Cassation appeal for nullity due to failure to identify specific illegality in contract penalty dispute

Asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele:

1. Prin acţiunea inregistrata la 7 noiembrie 2022 pe rolul Tribunalului Satu Mare – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., obligarea acesteia la plata sumei totale de 679.402,47 RON, compusă din preţul mărfii achiziţionate conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/11.10.2018, penalitatea contractuală de 20% din valoarea facturii, conform art. 4.5 din contract şi valoarea penalităţilor de 3%/zi de întârziere, conform art. 8.9 din contract, calculate până la data de 01.10.2022 şi, în continuare, până la data plăţii.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1.350 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 217 din 27 noiembrie 2023 pronunţată de Tribunalul Satu Mare – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

2. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A. S.R.L.

Prin decizia nr. 79/2024 - A din 25 martie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă a fost admis apelul reclamantei, fiind schimbată în parte sentinţa primei instanţe.

A fost admisă în parte acţiunea, fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 30.000 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere.

Au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei atacate.

A fost obligată intimata – pârâtă la plata către apelanta – reclamantă a sumei de 6.257,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond şi apel, reprezentând taxă judiciară de timbru raportat la pretenţiile admise şi onorariu avocaţial parţial.

3. Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta B. S.R.L., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel în vederea respingerii apelului reclamantei.

Recurenta-pârâtă a invocat încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.179 alin. (1) pct. 2 C. civ. raportat la art. 272 şi art. 268 alin. (1) C. proc. civ., în opinia sa fiind incident cazul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că în mod greşit s-a constatat existenţa consimţământului său la încheierea contractului de vânzare nr. x/11.10.2018.

Argumentându-şi susţinerile, partea a arătat că acest document nu poartă semnătura reprezentantului său legal, astfel încât acesta nu are natura juridică a unui înscris sub semnătură privată, nefiind făcută dovada consimţământului asupra clauzelor contractuale. S-a învederat că aplicarea ştampilei societăţii pe contract sau simpla menţiune a unui nume cu majuscule la rubrica "cumpărător" nu echivalează cu semnarea acestuia.

De asemenea, a invocat recurenta-pârâtă şi încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.182 alin. (1) şi alin. (2) C. civ., precum şi ale art. 273 C. proc. civ., greşit apreciindu-se validitatea contractului de vânzare-cumpărare prin raportare la factura nr. x/11.10.2018 şi la contractul de comodat nr. x/14.12.2018. Astfel, în opinia pârâtei, emiterea facturii atestă numai livrarea mărfii iar semnarea acesteia de către un gestionar al părţii nu echivalează cu acceptarea clauzei penale.

Tot astfel, în ceea ce priveşte contractul de comodat nr. x/14.12.2018, recurenta-pârâtă a susţinut că simpla menţionare în cuprinsul său a contractului de vânzare nr. x/11.10.2018 nu semnifică acceptarea raporturilor specifice vânzării. Sub acest aspect, s-a reproşat instanţei de apel şi faptul că nu a înlăturat argumentele prin care prima instanţă a reţinut că, din contractul de comodat nr. x/14.12.2018, nu rezultă elementele esenţiale ale contractului de vânzare-cumpărare nr. x/11.10.2018, fiind incidente, astfel, şi dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

S-a invocat, totodată, greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 7 din contractul nr. x/11.10.2018, în mod greşit stabilindu-se că restituirea mărfii s-a realizat în temeiul acestei clauze, aspect care a determinat concluzia instanţei în sensul asumării contractului.

În cele din urmă, s-a criticat soluţia de acordare a cheltuielilor de judecată, care s-ar fi pronunţat cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 452-453 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţinând că se impunea compensarea cheltuielilor sau diminuarea cuantumului acestora.

