Deficient appellate motivation for failure to analyze post-test-drive fraudulent assurances and hidden defects in vehicle purchase

Şedinţa publică din data de 10 decembrie 2025

Analizând actele de la dosar şi decizia atacată, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad - secţia a II-a Civilă la 30.09.2021 sub nr. dosar x/2021, S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., solicitând, în principal, anularea contractului de vânzare încheiat între pârâte având ca obiect autovehiculul x pentru vicierea consimţământului acesteia prin dol, anularea parţială a contractului de leasing operaţional nr. x/24.03.2021 încheiat între reclamantă şi pârâta S.C. C. S.R.L. cu privire la acelaşi autovehicul, iar, în subsidiar, rezoluţiunea contractului de vânzare pentru lipsa calităţilor convenite, repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului, rezilierea parţială a contractului de leasing operaţional pentru lipsa calităţii privind autonomia reală de distanţă, în considerarea căruia a contractat şi, în ambele situaţii, obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 15.611,76 euro + T.V.A., reprezentând sumele achitate în temeiul contractului de leasing operaţional, respectiv a sumei de 15.707,04 euro, reprezentând valoarea clauzei penale din contractul de leasing, la plata dobânzii legale aferentă acestor sume începând cu 30.07.2021 şi până la data plăţii integrale, precum şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 368/11.06.2024, prima instanţă a respins acţiunea.

Această sentinţă civilă a fost atacată cu apel de S.C. A. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 120/A/14.03.2025, Curtea de Apel Timişoara - secţia de Insolvenţă, Societăţi, Concurenţă neloială şi Litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderii a respins apelul reclamantei ca nefondat.

Împotriva deciziei civile menţionate, S.C. A. S.R.L. a promovat recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea, trimiterea cauzei la instanţa de apel pentru rejudecare, precum şi obligarea intimatelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, după prezentarea parcursului procesual, în considerarea celui dintâi motiv de recurs invocat - art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - sub un prim aspect, a afirmat încălcarea regulilor de procedură statuate de art. 477 alin. (1) C. proc. civ., deoarece instanţa de apel nu a răspuns nici criticilor prin care reclamanta a susţinut că prima instanţă nu a analizat argumentele evocate în cererea introductivă, dar nici celor menţionate în motivele de apel, anume că manoperele dolosive s-au produs după efectuarea test drive-ului, că răspunderea vânzătorului pentru calităţile bunului vândut presupune comparaţia între bunul indicat în contract şi bunul predat, respectiv că nu au fost analizate probele administrate şi, întrucât toate aceste aspecte erau decisive pentru rezultatul procedurii, necesitau un răspuns specific şi explicit.

Sub un al doilea aspect, invocând dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., a susţinut că decizia recurată nu cuprinde raţionamentul juridic care să susţină concluzia caracterului nefondat al acţiunii.

Astfel, a afirmat că instanţele devolutive, în condiţiile în care s-au invocat dispoziţiile art. 1.214 şi art. 1.714 C. civ., trebuiau să examineze concret şi să arate legătura între test drive şi răspunderea vânzătorului pentru manoperele dolosive ulterioare acestuia, precum şi pentru răspunderea vânzătorului în temeiul contractului încheiat ulterior, însă acestea s-au rezumat la cercetarea faptelor săvârşite anterior manoperelor dolosive şi încheierii contractului, fără a indica dacă ar avea caracter exonerator de răspundere pentru vânzător şi/sau dacă i-ar limita în vreun fel răspunderea.

A evidenţiat că, prin contractul de vânzare încheiat ulterior test drive-ului şi ulterior reclamanţiilor acesteia privind automonia autovehiculului sub 400 de kilometri, părţile au convenit că bunul vândut este cel identificat în documentele privind omologările individuale, iar, potrivit menţiunilor înscrise la pct. 5.1 din certificatul de conformitate, raza de acţiune cu energie electrică în regim urban este de 460 de kilometri.

Prin urmare, independent de orice test drive şi orice reclamaţii ale acesteia anterioare încheierii contractului, vânzătorul i-a vândut autovehiculul cu această autonomie, astfel că instanţa era datoare să expună raţionamentul juridic pentru care a apreciat nefondată acţiunea prin care s-a susţinut, în principal, că încheierea contractului este rezultatul unor manopere dolosive, iar, în subsidiar, că, oricum, vânzătorul răspunde pentru lipsa calităţilor convenite.

Printr-o ultimă critică încadrată acestui motiv de nelegalitate, recurenta a susţinut încălcarea regulilor de procedură statuate de art. 264 alin. (1) C. proc. civ., deoarece instanţa devolutivă de control nu a motivat înlăturarea concluziilor esenţiale ale probei cu expertiză şi nici a probei cu certificatul de conformitate şi a celorlalte probe administrate.

