Contractual debt and interest ruling upheld; debtor's extra-ordinary appeal inadmissible for factual grounds and new claims.

Asupra recursului, din actele dosarului,constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 14 aprilie 2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civila sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 209.440 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor prestate în temeiul contractului de prestări servicii nr. x/15.12.2018, a dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 104.720 RON, de la data scadenţei-31.12.2019 şi până la plata efectivă, precum şi a dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 104.720 RON, de la data scadenţei-04.02.2020 şi până la plata efectivă.

Prin sentinţa civilă nr. 381 din 2 martie 2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a fost admisă în parte acţiunea, fiind obligat pârâtul să plătească suma de 104.720 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor aferente facturii nr. x/03.12.2019.

De asemenea, a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei dobânda legală penalizatoare aferentă sumei de 104.720 RON, calculată de la data de 01.01.2020 şi până la plata efectivă a debitului.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în cuantum de 3.379,42 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru.

2. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A. S.R.L. De asemenea, a formulat apel şi pârâtul B., atât împotriva sentinţei, cât şi a încheierilor din 15 septembrie 2021 şi 16 februarie 2022.

Prin decizia civilă nr. 1948A din 14 decembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins apelul formulat de pârât împotriva sentinţei, ca nefondat.

A fost admis apelul formulat de reclamantă împotriva sentinţei, fiind schimbată în parte aceasta în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel că a fost obligat pârâtul şi la plata sumei de 104.720 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor aferente facturii nr. x/16.01.2020 şi a dobânzii legale penalizatoare, de la data de 09.04.2020 până la achitarea integrală.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 3.270,33 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

A fost obligat intimatul-pârât la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 2.446,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru.

3. Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul B., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Cu privire la motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., instanţa de apel reţinând greşit că nu s-a opus încuviinţării şi administrării probei cu martorii propuşi de reclamantă.

În dezvoltarea motivului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a criticat faptul că în mod greşit s-a reţinut îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile contractuale, cu consecinţa admiterii, în întregime, a cererii de chemare în judecată, în cauză nefiind incidente dispoziţiile art. 1.270, art. 1.350 alin. (1) şi (2), art. 1.516 alin. (1) şi (2) şi art. 1.548 C. civ.

Recurentul-pârât a arătat că, în fapt, contractul de prestări servicii nr. x/15.12.2008 a încetat în luna noiembrie 2019, ca urmare a unei notificări verbale a prestatorului, astfel că nu putea fi obligat la plata facturilor emise pentru serviciile aferente perioadei noiembrie- decembrie 2019, pretenţiile deduse judecăţii fiind lipsite de temei contractual. Potrivit părţii, încetarea contractului a fost confirmată şi prin declaraţia martorului C..

De asemenea, s-a susţinut că intimata-reclamantă nu a făcut dovada prestării serviciilor în luna noiembrie 2019, în cauză fiind incidentă situaţia de excepţie prevăzută la alin. (2) al art. 1.350 C. civ., cu consecinţa că recurentul-pârât nu poate fi obligat la plata contravalorii unor servicii de care, în realitate, nu a beneficiat. Cu referire la Raportul de activitate aferent facturii nr. x/03.12.2019 şi la Procesul-verbal de predare-primire din 3.12.2019, precum şi la declaraţia martorei D., a invocat recurentul-pârât că aspectele de fapt reţinute de instanţa de apel din coroborarea acestor probe sunt eronate.

În ceea ce priveşte serviciile pretinse prestate în luna decembrie 2019, recurentul-pârât a învederat că acestea au fost prestate în beneficiul unui terţ, E. S.R.L., impunându-se ca intimata-reclamantă să îşi fi îndreptat acţiunea împotriva acestei societăţi. Pe de altă parte, a susţinut că, din declaraţia martorului C., a rezultat că materialele realizate de prestator în decembrie 2019 au fost transmise pro bono recurentului-pârât.

