Extra-contractual debt: limitation period commences at invoice issuance in absence of agreed payment term

Şedinţa publică din data de 10 decembrie 2025

Analizând actele de la dosar şi decizia atacată, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu - secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 21.10.2022 sub nr. dosar x/2022, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea acesteia din urmă la plata sumei de 56.048,78 euro, reprezentând contravaloarea facturilor nr. x/19.09.2019 şi nr. x/04.10.2019, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Pe calea întâmpinării, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca fiind prescrisă.

Prin sentinţa nr. 532/27.12.2023, prima instanţă:

- a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune;

- a admis cererea şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 56.048,78 euro, reprezentând prejudiciul cauzat, precum şi suma de 25.403,87 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, S.C. B. S.R.L. a declarat apel.

Prin decizia nr. 175/18.06.2024, Curtea de Apel Alba Iulia - secţia a II-a Civilă a admis apelul, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare.

În rejudecare, prin sentinţa nr. 363/18.10.2024, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Tribunalului Sibiu - secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal:

- a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune;

- a admis cererea şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 56.048,78 euro la cursul de schimb B.N.R. din ziua plăţii, precum şi la plata sumei de 26.922,75 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond şi a sumei de 8.672,25 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva sentinţei menţionate, S.C. B. S.R.L. a declarat apel.

Prin decizia nr. 116/12.05.2025, Curtea de Apel Alba Iulia - secţia a II-a Civilă a admis apelul şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că:

- a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune;

- a respins acţiunea ca fiind prescrisă;

- a obligat intimata la plata către apelantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.680 RON.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a declarat recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea, trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, precum şi obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată din apel şi recurs.

În motivare, printr-o primă critică, a susţinut încălcarea dispoziţiilor art. 2.513 C. civ., întrucât prescripţia de 3 ani prevăzută de dispoziţiile art. 2.517 C. civ. ar fi fost invocată tardiv - prin cererea de apel - şi nu până la primul termen de judecată în faţa primei instanţe.

Potrivit recurentei, împrejurarea că prin întâmpinarea formulată în faţa primei instanţe, intimata-pârâtă a făcut trimitere la practica instanţelor care au interpretat că textele înscrise în art. 2.521 alin. (2) şi în art. 2.517 C. civ. se referă la prescripţia de 1 an şi de 3 ani în anumite situaţii aplicabile părţilor din contractele de transport, nu putea fi interpretată ca fiind o invocare a excepţiei prescripţiei generale de 3 ani prevăzută de art. 2.517 C. civ.

Prin următoarea critică, a afirmat încălcarea dispoziţiilor art. 2.524 alin. (1) C. civ. şi ale art. 3 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 72/2013.

În argumentare, sub un prim aspect, a reproşat instanţei de apel faptul că nu a avut în vedere contractul de vânzare încheiat între părţi în formă nescrisă şi nu a aplicat dispoziţiile art. 2.524 alin. (1) C. civ., în condiţiile în care comunicarea, acceptarea şi necontestarea de către intimata-pârâtă a facturilor în discuţie echivala cu un acord/contract de vânzare.

Sub un al doilea aspect, raportat la faptul că în facturi nu era prevăzut un termen în urma căruia obligaţia de plată ar fi devenit exigibilă, a apreciat că momentul de la care termenul de prescripţie începea să curgă era cel al comunicării la care se adaugă 30 de zile calendaristice, potrivit art. 3 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 72/2013.

În acest context, a susţinut că obligaţia de plată a primei facturi, în valoare de 48.000 euro, comunicată pe e-mail la 27.11.2019, a devenit exigibilă la 31.12.2019, iar termenul de prescripţie se împlinea la 31.12.2022, în timp ce pentru cea de-a două factură, în cuantum de 8.048,78 euro, comunicată pe e-mail la 04.10.2019, obligaţia de plată a devenit exigibilă la 05.11.2019, iar termenul de prescripţie se împlinea la 05.11.2022; prin urmare, în acest context, a susţinut că a fost corectă statuarea primei instanţe în sensul că termenul de prescripţie nu a fost îmlpinit la data sesizării instanţei.

Sub un ultim aspect, a învederat că deşi termenul de prescripţie de 3 ani a fost întrerupt în temeiul art. 2.537 pct. 4 C. civ., intimata-pârâtă fiind pusă în întârziere - prin notificarea nr. x/14.10.2022, comunicată prin e-mail la 14.10.2022 şi prin curier la 18.10.2022, urmată de acţiunea formulată la 19.10.2022 -, instanţa de apel nu a aplicat aceste prevederi cu caracter special, ci cele cu caracter general înscrise în art. 2.523 C. civ. şi a apreciat în mod eronat că între părţi nu a fost încheiat niciun contract scris/nescris.