Astfel, evocând concluziile raportului de expertiză judiciară întocmit în cauză, răspunsul formulat de către expert la obiecţiunile acesteia, menţiunile din certificatul de conformitate şi corespondenţa electronică purtată între părţi în 14.06.2021, 22.06.2022 şi 05.07.2021, a precizat că toate acestea au rămas neanalizate şi individual şi în ansamblu, instanţele făcând referire exclusiv la test drive-ul efectuat anterior manoperelor dolosive şi anterior încheierii contractului de vânzare.

Totodată, cu referire la considerentul prin care instanţa de apel a reţinut că nu i s-a garantat în niciun fel o autonomie de peste 400 de kilometri, recurenta a subliniat că autovehiculul vândut este identificat în contractul de vânzare la art. 2.1, unde se face trimitere inclusiv la documentele privind omologările individuale şi la cartea tehnică a vehiculului, iar în certificatul de conformitate se menţionează în mod expres autonomia în mediu urban de 460 de kilometri.

Subsumat celui de-al doilea motiv de nelegalitate invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material înscrise în art. 1.214 alin. (1), art. 1.208 alin. (1), art. 1.714, art. 1.270 alin. (1) şi art. 3 C. civ.

În susţinerea tezei privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1.214 alin. (1) C. civ., a afirmat că instanţa de apel nu a făcut o minimă analiză a manoperelor dolosive invocate şi/sau a intenţiei vânzătorului de a o induce în eroare, pentru a putea analiza ulterior în ce măsură au determinat vicierea consimţământului său.

Astfel, evocând corespondenţa şi discuţiile dintre părţi din 18 şi 22.03.2021, 29.06.2021 şi 05.07.2021, a susţinut că acestea au fost complet ignorate de către instanţele devolutive, deşi fac dovada clară că, după reclamaţiile acesteia privind autonomia generată în urma test drive-ului, intimata a insistat să o convingă că autonomia de 470-491 de kilometri este reală şi că eventualele variaţii se datorează numai unor factori de mediu.

Cum viciul de consimţământ se analizează la momentul încheierii contractului, a apreciat că instanţa trebuia să verifice dacă la 24.03.2021 aceasta s-a aflat în eroare cu privire la autonomia autovehiculului.

A subliniat că test drive-ul are semnificaţia verificării prealabile a bunului vândut, dar, întrucât reclamaţiile acesteia privind autonomia au fost respinse şi înlăturate de vânzător după efectuarea acestuia ca nefiind reale, prin manopere dolosive, în mod evident, la momentul încheierii contractului s-a aflat în eroare.

A punctat că, după efectuarea test drive-ului, pe site-ul producătorului, informaţiile cu privire la autonomie au fost modificate la 361-420 de kilometri.

Potrivit recurentei, aceste împrejurări reprezintă o manoperă frauduloasă, sub forma minciunii constitutivă de dol, intenţia intimatei, vânzător, de a o induce în eroare fiind evidentă, din moment ce autonomia reală era de 275 de kilometri, potrivit concluziilor raportului de expertiză.

În ceea ce priveşte încălcarea sau aplicarea greşită a art. 1.208 alin. (1) C. civ. a susţinut că textul de lege trebuie interpretat în sensul că eroarea trebuie cunoscută de victima dolului după exercitarea manoperelor dolosive, condiţie neîndeplinită în cauză, având în vedere că a încheiat contractul cu convingerea că autonomia este de peste 400 de kilometri, constatările generate de test drive fiind înlăturate fraudulos.

Deşi la momentul reclamării lipsei autonomiei a cunoscut eroarea, a afirmat că motivul determinant pentru care a încheiat contractul l-a reprezentat tocmai manoperele dolosive ale vânzătorului care au înlăturat reclamaţiile privind lipsa de autonomie, astfel că instanţa trebuia să verifice şi intenţia frauduloasă a vânzătorului prin prezentarea broşurii în care se indica autonomia promisă.

În opinia recurentei, s-a apreciat nelegal că viciul de consimţământ la data încheierii contractului ar fi fost înlăturat de cunoaşterea erorii în urma efectuării test drive-ului, câtă vreme între aceste două momente au existat manopere dolosive care au cauzat eroarea provocată.

Astfel, a menţionat că după efectuarea testului de drum, intimata i-a transmis că autovehiculul va atinge autonomia dorită, invocând argumentul tehnic conform căruia între autonomie şi temperatura exterioară există un raport direct proporţional, creşterea temperaturii având drept consecinţă creşterea autonomiei şi invers.

