prenumelui celorlalţi acţionari, a numărului de acţiuni şi a procentului de acţiuni deţinut, aşa cum au stabilit instanţele de fond, mai ales că aceste informaţii sunt cunoscute de societate, rezultând din evidenţele sale, adică registrul acţionarilor care trebuie ţinut conform art. 177 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990.

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte confirmă concluzia instanţei de apel, în contrast cu susţinerile recurenţilor, în sensul că un certificat privind "structura acţionariatului" la care se referă art. 178 din Legea nr. 31/1990 şi care trebuie eliberat acţionarilor la cerere şi pe cheltuiala acestora, trebuie să conţină informaţiile la care se referă art. 177 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ, şi care stabilesc datele care se înscriu în registrul acţionarilor.

Recurenţii-pârâţi au imputat instanţei de apel încălcarea principiului prevalenţei Regulamentului (UE) 2016/679 asupra legislaţiei naţionale, precum şi aplicarea greşită a acestuia, însă argumentele prezentate în susţinere nu sunt fondate.

Modalitatea în care recurenţii argumentează nesocotirea principiului prevalenţei legislaţiei europene asupra celei naţionale şi a principiului specialia generalibus derogant, susţinând că instanţa de apel a aplicat cu prioritate art. 178 din Legea nr. 31/1990, deşi trebuia să reţină aplicabilitatea regulamentului, nu relevă o ipoteză de nesocotire a legislaţiei europene, întrucât aplicarea celor două acte normative în speţă intervine succesiv şi pentru delimitarea unor obligaţii distincte.

Mai întâi, prin prisma prevederilor art. 177 şi ale art. 178 din Legea nr. 31/1990, instanţa de apel a confirmat obligaţia pârâţilor de a emite certificatul solicitat de reclamanţi, precum şi cuprinsul acestuia, stabilind că trebuie să includă şi numele şi prenumele acţionarilor, iar ulterior, a procedat la examinarea acestor date cu caracter personal din perspectiva obligaţiei de protecţie impuse de Regulamentul (UE) 2016/679, stabilind că este legală dezvăluirea lor către solicitanţi.

O astfel de abordare decurge chiar din Regulamentul (UE) 2016/679. Astfel, conform art. 6 alin. (1) lit. c) din Regulament, prelucrarea datelor cu caracter personal (care implică şi divulgarea prin transmitere, conform art. 4 pct. 2 din acelaşi Regulament), este legală dacă este necesară în vederea îndeplinirii unei obligaţii legale care îi revine operatorului.

Aşadar, obligaţia legală de a comunica informaţii din registrul acţionarilor, prin intermediul certificatului cerut de titularii demersului judiciar, precum şi stabilirea datelor pe care să le conţină acesta în raport cu cele înscrise în registrul acţionarilor, nu puteau fi analizate pe temeiul regulamentului european, întrucât această obligaţie este reglementată în Legea nr. 31/1990, însă, subsecvent statuării asupra acestei obligaţii, instanţa a analizat dacă divulgarea informaţiilor este în concordanţă cu regulile de protecţie impuse de Regulamentul (UE) 2016/679.

Consecutiv, recurenţii-pârâţi au relevat chestiunea lipsei interesului şi scopului justificat al reclamanţilor pentru obţinerea datelor, precum şi a inexistenţei consimţământului acţionarilor vizaţi de certificat sau a altui motiv prevăzut de lege pentru ca prelucrarea datelor să fie legală.

Din perspectiva acestor critici, Înalta Curte aminteşte că, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din RGPD, "datele cu caracter personal trebuie să fie prelucrate în mod legal, echitabil şi transparent faţă de persoana vizată", iar art. 6 alin. (1) lit. c) din acelaşi regulament prevede că "prelucrarea este legală numai dacă şi în măsura în care se aplică cel puţin una dintre următoarele condiţii:(...) (c) prelucrarea este necesară în vederea îndeplinirii unei obligaţii legale care îi revine operatorului".