În continuare, s-a criticat modul de apreciere a probelor, instanţa de apel reţinând eronat că prestatorul a desfăşurat activitate la sediul partidului în lunile noiembrie şi decembrie 2019, aspect care în mod greşit a condus la admiterea cererii. S-a învederat şi împrejurarea că Raportul de activitate din 16.01.2020 şi Procesul-verbal din aceeaşi dată nu poartă semnătura reprezentanţilor partidului, precum şi că aceste documente cuprind doar o înşiruire generică a unor servicii, fără a se putea stabili o legătură între aceste activităţi şi materialele depuse în format electronic la dosarul cauzei.

Concluzionând, recurentul-pârât a susţinut că, în lipsa prestării serviciilor, nu poate exista o obligaţie de plată şi, pe cale de consecinţă, nu poate fi reţinută culpa pentru neexecutare, nefiind incidente dispoziţiile art. 1.516 alin. (1) şi (2) şi art. 1.548 C. civ.

În cele din urmă, s-a criticat modul de calcul al dobânzii legale penalizatoare, susţinându-se aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, în detrimentul art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 din acelaşi act normativ, având în vedere că partidul politic este o persoană publică cu statut special, conform dispoziţiilor Legii nr. 14/2003 şi ale art. 8 alin. (2) din Constituţie, raportul juridic dedus judecăţii nedecurgând din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ.

La data de 25 iunie 2024 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă A. S.R.L., prin care s-a invocat excepţia nulităţii recursului iar, în subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

La data de 16 iulie 2024 a fost înregistrat răspunsul la întâmpinare formulat de recurentul-pârât B..

4. Înalta Curte, luând în examinare, cu prioritate, conform art. 248 alin. (1) raportat la art. 484 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare, reţine următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi cod, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

Totodată, art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevede sancţiunea nulităţii în cazul în care motivele invocate de recurent nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru invocarea în mod valabil a motivului de recurs prevăzut la pct. 5 al art. 488 alin. (1) din cod este necesar să se arate deopotrivă regula de procedură încălcată şi circumstanţele din care rezultă încălcarea, cu indicarea în mod punctual a actelor de procedură care relevă nelegalitatea hotărârii din perspectiva dreptului procesual.

Motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la nelegalitatea hotărârii din perspectiva dreptului substanţial, respectiv la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Instanţa încalcă dreptul material atunci când nu identifică regulile de drept aplicabile în cauză ori, deşi le identifică, le încalcă în litera sau spiritul lor, interpretându-le eronat ori, deşi le interpretează corect la un nivel abstract, aplicarea acestora situaţiei de fapt se face într-o manieră eronată, contrară sensului şi scopului pentru care au fost edictate.

Invocarea în mod valabil a acestui motiv de casare presupune enunţarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile, modul în care, în aprecierea părţii, aceste reguli trebuie aplicate în cauza dedusă judecăţii şi discordanţa acestei interpretări cu cea oferită de către instanţa de apel prin hotărârea recurată. Aşadar, teza încălcării sau aplicării greşite a normelor de drept material trebuie să fie argumentată în concret, neputându-se invoca prin enunţuri generice, lipsite de acoperire argumentativă.

Motivul de recurs nu este invocat procedural atunci când, deşi se invocă nelegalitatea hotărârii, în realitate este criticată situaţia de fapt reţinută sau modul de interpretare a probelor ori alte elemente care, deşi au şi o semnificaţie juridică, acestea implică un grad mare de apreciere a instanţelor de fond, care sunt suverane în ce le priveşte.

În consecinţă, în recurs nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât situaţia de fapt şi aprecierea probelor administrate intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive.

Transpunând aceste considerente la cauza ce face obiectul analizei, se reţine că recurentul-pârât a invocat formal motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Circumscris motivului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât contestă dezlegările instanţei de apel în ceea ce priveşte proba cu martori administrată în faţa primei instanţe, pretinzând încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 din acelaşi cod.

Acest aspect a făcut obiectul motivului de apel dedus de parte împotriva încheierilor tribunalului din 15.09.2021 şi 16.02.2022, instanţa de apel reţinând că, în raport cu art. 315 alin. (2) C. proc. civ., proba cu martori a fost încuviinţată şi administrată în condiţii de legalitate, fiind câştigată cauzei, câtă vreme pârâtul, prin reprezentantul său convenţional, prezent la aceste termene de judecată, nu s-a opus audierii martorilor propuşi de reclamantă. În alţi termeni, lipsa unei opozitii din partea pârâtului echivalează cu acceptarea tacită a probei, fiind respectate dispoziţiile art. 315 alin. (2) C. proc. civ.