În acest context, a susţinut că, atât timp cât afirmaţii au fost făcute de către un profesionist în domeniul vânzării de autovehicule, care s-a prevalat de o argumentaţie tehnică în vederea obţinerii consimţământului cumpărătorului, cunoscând că autonomia bunului vândut este esenţială, rezultă că aceasta nu a cunoscut eroarea provocată după reclamarea lipsei de autonomie.

De asemenea, a evidenţiat că nu putea cunoaşte eroarea după săvârşirea manoperelor dolosive, fiind necesară efectuarea unei expertize de specialitate, ceea ce exclude noţiunii de "diligenţe rezonabile"; dimpotrivă, prezentarea şi verificarea unor documentaţii tehnice şi unor informaţii oficiale ale producătorului se înscriu în noţiune, iar acestea au condus la eroarea provocată după efectuarea test drive-ului.

În continuare, a invocat încălcarea art. 1.714, raportat la art. 1.710 alin. (1) lit. d) C. civ. şi a afirmat că, independent de discuţiile privind autonomia generată de test drive, părţile au convenit asupra caracteristicilor bunului menţionate în contractul de vânzare, inclusiv în documentele privind omologările individuale, certificatul de conformitate şi specificaţiile tehnice, situaţie ce atrage răspunderea vânzătorului pentru lipsa acestei calităţi.

A susţinut că, deşi nu rezultă expres, instanţa de apel pare să reţină o exonerare a răspunderii vânzătorului pentru lipsa calităţii convenite privind autonomia cauzată de faptul că, anterior încheierii contractului, ar fi cunoscut lipsa acestei calităţi, or acest tip de răspundere a vânzătorului nu este înlăturată de împrejurarea că ar fi existat posibilitatea de a cunoaşte lipsa acestor calităţi la data semnării contractului, art. 1.712 C. civ. reglementând doar ipoteza cunoaşterii viciilor de către vânzător, nu şi de către cumpărător.

În consecinţă, răspunderea vânzătorului pentru calităţile lucrului vândut nu poate fi înlăturată sau limitată pentru calităţile cunoscute sau invocate ca fiind esenţiale pentru încheierea contractului.

Sub un alt aspect, cu referire la încălcarea dispoziţiilor art. 1.270 alin. (1) C. civ. şi a art. 273 alin. (1) C. proc. civ., a precizat că diferenţa de autonomie de aproximativ 200 de kilometri reprezintă o împrejurare de natură să conducă la concluzia că bunul nu deţine calităţile convenite de părţi, astfel că instanţa, reţinând că ar fi acceptat caracteristicile autovehiculului, a încălcat forţa obligatorie a contractului dintre părţi, fiind convenită expres autonomia peste 400 de kilometri.

Ultima critică vizează încălcarea sau aplicarea greşită a normei de drept material înscrisă în art. 3 C. civ., recurenta reproşând instanţei faptul că a reţinut calitatea acesteia de profesionist fără a arăta relevanţa din perspectiva acţiunii cu care a fost sesizată.

A susţinut că simpla calitate de profesionist a cumpărătorului nu poate fi interpretat ca reprezentând o derogare de la obligaţia generală negativă a oricărui contractant de a nu vicia consimţământul celeilalte părţi prin dol sau de a nu răspunde pentru lipsa calităţilor lucrului vândut.

De asemenea, a menţionat că nu au legătură cu cauza aprecierile instanţei, potrivit cărora nu ar putea invoca lipsa de atenţie sau de informare ori motive de rezoluţiune pe baza unor cauze evidente, în condiţiile în care a invocat inducerea în eroare de către intimată, care a exercitat manopere dolosive pentru a obţine încheierea contractului; prin urmare, deşi a dovedit atenţie şi informare, datele oferite au fost necorespunzătoare adevărului.

În fine, a evidenţiat că rezoluţiunea nu a fost invocată pentru vicii ascunse, pentru a se verifica dacă viciul era aparent, ci pentru lipsa calităţilor convenite, ceea ce presupunea verificarea autonomiei conform actelor anexă la contractul de vânzare.

Pe calea întâmpinării, intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că, deşi a fost administrat un probatoriu vast, nicio probă nu a condus la concluzia că ar fi folosit vreo manoperă dolosivă în vederea vicierii consimţământului cumpărătorului.