Transpunând aceste prevederi în cauza de faţă, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că prelucrarea datelor de către pârâţi, în calitate de operatori de date cu caracter personal, în sensul regulamentului anterior menţionat, s-a realizat în limitele legii, pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiei impuse de art. 178 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, corelativă dreptului fiecărui acţionar de a se informa asupra structurii acţionariatului.

Într-adevăr, eliberarea certificatului solicitat de reclamanţi, cuprinzând datele stabilite de prima instanţă şi confirmate de instanţa de apel în prezentul ciclu procesual, respectă limitele trasate de Regulamentul (UE) 2016/679, scopul şi interesul solicitanţilor rezultând din dreptul acestora de a se informa, în condiţiile art. 178 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, iar consimţământul acţionarilor vizaţi nu este necesar cât timp obligaţia legală a fost trasată de aceeaşi normă de drept.

Chiar dacă colectarea datelor cu caracter personal ale acţionarilor s-a realizat în scopul ţinerii registrului prevăzut de art. 177 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990, comunicarea unora dintre acestea către solicitanţi nu încalcă scopul colectării, căruia i se circumscrie şi ipoteza comunicării datelor prin intermediul certificatului prevăzut de lege, iar persoana vizată, acţionarul, nu s-ar putea prevala, în ipoteza supusă analizei în cauza de faţă, de faptul că datele sale nu au fost prelucrate în mod legal, echitabil şi transparent, cât timp legea recunoaşte dreptul său şi al celorlalţi acţionari la informare, o astfel de prelucrare a datelor cu caracter personal fiindu-i cunoscută încă de la momentul la care a dobândit calitatea de acţionar al societăţii pârâte.

Din această perspectivă, sunt relevante considerentele Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din cauza C-398/15 (Camera di Commercio, Industria, Artigianato e Agricoltura di Lecce împotriva Salvatore Manni). Astfel, având de analizat accesul terţilor la date cu caracter personal înscrise în diverse registre ţinute în conformitate cu dispoziţiile legale ale statelor membre, CJUE a stabilit câteva principii în cuprinsul paragrafelor nr. 49, nr. 59, nr. 60:

- este justificată obligaţia persoanelor fizice, care aleg să participe la circuitul economic prin intermediul unei societăţi pe acţiuni sau a unei societăţi cu răspundere limitată, de a face publice datele referitoare la identitatea lor şi la funcţiile lor în cadrul acesteia, cu atât mai mult cu cât sunt conştiente de această obligaţie în momentul în care decid să se angajeze într-o astfel de activitate;

- deşi prevalează, în principiu, necesitatea de a proteja interesele terţilor în raport cu societăţile pe acţiuni şi cu societăţile cu răspundere limitată şi de a asigura securitatea juridică, loialitatea tranzacţiilor comerciale şi, astfel, buna funcţionare a pieţei interne, nu este exclusă totuşi posibilitatea existenţei unor situaţii speciale în care motive preponderente şi legitime care ţin de situaţia concretă a persoanei interesate să justifice în mod excepţional ca accesul la datele cu caracter personal care o privesc înscrise în registru să fie limitat, la expirarea unui termen suficient de lung după dizolvarea societăţii în discuţie, la terţii care justifică un interes specific pentru consultare. Deşi această ipoteză nu este prezentă în litigiul de faţă, principiul enunţat de instanţa europeană este relevant deoarece pune în lumină principiul protejării intereselor terţilor în raporturile cu societăţile cu răspundere limitată sau pe acţiuni, de a cunoaşte date referitoare la persoane fizice implicate în activităţile societăţilor, un astfel de interes fiind mult mai clar pus în evidenţă şi mult mai caracterizat atunci când este vorba despre dreptul unui acţionar de a cunoaşte identitatea celorlalţi acţionari ai aceleaşi societăţi.