Pe calea întâmpinării, intimata-pârâtă a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului motivat de faptul că valoarea pretenţiilor solicitate este sub valoarea prag prevăzută de art. 483 alin. (2) C. proc. civ., respectiv excepţia nulităţii recursului, întrucât criticile formulate nu se încadrează în motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului având în vedere că, prin întâmpinarea la cererea de chemare în judecată, a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pe care a susţinut-o şi în apel.

De asemenea, a învederat că, atât timp cât între părţi nu a fost încheiat un contract pentru efectuarea celor 2 transporturi, iar recurenta-reclamantă a susţinut ferm că pretenţia nu este întemeiată pe contractul de prestări servicii nr. x/01.06.2018, respectiv că înţelegerea de transport nu a fost menţionată în vreun act adiţional la acesta, momentul la care s-a născut dreptul material la acţiune este cel al cunoaşterii prejudiciului.

În fine, a precizat că nu are relevanţă data emiterii/scadenţei facturilor, ci dacă recurenta-reclamantă a acţionat în termenul de prescripţie care curge de la data producerii evenimentului, respectiv că transmiterea facturilor prin e-mail nu poate avea efect de suspendare/întrerupere a termenului de prescripţie atât timp cât nu s-a obligat să le achite, precum şi că notificarea din 14.10.2022 a fost comunicată după expirarea termenului de prescripţie.

Recurenta-reclamantă nu a uzat de dreptul procesual de a formula răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluţia din 06.10.2025 a fost fixat termen în şedinţă publică la 10.12.2025, cu citarea părţilor în vederea soluţionării recursului.

La termenul de judecată, Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare, atât pe excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului, cât şi pe fondul acestuia.

Examinând cu prioritate excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate şi se impun a fi respinse, ca atare, pentru următoarele considerente:

Cât priveşte excepţia inadmisibilităţii recursului, Înalta Curte remarcă faptul că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. în forma invocată de către intimata-pârâtă prin întâmpinare.

În acest sens, notează că procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, respectiv la 21.10.2022, fiind aplicabil art. 483 alin. (2) C. proc. civ. în forma modificată prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018, potrivit căruia "Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j3), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunţate în materia protecţiei consumatorilor, a asigurărilor, precum şi în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

Totodată, constată că art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013, cu modificările şi completările ulterioare statuează în sensul că, "Dispoziţiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 01 ianuarie 2019".

Aşadar, întrucât prin Legea nr. 310/2018 - care a intrat în vigoare la 21.12.2018, anterior înregistrării cererii de chemare în judecată deduse judecăţii, 21.10.2022, - legiuitorul a eliminat pragul valoric stabilit drept criteriu de admisibilitate a recursului, pentru a pune în acord legislaţia procesuală cu exigenţele constituţionale, în acord cu decizia nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale a României, Înalta Curte, reţinând că este admisibilă prezenta cale extraordinară de atac promovată de către A., va respinge excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare.

Luând în examinare excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor intimatei-pârâte că, deşi în cuprinsul memoriului de recurs se regăsesc şi susţineri care vizează situaţia de fapt şi care nu pot face obiect de analiză pentru instanţa învestită cu soluţionarea prezentei căi extraordinare de atac, există şi critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivul de casare invocat.

Astfel, recurenta-reclamantă a susţinut încălcarea dispoziţiilor art. 2.513, art. 2.524 alin. (1) C. civ. şi art. 3 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 72/2013, respectiv greşita aplicare a art. 2.523 C. civ., critici ce se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cum, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar prezenta cerere conţine şi critici care satisfac cerinţa de a viza aspecte de pretinsă nelegalitate a deciziei recurate, nu se poate reţine că actul de procedură este nul, în sensul prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., acesta fiind, în realitate, unul apt a determina legala învestire a prezentei instanţe cu analiza acelor critici care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ. şi care urmează a fi analizate ca atare.

În considerarea acestor aspecte, reţinând că memoriul de recurs cuprinde critici ce pot fi subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 486 alin. (1) şi pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, aceasta fiind incidentă numai în situaţia în care niciuna dintre criticile formulate prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică.

Examinând, în continuare, decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele de drept ce urmează să fie expuse.