A mai susţinut că recurenta a cunoscut sau trebuia să cunoască caracteristicile tehnice ale autovehiculului, în condiţiile în care l-a testat pentru o perioadă de timp şi distanţă mai mult decât suficiente pentru a înţelege comportamentul pe drum şi în folosinţa proprie, că decizia recurată cuprinde atât motivele de fapt şi de drept, cât şi raţionamente fondate pe întreaga probaţiune existentă la dosar, că vicierea consimţământului nu poate fi dovedită, respectiv că nu pot fi reţinute circumstanţe care să se subscrie definiţiei dolului/manoperelor frauduloase/caracteristici ascunse de aceasta, precum şi că, în lipsa unei relaţii statuate de vreun contract încheiat cu S.C. A. S.R.L., nu se putea prevala de art. 1.270 C. civ. ori de art. 273 C. proc. civ.

A conchis în sensul că instanţele devolutive au analizat solicitările recurentei, în principal şi în subsidiar, prin prisma argumentelor şi probelor prezentate de părţi, în limita normelor juridice incidente şi, procedând astfel, au apreciat că nu i-a fost viciat consimţământul prin dol şi nici nu i-a fost predat un bun lipsit de calitatea convenită.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea susţinerilor intimatei-pârâte S.C. B. S.R.L., apreciind că acestea nu pot reprezenta apărări faţă de motivele de nelegalitate invocate.

Prin rezoluţia din 26.08.2025 s-a fixat termen în şedinţă publică la 10.12.2025, cu citarea părţilor.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a reţinut cauza spre soluţionare.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele de drept ce urmează să fie expuse.

Cu titlul prealabil, formulează observaţia potrivit căreia în cuprinsul memoriului de recurs, motivele de nelegalitate au fost circumscrise de către reclamantă prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ. Cu toate acestea, deşi argumentele prin care se susţine neanalizarea criticilor invocate prin motivele de apel, lipsa raţionamentului juridic ce a condus la concluzia caracterului neîntemeiat al acţiunii, precum şi nemotivarea înlăturării concluziilor esenţiale ale probei cu expertiză, respectiv a probei cu certificatul de conformitate şi celelalte probe administrate au fost subsumate de către recurentă pct. 5, se constată că acestea se circumscriu cazului de casare reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. ce reglementează ipotezele de casare care presupun o motivare deficitară iar nu neregularităţi de ordin procedural, sancţionate cu nulitatea hotărârii.

Aşadar, având a analiza, cu prioritate, motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este fondat şi de natură a atrage casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei instanţei de apel spre o nouă judecată.

În acest sens, instanţa supremă reaminteşte că, în acord cu dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Pe de altă parte, Înalta Curte subliniază că dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. reflectă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru ca aceasta să corespundă exigenţelor de a fi motivată, textul menţionat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care au fost înlăturate cererile părţilor. Din economia textului citat, reiese că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor, punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi raţionamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată, neîndeplinirea acestor condiţii atrăgând casarea.

Exigenţa motivării este esenţială în administrarea adecvată a justiţiei, motivarea corespunzătoare a hotărârilor judecătoreşti impunându-se din perspectiva dreptului la un proces echitabil care, între altele, presupune dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanţei observaţiile, argumentele şi mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv. În egală măsură, necesitatea motivării hotărârii în sensul indicat de normele imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. face posibil controlul exercitat de jurisdicţia ierarhic superioară, constituind pentru părţile litigante, o garanţie împotriva arbitrariului.

Obligaţia instanţei de motivare a deciziilor sale este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea acestor drepturi şi maniera în care, în circumstanţele concrete ale cauzei, a fost soluţionat procesul, motivarea reprezentând o garanţie pentru părţi că cererile lor au fost analizate cu atenţie.

În speţă, recurenta-reclamantă a susţinut că motivarea deciziei recurate nu răspunde tuturor criticilor formulate prin motivele de apel, reproşând instanţei devolutive de control ignorarea cu desăvârşire a susţinerilor sale referitoare la faptul că prima instanţă nu a răspuns argumentelor principale invocate prin cererea introductivă şi nu a cercetat probele administrate, respectiv a motivelor de apel prin care a afirmat că manoperele dolosive s-au produs după efectuarea test drive-ului, că răspunderea vânzătorului pentru lipsa calităţii bunului vândut presupunea comparaţia între bunul indicat în contract şi cel predat, precum şi neanalizarea, atât individual cât şi în ansamblu, a probelor administrate.