În recurs, partea se limitează să reia alegaţiile din apel, în sensul că, în fapt, s-ar fi opus încuviinţării şi administrării probei, fără a pune, aşadar, în discuţie modul de aplicare a normelor de procedură pretins încălcate.

Prin urmare, criticile vizează o chestiune pur factuală, astfel că nu se încadrează în motivul de casare invocat, al cărui scop este să sancţioneze încălcarea normelor de procedură privind desfăşurarea procesului civil.

Subsumat motivului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât critică dezlegările instanţei de apel cât priveşte îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile contractuale, susţinând că în mod greşit a fost admisă cererea de chemare în judecată, în cauză nefiind incidente dispoziţiile art. 1.270, art. 1.350 alin. (1) şi (2), art. 1.516 alin. (1) şi (2). şi art. 1.548 C. civ.

În primul rând, se arată că facturile emise de partea adversă s-ar referi la o perioadă ulterioară încetării contractului de prestări servicii nr. x/15.12.2008, aspect care ar fi fost confirmat şi printr-o declaraţie de martor, cu consecinţa că pretenţiile intimatei-reclamante sunt lipsite de temei contractual.

Aceste susţineri, prin care se contestă fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii, întrucât contractul ar fi încetat, vizează temeinicia deciziei recurate, în contextul în care instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. VIII din contract, raporturile juridice dintre părţi nu puteau înceta ca urmare a unei simple înştiinţări verbale din partea pârâtului, astfel cum în mod greşit s-a susţinut, precum şi că, în perioada noiembrie- decembrie 2019, contractul a fost în vigoare şi a produs efecte între părţi.

În recurs, faţă de scopul căii extraordinare de atac şi limitele analizei permise de lege în vederea exercitării controlului judiciar, nu se poate reveni asupra aspectelor de fapt disputate de părţi şi nu pot fi reevaluate probele dosarului, spre a se reţine o situaţie de fapt diferită faţă de cea stabilită în fazele de fond ale judecăţii.

În continuare, recurentul-pârât susţine că, în cauză, nu s-a făcut dovada prestării în lunile noiembrie şi decembrie 2019 a serviciilor la plata cărora a fost obligat prin decizia atacată, astfel că nu există faptă ilicită, neputându-se reţine neexecutarea unei obligaţii, ca temei al răspunderii contractuale. Neagă, în acest sens, valoarea probatorie a rapoartelor şi proceselor-verbale întocmite de partea adversă. Mai mult, pretinde că, în realitate, pentru recuperarea sumelor aferente facturilor emise, intimata-reclamantă era obligată să se îndrepte împotriva unui terţ, dar şi împrejurarea că în luna decembrie 2019 prestatorul ar fi lucrat pro bono pentru partid.

Din considerentele deciziei recurate, rezultă că instanţa de apel, pe baza probelor administrate – contractul de prestări servicii, rapoartele de activitate, procese-verbale, declaraţiile martorilor audiaţi –, a validat raţionamentul şi soluţia primei instanţe asupra temeiniciei pretenţiilor intimatei-reclamante în ceea ce priveşte serviciile prestate în luna noiembrie 2019, confirmând că pârâtul nu şi-a respectat obligaţia de a achita contravaloarea acestora.

Apoi, cât priveşte serviciile facturate corespunzător lunii decembrie 2019, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, temeinicia apelului părţii adverse, stabilind că reclamanta a desfăşurat activitate la sediul partidului pârât, făcându-se astfel dovada prestării serviciilor pretinse la plată, cu consecinţa că reclamanta este îndreptăţită să încaseze şi contravaloarea facturii nr. x/16.01.2020.

S-a constatat, astfel, că neplata sumelor ce i-au fost pretinse, se transpune, în planul răspunderii contractuale, în săvârşirea unei fapte ilicite, fiind îndeplinite şi restul condiţiilor legale pentru incidenţa acestui tip de răspundere civilă, anume, prejudiciul, raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, precum şi vinovăţia, care este prezumată de lege, debitorul nefăcând proba contrară.