La data de 25 octombrie 2024 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă A. S.R.L., prin care s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

4. Înalta Curte, luând în examinare, cu prioritate, conform art. 248 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată din oficiu, reţine următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ., "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în cazurile de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Invocarea în mod valabil a motivului de recurs prevăzut la pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. presupune individualizarea ipotezei de nemotivare de care se prevalează autorul căii de atac, argumentarea în concret a viciilor pretinse, precum şi relevanţa acestora în economia cauzei.

De asemenea, motivul de casare prevăzut de pct. 8 al normei evocate impune recurentului nu numai indicarea normei de drept material pretins a fi fost nesocotită, încălcată sau interpretată greşit, dar şi expunerea unui raţionament prin care autorul căii de atac, enunţând modul în care apreciază că prevederea se interpretează sau aplică în mod legal, să argumenteze defectuozitatea judecăţii instanţei de control judiciar devolutiv.

Neîncadrarea criticilor în motivele de casare limitativ prevăzute de lege sunt sancţionate cu anularea recursului. Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Aşadar, în recurs nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât situaţia de fapt şi aprecierea probelor administrate intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive.

Transpunând aceste considerente la cauza ce face obiectul analizei, se reţine că recurenta-pârâtă a invocat formal motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă invocă încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 1.179 alin. (1) pct. 2 C. civ. raportat la art. 268 alin. (1) C. proc. civ. respectiv ale art. 1.182 alin. (1) şi (2) C. civ. raportat la art. 273 C. proc. civ.. Partea contestă, astfel, existenţa consimţământului său, în calitate de cumpărătoare, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/11.10.2018 şi susţine, întocmai ca şi în fazele procesuale anterioare, că reprezentantul legal al acesteia nu şi-a însuşit prin semnătură înscrisul pretins constatator al înţelegerii părţilor. În opinia sa, contractul dedus judecăţii nu are natura juridică a unui înscris sub semnătură privată, nefiind făcută dovada consimţământului şi, în consecinţă, nici dovada formării acordului de voinţă.

Se argumentează că aplicarea ştampilei societăţii sau simpla menţiune a unui nume cu majuscule la rubrica "cumpărător" din contract nu echivalează cu semnarea lui. De asemenea, recurenta-pârâtă pune în discuţie valoarea probatorie a facturii fiscale nr. x/11.10.2018 şi a contractului de comodat nr. x/14.12.2008, înscrisuri care, în opinia părţii, au fost în mod greşit valorificate de instanţa de apel în cadrul procesului de apreciere a probelor. Totodată, invocă şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 7 din contractul nr. x/11.10.2018, în mod eronat apreciind instanţa de apel că a acceptat clauzele contractului ce i-a fost opus în cadrul prezentului litigiu.

Instanţa de recurs impune observaţia că, deşi recurenta-pârâtă critică hotărârea instanţei de apel din perspectiva încălcării dreptului material respectiv procesual, fiind indicate, totodată, textele de lege pretins încălcate, în cauză nu este relevat modul concret în care, prin raţionamentul expus în decizia recurată, s-ar fi înfrânt normele legale evocate.

Din considerentele deciziei recurate, rezultă că instanţa de apel, ca urmare a aprecierii şi valorificării probelor din dosar (contracte, factura, dovezi retur marfă) şi a aplicării dispoziţiilor legale referitoare la libertatea formei de a contracta la situaţia de fapt stabilită, a reţinut, contrar primei instanţe, că pârâta şi-a dat consimţământul la încheierea contractului nr. x/11.10.2018, acesta reprezentând un înscris sub semnătură privată, în accepţiunea art. 272 C. proc. civ.. Ca urmare, a procedat la analiza pretenţiilor formulate prin cererea de chemare în judecată, raportat la prevederile contractului nr. x/11.10.2018, prilej cu care a constatat că numai o parte dintre aceste pretenţii sunt întemeiate.

Or, în calea extraordinară de atac, recurenta-pârâtă, prevalându-se de o pretinsă încălcare şi aplicare greşită a unor prevederi legale, se limitează numai să contrazică dezlegările instanţei de apel privind existenţa consimţământului său la încheierea contractului, pretinzând contrariul, cu trimitere la probele dosarului.