Examinând considerentele hotărârii recurate în contextul omisiunii analizei aspectelor substanţiale ale dreptului dedus judecăţii, Înalta Curte constată că, într-adevăr, instanţa de apel a analizat într-o manieră trunchiată criticile aduse de apelanta-reclamantă judecăţii efectuate la fond întrucât, deşi a stabilit corect coordonatele în care trebuia realizat controlul de legalitate şi de temeinicie al hotărârii pronunţate de către tribunal, prezentând motivele de apel cu care a fost învestită, atunci când a trecut la verificarea acestora, a ignorat din analiză criticile indicate în mod concret în cererea de apel şi care fixau limitele obiective ale judecăţii în calea de atac, respectiv pe cele referitoare la relevanţa, în economia litigiului, a actelor pretins dolosive săvârşite de către reprezentantul intimatei-pârâte S.C. B. S.R.L. după efectuarea testului de drum, cu consecinţe în privinţa conturării consimţământului la încheierea contractului de leasing operaţional. În aceleaşi coordonate, instanţa supremă constată absenţa, din cuprinsul considerentelor deciziei atacate, a argumentelor privind verificarea modalităţii de executare a obligaţiei vânzătorului de a garanta calităţile bunului vândut, stabilirea împrejurării dacă viciul reclamat de către reclamantă a constituit un viciu aparent, sau, dimpotrivă, un viciu ascuns şi care ar fi argumentele convingătoare care ar conduce înspre o atare concluzie prin raportare la ansamblul elementelor care configurează starea de fapt precum şi la conduita succesivă a părţilor contractante, până la momentul încheierii contractului. Lăsarea acestor susţineri în afara cercetării echivalează cu nemotivarea soluţiei în raport cu toate criticile ce făceau obiectul învestirii, aspect ce conturează prezenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

Astfel, Înalta Curte constată că, prin cererea de apel, apelanta-reclamantă a criticat sentinţa primei instanţe sub aspectul absenţei judecării fondului, afirmând că manoperele dolosive săvârşite de către reprezentantul intimatei-pârâte S.C. B. S.R.L., după efectuarea test drive-ului, au constat în utilizarea unor argumente tehnice care susţineau teza că autonomia autovehiculului nu era cea constatată de facto de către aceasta, aspect ce a determinat-o să revină asupra deciziei de a nu încheia contractul de leasing operaţional. În acest context, reclamanta a învederat că autonomia garantată în timpul discuţiilor şi în cadrul formelor de publicitate utilizate, nu era cea reală, susţinând că acest aspect se circumscrie minciunii, ca formă a dolului, astfel că presupunea verificări în raport cu întreg probatoriul administrat, iar existenţa sau inexistenţa obligaţiei de a garanta calităţile convenite prin contractul de vânzare impunea o analiză comparată a bunului convenit cu cel predat efectiv, cercetare pe care instanţa de fond nu a efectuat-o.

De asemenea, a susţinut că deşi în cauză au fost administrate probe esenţiale, între care proba cu expertiza tehnică auto şi proba cu înscrisuri, cel mai însemnat fiind certificatul de conformitate, prima instanţă a redat, trunchiat, parte din concluziile raportului de expertiză fără a analiza relevanţa acestora sub aspect probatoriu, precum şi lipsa unei coeziuni logice între concluziile potrivit cărora nu există nici manopere dolosive şi nici lipsa calităţii convenite, de vreme ce nu s-a argumentat de ce posibilitatea cunoaşterii parametrilor tehnici/autonomiei reale a autovehiculului ar înlătura atât manoperele dolosive, cât şi garanţia pentru lipsa calităţii convenite. În acest cadru, a afirmat greşita reţinere a netemeiniciei cererii în anulare, respectiv în rezoluţiune, în raport cu dispoziţiile art. 1.214 alin. (1) şi art. 1.714 alin. (1) C. civ.

Procedând la verificarea deciziei recurate în partea care vizează considerentele pentru care apelul reclamantei ce viza cererea în anularea contractului de vânzare pentru vicierea consimţământului pentru dol a fost respins, Înalta Curte constată atât caracterul lacunar al acestora, cât şi lipsa propriei analize a instanţei devolutive de control asupra motivelor de apel relevante, precum şi absenţa referirii la probele administrate.

În acest sens, se remarcă faptul că instanţa devolutivă de control, asemenea primei instanţe, s-a limitat a cerceta conduita şi constatările reclamantei anterior săvârşirii pretinselor manopere dolosive ale pârâtei invocate de către reclamantă, precum şi aspectele ce rezultau din publicitatea/reclama asigurată prin intermediul broşurii privind calităţile autovehiculului.

În contextul în care reclamanta a susţinut că reprezentantul intimatei-pârâte S.C. B. S.R.L. a insistat să o convingă despre faptul că se află într-o eroare asupra lipsei autonomiei promise şi că eventualele variaţii se datorează unor factori de mediu ocazionali, împrejurări cărora reclamanta le-a conferit valoare de manopere dolosive pretins a fi săvârşite, Înalta Curte reţine că examinarea acestor afirmaţii era esenţială pentru stabilirea situaţiei de fapt apte a asigura o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 1.214 alin. (1) şi art. 1.714 alin. (1) C. civ.