Concluzionând, instanţa de apel a reţinut că pârâtul nu are nicio justificare legală pentru neplata serviciilor prestate de reclamantă şi nu beneficiază de nicio cauză exoneratoare de răspundere sau de neexecutare, reţinând forţa obligatorie a contractului de prestări servicii şi incidenţa răspunderii contractuale a pârâtului, conform dispoziţiilor art. 1.270, art. 1.350 alin. (1) şi (2), art. 1.516 alin. (1) şi (2) şi art. 1.548 C. civ.

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte impune observaţia că recurentul-pârât nu critică decizia instanţei de apel din perspectiva aplicării dispoziţiilor de drept material sau a dezlegărilor date unor probleme de drept, ci prin prisma situaţiei de fapt reţinute şi a modalităţii în care au fost apreciate şi valorificate în cuprinsul hotărârii probele dosarului.

Or, faptele, astfel cum au fost determinate de instanţele devolutive se consideră câştigate cauzei, astfel că instanţa de recurs este învestită să verifice numai dacă normele de drept procesual sau material au fost corect alese, interpretate şi aplicate la faptele deja constatate, fără să aibă posibilitatea de a reaprecia situaţia de fapt sau probele administrate.

Împrejurarea că instanţa de apel a oferit o anumită interpretare înscrisurilor şi declaraţiilor de martor aflate la dosar, concluzionând că prestatorul este îndreptăţit să obţină din partea partidului pârât contravaloarea serviciilor prestate în beneficiul acestuia, aferente lunilor noiembrie – decembrie 2019, cu consecinţa admiterii, în întregime, a acţiunii deduse judecăţii, vizează temeinicia hotărârii. În recurs se tinde, astfel, la cenzurarea modului de valorificare a probelor administrate, cu scopul răsturnării soluţiei, deşi aprecierea acestora conform art. 264 C. proc. civ. este sustrasă controlului de legalitate în recurs.

De altfel, Înalta Curte reţine că întreaga construcţie a recursului prezintă valenţele unui veritabil control de temeinicie, incompatibil cu structura căii extraordinare de atac, în care se exercită exclusiv un control de legalitate a hotărârii recurate.

În recurs, nu se reia judecata în fond, ci se analizează legalitatea hotărârii iar, numai în eventualitatea neconformităţii acesteia cu legea, poate fi dispusă casarea, aşa încât partea avea obligaţia să se raporteze la considerentele instanţele de apel, să le combată şi să expună un raţionament juridic contrar, apt să releve greşita aplicării a legii. Simpla expunere a propriei viziuni asupra situaţiei de fapt deduse judecăţii, care nu a fost însuşită de instanţă, cu trimitere la probele dosarului, nu este suficientă pentru a declanşa controlul de legalitate în calea extraordinară de atac.

În cele din urmă, recurentul-pârât critică aplicarea dispoziţiilor art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, în detrimentul celor prevăzute la art. 3 alin. (3) din acelaşi act normativ, din perspectiva cuantumului dobânzii legale penalizatoare la care a fost obligat în apel.

Acest motiv de recurs este invocat omisso medio, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. întrucât, deşi aplicarea dispoziţiilor art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011 s-a făcut încă din primă instanţă, corespunzător debitului principal admis în parte de tribunal, partea a neglijat criticarea acestui aspect în apel. Or, calitatea de profesionist a partidului nefiind criticată în apel, această calificare s-a consolidat, nemaiputând fi analizată în recurs.

În concluzie, dat fiind că susţinerile părţii nesocotesc caracterul de cale extraordinară de atac a recursului, în cauză se impune aplicarea sancţiunii prevăzute la art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat de pârâtul B.. împotriva deciziei civile nr. 1948A din 14 decembrie 2023 pronunţate Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Totodată, constatând culpa procesuală a recurentului-pârât, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurentul-pârât B.. să achite către intimata-reclamantă A. S.R.L. suma de 7.140 RON, reprezentând onorariu de avocat, conform dovezilor aflate la dosarul de recurs, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâtul B.. împotriva deciziei civile nr. 1948A din 14 decembrie 2023 pronunţate Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă recurentul-pârât B.. să achite intimatei-reclamante A. S.R.L. suma de 7.140 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 octombrie 2024.