Invalidity of banking addendum conforming variable interest to O.U.G. 50/2010 due to unproven consumer notification and tacit acceptance rejection

Şedinţa publică din data de 10 decembrie 2025

Analizând actele de la dosar şi decizia atacată, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la 14.07.2015 sub nr. dosar x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa:

1. să constate caracterul abuziv şi, pe cale de consecinţă, să dispună anularea clauzelor înscrise în contractul de credit nr. x din 02.06.2008 la art. 4 pct. 4.3 teza finală şi pct. 4.7 teza finală, respectiv în art. 6 pct. 6.2;

2. să oblige pârâta la restituirea sumelor încasate cu titlu de dobândă achitată în plus şi comision de administrare în perioada 02.06.2009-02.07.2015;

3. să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 17792/05.10.2015, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - secţia a VI-a Civilă la 26.10.2015 sub nr. dosar x/2015

Prin cererea modificatoare şi precizatoare înaintată la dosar la 29.01.2016, reclamanta a solicitat:

1. constatarea caracterului abuziv şi nulitatea clauzelor inserate în art. 4.3 şi art. 4.7 referitoare la dobândă, în art. 1 lit. b) privind comisionul de procesare în cuantum de 2.329,13 CHF, în art. 6.2 referitor la comisionul de administrare de 0,15%, în art. 8.1 privind obligativitatea încheierii poliţei de asigurare a imobilelor garantate la o societate de asigurare agreată de bancă;

2. stabilizarea cursului de schimb valutar franc elveţian-leu la valoarea din momentul încheierii contractului, 02.06.2008, respectiv de 3,1192 RON şi stabilirea dobânzii aplicabile în funcţie de valoarea indicatorului Libor 12M;

3. obligarea pârâtei la recalcularea ratelor lunare şi a emiterii unui grafic de rambursare actualizat, la restituirea sumelor încasate în baza clauzelor declarate nule, la care se adaugă dobânda legală aferentă debitului, precum şi la modificarea poliţelor de asigurare, prin precizarea valorii reale a sumelor asigurate;

4. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La 17.03.2016, reclamanta a precizat cadrul procesual, solicitând introducerea în cauză a numitului C., codebitor.

Prin încheierea din 24.03.2016, prima instanţa, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata cauzei până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2015

La 07.07.2020, reclamanta şi C. au înregistrat la dosar o cerere de renunţare la cererea modificatoare şi precizatoare.

Prin încheierea din 09.07.2020, prima instanţă a repus cauza pe rol, a calificat cererea reclamantei din 17.03.2016 ca fiind una de modificare a acţiunii sub aspectul cadrului procesual activ şi a constatat că C. are calitatea de reclamant.

Prin sentinţa civilă nr. 1322/27.07.2020, Tribunalul Bucureşti - secţia a VI-a Civilă a luat act de renunţarea reclamanţilor la judecata cererii adiţionale şi a admis în parte acţiunea, în sensul că:

- a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor inserate în art. 4 pct. 4.3 teza finală şi pct. 4.7 teza finală din contractul de credit şi a obligat pârâta să restituie reclamanţilor sumele încasate cu titlu de dobândă peste rata dobânzii curente de 4,6 % pe an, începând cu 02.06.2009 şi până la 02.07.2015 şi a dobânzii legale de la data plăţii sumelor şi până la restituirea integrală a debitului;

- a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

Împotriva sentinţei civile menţionate, părţile litigante au promovat apel.

Prin decizia civilă nr. 1370A/06.10.2022, Curtea de Apel Bucureşti - secţia a VI-a Civilă a respins ca nefondate apelurile.

Împotriva acestei decizii civile, ambele părţi au promovat recurs.

Prin decizia nr. 2385/16.11.2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - secţia a II-a Civilă a respins ca nefondat recursul declarat de către recurenţii-reclamanţi, a admis recursul declarat de către recurenta-pârâtă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Prin decizia civilă nr. 1756/21.11.2024, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Bucureşti - secţia a VI-a Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de B. S.A.

Împotriva acestei decizii civile, B. S.A. a promovat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea cu consecinţa admiterii apelului şi respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată, precum şi obligarea intimaţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, printr-o primă critică, a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010, îndeosebi cele înscrise în art. 95 alin. (5) şi a menţinut soluţia primei instanţe de restituire a sumelor încasate peste procentul de 4,6 reprezentând dobândă în perioada 02.06.2009-02.07.2015.