Critica prin care se susţine încălcarea dispoziţiilor art. 2.513 C. civ., motivat de faptul că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de către intimata-pârâtă în temeiul art. 2.517 C. civ. este tardivă, nu poate fi primită deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile procedurale în care poate fi invocată.

Astfel cum rezultă din actele dosarului şi din considerentele deciziei nr. 175/18.06.2024, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia - secţia a II-a Civilă, în primul ciclu procesual, instanţa devolutivă de control învestită cu apelul promovat de către pârâtă a înlăturat apărările intimatei potrivit cărora titulara căii de atac ar fi invocat prescripţia de 3 ani pentru prima dată în apel, reţinând că, în cuprinsul întâmpinării depuse la dosarul primei instanţe, se face referire, în temeiul art. 2.517 C. civ., la împlinirea termenului general de prescripţie de 3 ani, chiar dacă nu se invocă în mod expres acest temei de drept. Totodată, admiţând apelul, a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe pentru a se analiza împlinirea sau nu a termenului general de prescripţie de 3 ani, raportat la pretenţiile deduse judecăţii, în temeiul art. 2.517 C. civ.

Înalta Curte constată că această decizie nu a fost atacată cu recurs de către reclamantă, prin care să critice cele statuate de către instanţa de apel în privinţa excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

În acest context, reţine că problematica tardivităţii invocării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune nu mai poate fi pusă în discuţie în prezenta fază procesuală, întrucât s-a consolidat efectul autorităţii de lucru judecat al deciziei pronunţate în apel în primul ciclu procesual, astfel că verificarea acesteia de către instanţa de recurs în al doilea ciclu procesual nu mai este permisă.

În alţi termeni, reevaluarea interpretării date excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune de către instanţa devolutivă de control judiciar în primul ciclu procesual trebuia invocată, din perspectiva mijlocului procesual, prin declararea căii de atac a recursului împotriva deciziei nr. 175/18.06.2024, pronunţate în apel, iar nu prin prezenta cale de atac.

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte nu mai poate lua în analiză critica, întrucât se opune puterea de lucru judecat a statuărilor Curţii de Apel Alba Iulia - secţia a II-a Civilă asupra acestei chestiuni, prin decizia pronunţată în apel în primul ciclu procesual.

În ceea ce priveşte critica prin care se reproşează instanţei de apel nereţinerea contractului de vânzare încheiat între părţi în formă nescrisă, respectiv neaplicarea dispoziţiilor art. 2.524 alin. (1) C. civ., Înalta Curte observă că recurenta-reclamantă se rezumă doar la a contesta situaţia de fapt stabilită de instanţa devolutivă de control, pe baza probatoriului în urma administrării căruia s-a concluzionat că pretenţia dedusă judecăţii nu derivă dintr-un contract, astfel că dreptul material la acţiune al reclamantei a luat naştere în momentul cunoaşterii prejudiciului şi pe cel care răspunde de acesta. În acest context, se constată că reclamanta-recurentă solicită practic, reevaluarea stării de fapt, în sensul confirmării existenţei contractului de vânzare încheiat în formă nescrisă şi, astfel, a împrejurării că prescripţia ar fi început să curgă de la data la care obligaţia a devenit exigibilă şi debitorul trebuia să o execute, astfel cum prevede textul de lege menţionat.

Or, o atare argumentare nu îndeplineşte rigorile impuse de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., criticile ce vizează aspecte care ţin de situaţia de fapt şi de aprecierea probelor neputând forma obiect de analiză în coordonatele recursului, fiind incompatibile cu limitele imperativ stabilite pentru exercitarea acestei căi extraordinare de atac.

Dezacordul recurentei-reclamante faţă de evaluarea făcută de către instanţa de apel, în al doilea ciclu procesual, în privinţa situaţiei de fapt reţinută pe baza acestei evaluări nu constituie un motiv de nelegalitate a hotărârii, ci reflectă o viziune diferită a părţii cu privire la modul de analiză a probatoriului administrat.

Aşadar, a afirma contrariul, la acest moment procesual, constituie o nesocotire a limitelor în care instanţa de recurs poate examina cauza, exclusiv din perspectiva legalităţii acesteia, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., iar nu şi cu privire la aspecte de fapt, astfel cum decurg şi cum au fost stabilite, din interpretarea probatoriului administrat, de către instanţele de fond.

În acest context, critica formulată nu permite controlul judiciar specific prezentei căi extraordinare de atac, întrucât nu opune deciziei recurate o veritabilă critică de nelegalitate.