Or, potrivit considerentelor deciziei recurate, instanţa devolutivă a statuat că nu se poate reţine eroarea cu privire la caracteristicile autovehiculului, din moment ce utilizatorul a avut posibilitatea de a verifica, prin intermediul test drive-ului efectuat, performanţele reale ale acestuia, inclusiv autonomia, respectiv că şi în condiţiile în care reclama promitea o autonomie de 490 de kilometri, nu era exclus ca aceasta să fie afectată de factori externi, astfel că ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de acest aspect din cartea tehnică a bunului. De asemenea, reţinând că măsurătorile de laborator D. nu reprezintă valori concrete, individualizate pentru fiecare şofer în parte, a apreciat că nu i s-a garantat în niciun fel autonomia de peste 400 de kilometri şi a concluzionat în sensul că, semnând contractul, utilizatorul a consimţit asupra produsului cu toate caracteristicile acestuia, inclusiv specificaţiile tehnice.

În consecinţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a analizat şi nu a oferit un răspuns criticilor ce vizau relevanţa pretinselor manopere dolosive invocate a fi fost săvârşite între perioada scursă după test-drive şi formarea consimţământului reclamantei la încheierea contractului, corespondenţa redată de către reclamantă - în privinţa căreia s-a susţinut că a fost complet ignorată de către prima instanţă şi care era de natură să dovedească faptul că a primit asigurări argumentate din partea reprezentantului intimatei-pârâte S.C. B. S.R.L. că autovehiculul are autonomia promisă şi corespunde scopului pentru care se dorea încheierea contractului de leasing operaţional - respectiv susţinerile referitoare la înlăturarea concluziilor esenţiale ale probei cu expertiză şi a probei cu înscrisuri constând în certificatul de conformitate.

Astfel, cu toate că a fost învestită în mod expres cu aceste critici referitoare la modul în care prima instanţa a analizat cererea dedusă judecăţii, în concret, cu privire la omisiunea de a examina relevanţa pretinselor manopere dolosive produse între momentul efectuării test drive-ului şi momentul încheierii contractului de leasing operaţional, în contextul în care s-a susţinut că ele au fost determinante şi au generat eroarea provocată, instanţa devolutivă de control lăsat aceste aspecte neanalizate efectiv, refuzând ea însăşi să ofere un răspuns explicit şi specific argumentelor apelantei-reclamante. Or, câtă vreme afirmaţiile prin care se tindea la a demonstra inducerea sa în eroare cu privire la autonomia reală a autovehiculului se constituia într-o critică în apel de natură să demonstreze temeinicia solicitării de anulare a contractelor, lăsarea acesteia în afara analizei înseamnă, de fapt, nemotivarea soluţiei în raport cu toate criticile care au făcut obiectul învestitrii instanţei de apel.

Deşi, de principiu, cercetarea pe care o face instanţa de control judiciar nu trebuie să conţină, în mod necesar, dezlegări jurisdicţionale asupra tuturor argumentelor aduse de părţi în legătură cu nelegalitatea soluţiei adoptate, atunci când criticile formulate sunt unele care nu pot fi subsumate altor aspecte ale judecăţii care să susţină controlul de legalitate realizat, ele nu pot primi o rezolvare implicită, ci doar una expresă, punctuală.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază, în aceste circumstanţe, că afirmaţiile reclamantei vizând caracterul relevant al argumentelor şi al probelor care le susţin, dobândesc valenţe juridice distincte şi necesitau analiză şi răspuns specific, astfel încât, din această perspectivă, statuările instanţei de apel, evidenţiate supra, nu au aptitudinea de a constitui un raţionament juridic adecvat şi suficient care să susţină soluţia pronunţată în cauză.

Pentru a atrage casarea hotărârii se impune ca nemotivarea să fie una evidentă, importantă, esenţială, în sensul că titularului demersului judiciar îi este imposibil să cunoască în ce măsură judecătorul l-a "ascultat" şi a reflectat cu privire la susţinerile şi argumentele sale.

Or, în speţă, se verifică această omisiune consistentă, fiind evident că instanţa de apel nu s-a preocupat suficient de argumentele părţilor şi nici de justificarea rezonabilă a soluţiei pronunţate pe capătul de cerere vizând anularea contractelor, în limitele criticate, în condiţiile în care dolul reclamat a constituit motivul principal pentru care a fost introdusă acţiunea.