Aşa fiind, nu poate fi primită susţinerea recurenţilor-pârâţi, potrivit căreia acţionarii nu şi-au exprimat acordul când au dobândit această calitate şi că, în lipsa acordului expres ulterior exprimat, faţă de necunoaşterea scopului prelucrării, furnizarea datelor cu caracter personal nu este legală, atât timp cât legea permite şi chiar impune comunicarea, la cerere, a unor informaţii despre structura acţionariatului, or nimeni nu poate invoca în favoarea sa necunoaşterea legii.

Din această perspectivă, trimiterea pe care recurenţii au făcut-o la considerentele Curţii de Justiţie a Uniunii Europene expuse în cauza Bara and others C-201/14, este neavenită întrucât premisele de analiză ale acestei speţe sunt diferite iar în această cauză CJUE a statuat despre interdicţia impusă de rigorile Regulamentului (UE) 2016/679, ca o autoritate a administraţiei publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorităţi a administraţiei publice şi prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau prelucrare. Or, în litigiul de faţă este vorba despre prelucrarea şi transmiterea unor date cu caracter personal în limitele şi în acord cu exigenţele legale cuprinse în art. 178 din Legea nr. 31/1990, astfel că nu se ridică problema informării persoanelor vizate despre îndeplinirea unei obligaţii din partea operatorului de date cu caracter personal despre care au avut cunoştinţă încă de la momentul la care au hotărât să devină acţionari.

Referitor la depăşirea limitelor pe care pârâţii, în calitate de operatori de date cu caracter personal, trebuie să le respecte când eliberează certificatul privind structura acţionariatului, Înalta Curte reţine că, în apel, au fost analizate obligaţiile acestora în raport cu cererea reclamanţilor şi soluţiile pronunţate de instanţele devolutive, concluzia fiind aceea că divulgarea numelui şi prenumelui acţionarilor respectă principiul proporţionalităţii, concluzie legală, având în vedere că numai o parte dintre datele înregistrate în registrul acţionarilor vor fi puse la dispoziţie reclamanţilor prin certificat, anume acelea necesare scopului prelucrării, respectiv cunoaşterii de către solicitanţi a structurii acţionariatului iar această obligaţie de comunicare rezultă dintr-o normă cuprinsă în dreptul naţional.

În ceea ce priveşte susţinerile vizând aplicarea greşită a prevederilor art. 5 şi art. 6 alin. (3) şi (4), art. 15 alin. (1) şi a considerentului 39 din Regulamentul (UE) 2016/679, întemeiate pe împrejurarea că, în rejudecarea apelului, nu s-ar fi verificat dacă intimaţii-reclamanţi au dat asigurări cu privire la măsurile adecvate luate pentru a asigura protecţia datelor cu caracter personal culese prin intermediul certificatului solicitat, nici nu s-a stabilit perioada de stocare a datelor cu caracter personal, Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu putea efectua examinarea pretinsă de reclamanţi, întrucât asemenea critici nu au fost formulate prin apelul promovat de pârâţi împotriva sentinţei primei instanţe.

Astfel, aceştia, deşi cunoşteau, la momentul declarării apelului, soluţia primei instanţe de recunoaştere a dreptului reclamanţilor de a primi numele şi prenumele acţionarilor şi considerentele care au determinat-o, au criticat hotărârea tribunalului privind soluţia dată primului petit al acţiunii din perspectiva neîndeplinirii cerinţelor privind interesul reclamanţilor de a dobândi acces la datele solicitate şi consimţământul persoanelor vizate, nu şi referitor la o anume conduită pe care titularii acţiunii ar trebui să o adopte pentru a asigura protecţia datelor cu caracter personal.