Analizând, în continuare, argumentele prezentate în susţinerea criticii privind încălcarea dispoziţiilor art. 3 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 72/2013, Înalta Curte le va înlătura, având în vedere că regula în materia scadenţei obligaţiilor este caracterul instantaneu al acestei scadenţe.

Astfel, art. 1.495 alin. (1) C. civ. care reglementează exigibilitatea imediată a obligaţiei de plată, prevede că "În lipsa unui termen stipulat de părţi sau determinat în temeiul contractului, al practicilor statornicite între acestea ori al uzanţelor, obligaţia trebuie executată de îndată".

Dispoziţiile enunţate relevă că exigibilitatea obligaţiei/data plăţii este, în primul rând, stabilită de către părţi, prin indicarea unui termen de executare; în lipsa unei clauze exprese, data plăţii poate rezulta din interpretarea contractului, iar dacă nici această modalitatea nu se dovedeşte utilă, se recurge la practicile statornicite între părţi, respectiv la uzanţe. Conform tezei finale a textului de lege evocat, dacă nici una dintre modalităţile indicate nu conduce la determinarea datei de executare a obligaţiei, legea stabileşte regula - supletivă - a exigibilităţii imediate a obligaţiei, adică din momentul încheierii contractului.

Aşa fiind, Înalta Curte, validând statuarea instanţei devolutive de control referitoare la inaplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 72/2013, impune concluzia potrivit căreia în lipsa datei scadenţei menţionate expres (care putea primi semnificaţia unui termen de plată care suspendă executarea obligaţiei dar şi posibilitatea de exercitare a dreptului subiectiv corelativ), facturile trebuiau achitate la data emiterii, întrucât obligaţia de plată se fundamentează pe regulile generale în materia obligaţiilor prevăzute de C. civ. şi nu pe cele ale actului normativ enunţat (Legea nr. 72/2013), care reglementează exclusiv dobânzile penalizatoare aferente unor obligaţii ce decurg din contracte, fiind asumate convenţional. Or instanţa devolutivă de control judiciar a stabilit, din perspectiva stării de fapt, că obligaţia a cărei executare a solicitat-o reclamanta pârâtei nu derivă dintr-un raport contractual cu aceasta astfel că dispoziţiile Legii nr. 72/2013 nu sunt aplicabile litigiului dedus judecăţii.

Susţinerile recurentei tind a provoca o confuzie între data de la care debitorul datorează penalităţi de întârziere (despăgubiri pentru executarea cu întârziere) aferente unor obligaţii decurgând dintr-un contract şi momentul de la care se naşte dreptul la acţiune al creditorului de a cere executarea obligaţiei principale, în ipoteza unor obligaţii care nu derivă dintr-un contract ci dintr-un alt izvor de obligaţii. În acest din urmă caz, debutul termenului de prescripţie extinctivă este conferit, cu titlu de principiu general, de art. 2523 C. civ. ca fiind data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui. Acest principiu general în materia debutului termenului de prescripţie primeşte circumstanţieri prin raportare la izvorul obligaţiei care poate fi unul contractual sau extracontractual - faptă ilicită generatoare de prejudicii, plată nedatorată, gestiune de afaceri sau îmbogăţire fără just temei. În toate aceste din urmă situaţii însă (izvoare extracontractuale), dispoziţiile art. 2528 C. civ. stabilesc că prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului subiectiv a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Din această perspectivă, instanţa supremă validează concluzia instanţei de apel, conform căreia dreptul la acţiune s-a născut cel mai târziu la data emiterii facturilor deoarece la acest moment creditorul era în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la existenţa şi întinderea dreptului său de creanţă dar şi a titularului obligaţiei corelative, astfel încât putea acţiona.

Pe de altă parte, creditorul unei obligaţii extracontractuale nu este în drept a suspenda sau a întrerupe termenul de prescripţie şi nici a modifica voluntar momentul de debut al acestui termen, printr-un act unilateral de voinţă cum este emiterea şi comunicarea unei facturi fiscale deoarece:

- prevederile art. 2515 alin. (3) C. civ. permit părţilor, în limitele şi condiţiile prevăzute de lege, să modifice durata termenelor de prescripţie sau să modifice cursul prescripţiei prin fixarea începutului acesteia ori prin modificarea cauzelor legale de suspendare ori de întrerupere a acesteia, după caz, dar numai în temeiul unui acord expres al lor iar nu prin manifestări unilaterale de voinţă;

- în absenţa unor convenţii exprese privitoare la durata, momentul de debut, cauze de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei, sunt incidente limitativ şi exclusiv cauzele de întrerupere şi suspendare reglementate de art. 2532 şi art. 2537 C. civ.