Înalta Curte apreciază că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate care au justificat reţinerea lipsei unei erori în care s-ar fi aflat apelanta-reclamantă cu privire la caracteristicile autovehicului nu au aptitudinea de a constitui un raţionament logico-juridic judicios, clar şi convingător, de natură a susţine soluţia pronunţată, fiind rezultatul unei analize insuficiente/deficitare a probatoriului administrat în cauză.

În concret, instanţa supremă constată că reclamanta nu a contestat faptul că a observat, în urma drive-test-ului efectuat, că autonomia autovehiculului nu corespunde celei din prezentările pârâtei şi din specificaţiile tehnice ale acestuia. Susţinerea reclamantei a fost aceea că, în urma acestor constatări, prin argumentele expuse în urma unor discuţii pre-contractuale, pârâta a reuşit să o determine să creadă că acele constatări factuale erau greşite şi că, în realitate, autonomia autovehiculului corespunde specificaţiilor tehnice prezentate, deşi realitatea s-a dovedit a fi alta. Prin urmare, instanţele de fond nu au fost chemate să examineze dacă reclamanta a putut constata, cu mijloace de verificare proprii, standardele concrete de autonomie ale autovehiculului, ci în ce măsură demersurile pârâtei, ulterioare acestor constatări dar anterioare încheierii contractului, realizate în scopul determinării reclamantei să încheie contractul, pot primi semnificaţia juridică de "manopere dolosive" fără de care acel contract nu ar fi fost încheiat. Or, exact asupra acestor aspecte instanţa de apel nu s-a aplecat în cuprinsul motivării deciziei atacate.

Totodată, cu privire la cererea în rezoluţiunea contractului de vânzare pentru lipsa calităţilor convenite, respectiv în rezilierea parţială a contractului de leasing operaţional pentru lipsa calităţii privind autonomia reală de distanţă, Înalta Curte constată că acest capăt subsidiar de cerere a fost respins de către prima instanţă pentru considerentele decisive prin care s-a reţinut că, întrucât odată cu drive-test-ul autovehiculului, reclamanta a avut posibilitatea să cunoască parametrii tehnici ai acestuia şi, pe cale de consecinţă, să nu încheie contractul de leasing operaţional, nu poate fi pronunţată nici rezoluţiunea judiciară a contractului de vânzare şi nici rezilierea partială a contractului de leasing operaţional, având în vedere că nu s-a făcut dovada lipsei executării obligaţiei esenţiale sau caracteristice, cu consecinţa neaplicării art. 1.554 C. civ. Prin urmare, prima instanţă a respins acest capăt de cerere subsidiar fără a mai analiza pe fond susţinerile considerate relevante de către reclamantă vizând lipsa calităţii convenite care făceau autovehiculul impropriu întrebuinţării pentru scopul pentru care a contractat.

În acest context, deşi prin apelul promovat, reclamanta a criticat aceste statuări ale primei instanţe, susţinând că sunt complet străine de pretenţia formulată, fiind omisă total verificarea modalităţii de executare a obligaţiei de a garanta calităţile convenite, respectiv că diferenţa de autonomie de aproximativ 200 de kilometri reprezenta o împrejurare de natură să conducă la concluzia că lucrul predat nu deţine calităţile convenite de părţi, astfel cum rezultă din certificatul de conformitate şi din raportul de expertiză, cercetarea instanţei devolutive de control este limitată tot la test drive-ul efectuat anterior încheierii contractului de leasing operaţional, fără nicio referire la motivele pentru care au fost înlăturate concluziile raportului de expertiză sau menţiunile din certificatul de conformitate şi care confirmau afirmaţiile acesteia potrivit cărora autonomia reală a autovehiculului este cu mult inferioară celei de care s-a prevalat reprezentantul intimatei-pârâte S.C. B. S.R.L., împrejurare ce se circumscrie situaţiei premisă reglementată de art. 1.714 C. civ.

Altfel spus, prin raportare la criticile reclamantei, instanţa de apel a fost chemată să stabilească dacă aspectul indicat de reclamantă - legat de pretinsa lipsă a calităţilor convenite de părţi - reprezintă un viciu aparent, care putea fi lesne observat de către reclamantă sau, dimpotrivă, reprezintă un viciu ascuns a cărui mod de manifestare şi ale cărui consecinţe concrete, nu puteau fi descoperite şi nici evaluate până la momentul încheierii contractului de către un cumpărător prudent şi diligent, fără o asistenţa de specialitate, ci presupunea o utilizare mai îndelungată a autovehiculului care nu se putea realiza decât după încheierea contractului şi intrarea în stăpânirea şi folosinţa regulată a acestuia. În egală măsură, instanţa a fost chemată să evalueze în ce măsură diferenţa dintre autonomia autovehiculului indicată de către vânzător şi autonomia reală a acestuia constituie un veritabil viciu ascuns de calitate care, dacă ar fi fost cunoscut la momentul încheierii contractului, cumpărătorul nu ar fi cumpărat sau ar fi dat un preţ mai mic.