În această împrejurare, nu se poate imputa instanţei de apel omisiunea de a examina critici cu care nu a fost învestită în calea ordinară de atac.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că aceste critici sunt invocate pentru prima dată în recurs, aşa încât nu pot fi primite, căci se opun dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Niciuna dintre aceste ipoteze nu este incidentă, deoarece, în speţă, erau create premisele invocării lor în apel, dat fiind că aspectele sesizate omisso medio sunt legate de recunoaşterea dreptului reclamanţilor de a primi certificatul solicitat cuprinzând date cu caracter personal ale acţionarilor societăţii pârâte, asupra căruia s-a statuat chiar din prima etapă procesuală, iar prin decizia recurată, instanţa de prim control judiciar a confirmat sentinţa apelată. Astfel, în măsura în care au apreciat că dezlegările primei instanţe vizând această chestiune contravin legii, recurenţii-pârâţi, în calitate de titulari ai căii de atac devolutive, aveau obligaţia să le invoce prin memoriul de apel, pentru a obţine reevaluarea lor în recurs.

Pe de altă parte, măsurile pe care solicitantul datelor cu caracter personal trebuie să le aibă în vedere pentru protecţia informaţiilor primite sunt prevăzute de lege, astfel că nu este necesar ca instanţă să impună reclamanţilor, expres, printr-o hotărâre respectarea unor obligaţii legale imperative, ci, în ipoteza nesocotirii prevederilor legale privind limitele şi scopul prelucrării datelor cu caracter personal pe care le vor primi prin intermediul certificatului solicitat, răspunderea lor poate fi atrasă în condiţiile actelor normative incidente.

În continuare, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., au susţinut că decizia atacată nu cuprinde analiza proprie a instanţei de apel privind necesitatea şi proporţionalitatea măsurii în raport cu scopul determinat, explicit, legitim şi caracterul adecvat, relevant şi limitat al informaţiilor din certificat, ci în mod superficial s-a constatat că aceste cerinţe ar fi întrunite, titularii căii de atac indicând criteriile pe care, în opinia lor, instanţa de rejudecare ar fi trebuit să le aplice în examinarea acestor chestiuni.

De asemenea, alte critici privind nesocotirea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. au vizat pretinsa apreciere superficială asupra modului în care comunicarea datelor acţionarilor societăţii pârâte ar favoriza o societate cu răspundere limitată la care sunt asociaţi reclamanţii, instanţa de apel reţinând că, pe de o parte, acest aspect nu poate fundamenta nerespectarea dispoziţiilor art. 178 din Legea nr. 31/1990, existând alte pârghii legale pentru rezolvarea situaţiei, în caz de necesitate, iar pe de altă parte, că apelantul I. nu a explicat în ce modalitate divulgarea datelor ar favoriza societatea respectivă.

Înalta Curte reţine că aceste critici nu sunt apte a contura vicii de motivare ale deciziei recurate, întrucât din considerentele acesteia se desprinde raţionamentul clar al curţii de apel, care a analizat, în mod judicios, în limitele trasate prin decizia de casare, motivele de apel legate de necesitatea protejării datelor cu caracter personal a căror divulgare a fost aprobată prin hotărârea primei instanţe, anume comunicarea structurii acţionariatului care să cuprindă numele şi prenumele acţionarilor.

În examinarea chestiunii deduse rejudecării în calea ordinară de atac, instanţa de apel a respectat prevederile Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date şi de abrogare a Directivei 95/46/CE, aşadar şi cerinţele privind necesitatea şi proporţionalitatea comunicării datelor în raport cu scopul determinat, explicit, legitim şi caracterul adecvat, relevant şi limitat al informaţiilor din certificat, consecinţa fiind obligarea pârâţilor ca, în certificatul pe care-l vor emite, să indice, dintre toate datele cu caracter personal cuprinse în registrul acţionarilor, numai numele şi prenumele acestora, pe care le-a apreciat suficiente pentru scopul urmărit de reclamanţi, de informare asupra acţionariatului.