Prin urmare, concluzia care se desprinde din analiza memoriului de recurs este că partea nu pune în discuţie aplicarea regulilor de drept pretins ignorate cu ocazia soluţionării apelului.

Împrejurarea că instanţa de apel a oferit o anumită interpretare înscrisurilor administrate, stabilind existenţa consimţământului părţii la încheierea contractului şi că această interpretare a condus la schimbarea soluţiei primei instanţe, în defavoarea recurentei-pârâte, cu consecinţa admiterii în parte a acţiunii, ţine de temeinicia hotărârii. Se tinde, astfel, la cenzurarea modului de valorificare a probelor administrate, cu scopul răsturnării soluţiei, deşi aprecierea acestora conform art. 264 C. proc. civ. este sustrasă controlului de legalitate în recurs.

Ca o consecinţă, nici susţinerile privitoare la faptul că instanţa de apel nu ar fi înlăturat motivat considerentele primei instanţe referitoare la relevanţa juridică a contractului de comodat nr. x/14.12.2018 din perspectiva încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/11.10.2018, nu reflectă în mod real

o critică de nelegalitate a deciziei din apel.

Asupra acestora, în raport cu faptul că în apel a fost admisă în parte acţiunea, fiind obligată recurenta-pârâtă la plata sumei de 30.000 RON, cu titlu de penalităţi, reduse ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 1.541 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) C. civ., se reţine simpla nemulţumire a părţii în raport cu raţionamentul propriu expus de instanţa de apel în justificarea soluţiei pronunţate.

Împrejurarea că recurenta-pârâtă nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat concluzia instanţei de apel asupra formării valabile a acordului de voinţă a părţilor materializat prin contractul nr. x/11.10.2018, cu consecinţa obligativităţii clauzelor acestuia, nu poate conduce însă la incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nu în cele din urmă, modalitatea în care instanţa de apel a interpretat şi a făcut aplicarea prevederilor art. 7 din contractul dedus judecăţii la situaţia de fapt reţinută nu se circumscrie motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 care vizează interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept substanţial, respectiv a legii.

De altfel, Înalta Curte reţine că întreaga construcţie a recursului prezintă valenţele unui veritabil control de temeinicie, incompatibil cu structura căii extraordinare de atac, în care se exercită exclusiv un control de legalitate a hotărârii recurate.

Finalitatea urmărită de recurenta-pârâtă este de a se obţine o nouă verificare a susţinerilor sale, deşi litigiul a parcurs cele două etape devolutive prevăzute de lege. În recurs, însă, nu se reia judecata în fond, ci se analizează legalitatea hotărârii iar, numai în eventualitatea neconformităţii acesteia cu legea, poate fi dispusă casarea, aşa încât partea avea obligaţia să se raporteze la considerentele instanţele de apel, să le combată şi să expună un raţionament juridic contrar, apt să releve greşita aplicării a legii. Simpla expunere a propriei viziuni asupra situaţiei de fapt deduse judecăţii, cu trimitere la probele dosarului, nu este suficientă pentru a declanşa controlul de legalitate în calea extraordinară de atac.

Nu în ultimul rând, criticile vizând pretinsa aplicare greşită a dispoziţiilor art. 452-453 C. proc. civ., în ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu avocaţial, acordate de instanţa de apel, parţial, în raport cu soluţia de admitere în parte a acţiunii, nu pot face obiectul examinării în recurs. În acest sens s-a exprimat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 3/2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 181 din 5 martie 2020, potrivit căreia, motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Dat fiind că memoriul de recurs nu conţine critici apte să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., potrivit art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, recursul este nul. Totodată, se constată că nu au fost identificate motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din acelaşi cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancţiunea nulităţii recursului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul formulat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 79/2024 - A din 25 martie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 79/2024 - A din 25 martie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 octombrie 2024.