În condiţiile în care analiza acestor susţineri erau esenţiale pentru stabilirea situaţiei de fapt aptă a asigura o aplicare corectă a dispoziţiilor legale invocate, Înalta Curte apreciază că omisiunea instanţei devolutive de control de a statua cu privire la aceste argumente relevă nu numai o insuficientă stabilire a situaţiei de fapt, cu consecinţa imposibilităţii efectuării controlului de legalitate impus de criticile prin care se afirmă greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1.214 alin. (1), art. 1.208 alin. (1), art. 1.714 şi art. 1.270 alin. (1) C. civ., ci şi nemotivarea soluţiei în raport cu aceste critici ce au făcut obiectul învestirii instanţei de apel.

Cercetarea fondului este un element esential pentru exercitarea controlului de legalitate întrucât situatia de fapt corect determinată constituie fundamentul aplicarii dispoziţiilor legale şi presupune luarea în examinare a tuturor elementelor care ar putea duce la stabilirea situaţiei de fapt, pornind de la raporturile juridice ce au existat între părţile în proces. Or, considerentele deciziei recurate fac imposibilă examinarea legalităţii soluţiei pronunţate de instanţa de apel, în condiţiile în care nu au fost lămurite toate aspectele esenţiale ale cauzei, astfel cum au fost invocate.

Având în vedere aceste deficienţe ale analizei realizate de către instanţa de apel, Înalta Curte constată că hotărârea recurată nu îndeplineşte cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., situaţie faţă de care, în cauză, este incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., omisiunea examinării şi formulării unui răspuns specific şi explicit criticilor ce vizau manoperele frauduloase săvârşite între perioada după efectuarea test drive-ului şi încheierea contractului de leasing operaţional, respectiv răspunderea vânzătorului pentru calităţile bunului vândut, impunând casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Referitor la cel de-al doilea motiv de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care se susţine aplicarea greşită a normelor de drept material reglementate de art. 1.214 alin. (1), art. 1.208 alin. (1), art. 1.714 art. 1.270 alin. (1) şi art. 3 C. civ., acesta nu va mai fi analizat de către Înalta Curte.

În acest sens, faţă de argumentele pentru care a fost găsit întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv lipsa argumentelor esenţiale din decizia recurată cu referire la susţinerile şi probele relevante invocate, cu incidenţă asupra modului de aplicare a normelor de drept material evocate, Înalta Curte constată că nu poate proceda ea însăşi la verificarea modului de aplicare a acestora atât timp cât instanţa de apel nu a statuat complet asupra acestor aspecte.

Faţă de toate aceste considerente, în temeiul art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată, urmând a dispune trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului de către aceeaşi instanţă.

Cu ocazia rejudecării, se vor avea în vedere, potrivit dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., dezlegările date prin prezenta decizie asupra necesităţii analizei efective, concrete şi coroborate a tuturor susţinerilor şi mijloacelor de probă ce au fost administrate şi considerate relevante de către reclamantă, urmând ca în raport cu situaţia ce o va stabili în urma unei asemenea evaluări, instanţa de rejudecare să aprecieze cu privire la existenţa sau nu a unor elemente determinante care au condus la vicierea consimţământului prin dol în coordonatele pe care reclamanta le-a atribuit acestuia prin cererea de chemare în judecată şi, în continuare, incidenţa acestora cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor legale invocate în susţinerea demersului procesual, respectiv cu privire la răspunderea vânzătorului pentru lipsa calităţilor bunului vândut, instanţa de apel având libertatea de a aprecia, în rejudecare, asupra necesităţii suplimentării ori readministrării probatoriului cauzei, în raport cu dispoziţiile procedurale care guvernează judecata în apel.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate pentru faza procesuală a recursului, având în vedere că soluţia ce se va dispune este de casare a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, acestea urmează a fi avute în vedere cu ocazia soluţionării apelului, în raport cu soluţia ce se va pronunţa pe fondul pretenţiilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 120/A/14.03.2025, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara - secţia de Insolvenţă, Societăţi, Concurenţă neloială şi Litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.

Casează decizia recurată şi trimite cauza instanţei de apel spre o nouă judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 decembrie 2025.