Contrar susţinerilor recurenţilor, având în vedere că reclamanţii nu sunt operatori de date cu caracter personal ci destinatari ai acestor date (în sensul art. 4 pct. 9 din Regulamentul UE 2016/679), nu se impunea examinarea de către instanţa de apel a nevoii de stabilire a unor termene de stocare ori a unor garanţii sau a unor măsuri adecvate de protecţie. În egală măsură, de vreme ce comunicarea datelor cu caracter personal reprezintă concretizarea executării unei obligaţii prevăzute de lege, în sensul art. 6 aln. 1 lit. c) din acelaşi Regulament (în considerarea unui interes legitim prezumat de a cunoaşte aceste informaţii), nu era necesară nici prezentarea şi examinarea unui interes legitim al solicitantului beneficiar legal al acestor date, aşa cum prevederile Regulamentului UE 2016/679 impun expres atunci când prelucrarea (în sens de comunicare a datelor cu caracter personal) se realizează în considerarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) lit. f) mai precis atunci când este necesară în scopul satisfacerii intereselor legitime fie a operatorului, fie a unei terţe persoane interesate.

Prin urmare, atât timp cât dezlegarea chestiunii litigioase a fost fundamentată pe un raţionament logico-juridic care permite efectuarea controlului judiciar în recurs, nu pot fi primite susţinerile recurenţilor-pârâţi care pretind ca toate argumentele lor să fi primit răspunsuri de la instanţa de apel, aceştia ignorând faptul că norma de drept pe care au invocat-o, art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., impune ca, în considerentele hotărârii, să fie cuprinse "motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor", aşadar nu fiecare susţinere a părţilor trebuie analizată de instanţă, ci cererile lor.

Înalta Curte aminteşte că motivarea hotărârii judecătoreşti trebuie să respecte standarde de calitate, iar nu de cantitate, iar în speţă, viziunea recurenţilor-pârâţi potrivit cărora instanţa de apel avea de analizat necesitatea şi proporţionalitatea comunicării datelor cu caracter personal pe baza anumitor elemente - precum litigiile purtate între societăţi şi care pot avea un impact semnificativ asupra scoringului de risc şi asupra bonităţii bancare, care afectează percepţia riscului financiar, reputaţia, capacitatea de plată şi indicatorii financiari ai societăţii - nu conturează abateri de la exigenţele motivării hotărârii judecătoreşti.

Cât priveşte critica privind încălcarea dreptului la un proces echitabil al recurentilor-pârâţi, ce poate fi circumscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fundamentată pe pretinsa omisiune a instanţei de apel de a analiza probatoriile administrate de societatea pârâtă - cu referire expresă la adresa din 10.03.2021, emisă de Autoritatea Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal şi adresa nr. x/08.03.2021 emisă de Depozitarul Central S.A. - cu consecinţa pronunţării unei hotărâri al cărei dispozitiv nu este corolarul motivelor ce îl precedă, Înalta Curte reţine că decizia supusă controlului judiciar în prezenta cale de atac respectă garanţiile procesului echitabil, întrucât, faţă de limitele casării dispuse în al doilea ciclu procesual, curtea de apel a realizat o examinare judicioasă a chestiunii cu care a fost învestită de instanţa supremă.

Aşa fiind, nu se poate valida argumentul titularilor recursului potrivit căruia conţinutul acestor înscrisuri, care cuprind opinia entităţilor emitente privind necesitatea de a anonimiza datele cu caracter personal referitoare la nume şi prenume, este determinant pentru soluţionarea prezentei cauze, având în vedere că judecătorul nu are îndatorirea de a da valoare probatorie unor asemenea înscrisuri în detrimentul aplicării şi interpretării legii în cauza dedusă judecăţii.

Faţă de ansamblul considerentelor anterioare, reţinând că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate în susţinerea motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondate, recursurile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenţii-pârâţi H. S.A. şi I. împotriva deciziei civile nr. 152/LP/19.06.2024, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa - secţia a II-a Civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 decembrie 2025.