În acest context, emiterea şi comunicarea unei facturi fiscale nu are niciun efect asupra debutului termenului de prescripţie al dreptului la acţiune care se naşte de la data la care creditorul cunoaşte existenţa şi întinderea dreptului său dar şi titularul obligaţiei corelative, fiind în drept să solicite executarea obligaţiei.

Nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate, apte de a fi încadrate în cazul de casare invocat, dar nici în vreun alt motiv de nelegalitate expres prevăzut de lege, nici afirmaţiile cu privire la pretinsa aplicare greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 2.523 C. civ.

Aceasta, întrucât deşi tinde a susţine greşita aplicare a unor norme de drept material şi, ca atare, incidenţa motivului de casare invocat, recurenta-reclamantă nu a dezvoltat argumente prin care să demonstreze că raţionamentul instanţei de apel este unul greşit din această perspectivă.

Simpla redare a considerentelor reţinute în decizia recurată referitoare la debutul dreptului material la acţiune, însoţită de afirmaţia că nu au fost aplicate dispoziţiile precizate în fundamentarea tezei întreruperii cursului termenului general de prescripţie, cu consecinţa greşitei aprecieri că între părţi nu a fost încheiat un contract, nu reprezintă o critică de nelegalitate, deoarece nu reflectă o eventuală neconformitate a deciziei recurate cu dispoziţiile legale, partea urmărind să obţină deplasarea momentului care marchează începutul prescripţiei, la o dată ulterioară celei stabilite în etapa procesuală anterioară.

Instanţa de apel a reţinut, în raport cu dispoziţiile art. 2.523 C. civ., că prejudiciul a fost cunoscut de către intimata-pârâtă cel mai devreme la data emiterii facturilor, anume 19.09.2019 şi 04.10.2019, astfel că acţiunea introdusă la 19.10.2022 apare a fi prescrisă, respectiv că nu a fost dovedită o întrerupere a curgerii termenului general de prescripţie, câtă vreme prima notificare a fost comunicată la 14.10.2022, moment la care termenul era împlinit.

Dat fiind că în apel au fost analizate aceleaşi susţineri ale părţii privind data de început a termenului de prescripţie, respectiv cazul de întrerupere a prescripţiei, Înalta Curte reţine că referirea la art. 2.523 şi art. 2.537 pct. 4 C. civ. are caracter formal, aspectele învederate în acest sens nefiind apte a atrage controlul de legalitate în prezentul cadrul procesual.

În considerarea celor ce preced, întrucât criticile formulate nu reliefează un aspect de nelegalitate a hotărârii atacate şi cum, în speţă, nu pot fi reţinute motive de ordine publică, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul.

Cât priveşte cererea formulată de intimata-pârâtă de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, Înalta Curte notează că potrivit art. 452 C. proc. civ. "Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la această dispoziţie legală, aplicabilă şi în recurs, potrivit art. 494 C. proc. civ., constată că partea nu a depus la dosarul cauzei înscrisuri justificative suficiente care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată, factura seria x nr. x/09.09.2025, în valoare de 5.000 RON, înaintată la dosar odată cu întâmpinarea, nefiind însoţită de dovada achitării onorariului de avocat.

Înalta Curte reţine că, în mod uzual, onorariul de avocat se dovedeşte prin depunerea la dosarul cauzei a originalului chitanţei reprezentând achitarea acestuia sau a ordinului de plată/extras de cont bancar, însoţit de un exemplar al facturii fiscale, pe care se menţioneze numărul contractului de asistenţă juridică sau numărul dosarului pentru care a fost achitată suma. Acest raţionament se justifică prin faptul că instanţa va acorda cheltuielile de judecată numai în raport cu actele justificative ale plăţilor, iar hotărârea instanţei reprezintă înscris justificativ şi poate fi pusă în executare silită de către partea care a avansat aceste cheltuieli.

Pe cale de consecinţă, în lipsa unor înscrisuri din care să rezulte plata efectuată pentru serviciile prestate de către avocat în etapa procesuală a judecăţii în recurs, cererea intimatei-pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului, invocate de intimata-pârâtă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 116/12.05.2025, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia - secţia a II-a Civilă.

Respinge cererea intimatei-pârâte S.C. B. S.R.L. de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 decembrie 2025.