Astfel, contrar celor statuate, a afirmat că prevederile înscrise în clauzele de la art. 4.3. teza finală şi art. 4.7 teza finală şi-au produs efectele doar până la implementarea ordonanţei, iar instanţa, prin soluţia pronunţată, a recunoscut intimaţilor-reclamanţi dreptul la dobândă fixă la valoarea convenită la momentul încheierii contractului, iunie 2008 şi pentru tot intervalul cuprins între momentul expirării primului an de creditare, iunie 2009 şi până la 02.07.2015, în condiţiile în care părţile au convenit o dobândă fixă exclusiv pentru primul an de creditare.

Autoarea recursului a mai susţinut că instanţa a ignorat faptul că aplicarea ordonanţei tuturor contractelor aflate în curs de derulare a reprezentat o obligaţie legală imperativă pentru aceasta care, potrivit art. 95, în forma anterioară aprobării ordonanţei prin Legea nr. 288/2010, a avut obligaţia ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare, să asigure conformitatea contractelor aflate în derulare cu dispoziţiile acesteia, prin încheierea de acte adiţionale.

În acest context, a precizat că, deşi în anul 2010 a trimis către intimaţi o scrisoare recomandată prin care au fost informaţi cu privire la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, la necesitatea modificării contractului, la valoarea comisionului de rambursare anticipată, la explicitarea formulei de calcul a ratei dobânzii în funcţie de un indice de referinţă public, precum şi cu privire la obligaţia consumatorilor de a se prezenta la sediul acesteia în vederea semnării actului adiţional de corelare a contractului de credit cu prevederile ordonanţei, aceştia nu au procedat întocmai.

Evocând dispoziţiile art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010, a menţionat că intimaţii-reclamanţi ar fi trebuit să denunţe actul adiţional în termen de 60 de zile calculat de la 02.01.2011, data intrării în vigoare a legii; cum nu au procedat astfel, a susţinut că actul adiţional la contractul de credit a fost considerat acceptat tacit şi a produs efecte.

În altă ordine de idei, după redarea conţinutului notificării pretins transmise, recurenta-pârâtă a afirmat că aceasta constituie act adiţional de conformare a clauzelor contractuale privind dobânda cu dispoziţiile ordonanţei şi nicidecum doar o invitaţie din cuprinsul căreia consumatorilor le-ar fi fost imposibil să ia cunoştinţă de modificările contractuale operate, cum s-a reţinut.

Prin urmare, a susţinut că reprezintă o denegare de dreptate refuzul instanţei de a reţine aceste consecinţe juridice care determină o informare prealabilă atât de amănunţită cu privire la obiectul actului adiţional.

În continuare, a învederat că legea aplicabilă la momentul notificării implementării ordonanţei nu prevedea şi ipoteza refuzului aplicării acesteia, exprimat prin neacceptarea actului adiţional, iar interpretarea coroborată a art. 80 alin. (1) cu art. 95 alin. (5) relevă că O.U.G. nr. 50/2010 era aptă să modifice contractele de credit în derulare prin simpla sa intrare în vigoare.

Opus celor reţinute, a precizat că, prin comunicarea notificării, a făcut dovada diligenţelor depuse pentru informarea consumatorilor cu privire la obligaţia de a semna actul adiţional de conformare a contractului cu dispoziţiile ordonanţei, astfel încât nu îi putea fi refuzată recunoaşterea operării efectelor actului normativ, respectiv recunoaşterea modificării contractului în derulare.

În consecinţă, a afirmat că instanţa greşit a considerat că prevederile O.U.G. nr. 50/2010, modificate prin Legea nr. 288/2010, nu sunt aplicabile contractului de credit încheiat între părţi şi, drept urmare, nu ar exista o bază legală pentru sumele încasate peste procentul de 4,6 reprezentând dobânda în perioada 02.06.2009-02.07.2015.

O altă critică a vizat greşita apreciere a lipsei de relevanţă juridică a ordinului A.N.P.C. nr. 837/2017, implementat începând cu anul 2018, motivat de faptul că sumele de bani ce fac obiectul judecăţii au fost achitate anterior implementării, în perioada 2009-2015.

În acest sens, a arătat că ordinul privea restituirea dobânzii care face obiectul cererii, că, pentru punerea sa în aplicare a procedat la recalcularea sumelor încasate în plus cu titlu de dobânzi prin revenirea la dobânda iniţială de 4,6% până la momentul implemenării dispoziţiilor ordonanţei şi, ulterior, dobânda variabilă determinată după formula: indice de referinţă cu valoarea din momentul implementării ordonanţei plus marja determinată prin scăderea indicelui de dobândă de la acordare şi a conchis că, pentru perioada cuprinsă între data acordări creditului - 02.06.2008 - şi data efectuării calculelor - 22.11.2022 - soldul creditului a fost diminuat cu suma de 3.266,70 CHF, că diferenţa la dobânda calculată a fost de 7.794,23 CHF şi a fost virată în contul intimaţilor, respectiv că dobânda legală la diferenţa de dobândă calculată şi restituită a fost de 6.923,69 RON, iar marja creditului a fost diminuată de la 5.2486% la 4,41%.

Criticând decizia instanţei de apel din perspectiva celor statuate cu privire la fundamentul legal reţinut pentru restituirea dobânzii, a afirmat că acesta nu poate fi reprezentat de instituţia plăţii nedatorate, având în vedere că plata nu a fost efectuată din eroare, ci în temeiul contractului de credit, prin stabilirea unui mod de calcul al dobânzii.

Astfel, a precizat că, întrucât pentru primul an preţul dobânzii a fost stabilit prin raportare la o sumă fixă, iar începând cu cel de-al doilea an dobânda era revizuibilă, potrivit clauzei contractuale de la art. 4.2, restituirea diferenţei dobânzii prin raportarea la dobânda fixă din primul an nu poate reprezenta o repunere în situaţia anterioară sau o restituire a plăţii nedatorate, cum s-a statuat, ci o veritabilă modificare a acordului de voinţă al părţilor.

Având în vedere că la momentul naşterii raportului juridic dedus judecăţii nu exista nicio dispoziţie legală sau contractuală care să permită instanţei să intervină în contract, în sensul modificării unor clauze contractuale, recurenta a susţinut că instanţa, prin decizia de restituire a diferenţei de dobândă, a suplinit consimţământul acesteia, deşi nu exista niciun indiciu din care să rezulte că părţile ar fi ajuns la vreun acord privind un nou mod de calcul al dobânzii.

În contextul în care în materia clauzelor abuzive intervenţia instanţei este limitată la înlocuirea clauzei anulate cu o prevedere supletivă din dreptul naţional, a subliniat că o eventuală restituire a prestaţiilor putea fi obţinută exclusiv în urma negocierii părţilor, or admiterea cererii de restituire a diferenţei de dobândă tinde la determinarea implicită a unei noi dobânzi.

Autoarea recursului a mai susţinut că sancţiunea constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale nu comportă efect restitutoriu şi, întrucât aceasta nu a încasat sume nedatorate, nu îi incumbă obligaţia de restituire.

Cât priveşte acordarea dobânzii legale pentru sumele solicitate a se restitui, în raport cu art. 1.088 C. civ. de la 1864, a învederat că trebuiau calculate de la data introducerii cererii şi nu de la data la care au fost achitate, nefiind în ipoteza unor sume de bani încasate cu rea-credinţă, fiind percepute în temeiul contractului de credit.

Pe calea întâmpinării, intimaţii-reclamanţi au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

În esenţă, au învederat că recurenta-pârâtă nu a dovedit faptul că le-ar fi transmis vreo notificare sau act adiţional privind adaptarea contractului de credit la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 în ceea ce priveşte o nouă dobândă, iar potrivit art. 41 din acest act normativ, atunci când modificarea vizează costurile contractului, neprimirea unui răspuns din partea consumatorului nu este considerată acceptare tacită.

Au mai afirmat că argumentele expuse prin memoriul de recurs nu vizează legalitatea deciziei, ci stabilirea unei noi situaţii de fapt, recurenta-pârâtă urmărind să se stabilească faptul că între părţi a intervenit un act adiţional de modificare a contractului de credit prin aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010, pentru ca apoi să invoce încălcarea acestora.

Au evidenţiat că recurenta-pârâtă, prin apărările formulate în faţa primei instanţe, nu a invocat aspecte ce ţin de aplicarea ordonanţei cu privire la cererea de restituire a sumelor încasate cu titlu de dobândă pe baza clauzelor abuzive, astfel că, în această fază procesuală, nu pot fi invocate apărări privind aplicarea dispoziţiilor ordonanţei, acestea nefăcând nici obiectul analizei şi judecăţii instanţei de apel.

Cu referire la afirmaţia potrivit căreia sumele de bani ce fac obiectul cauzei au fost achitate cu ocazia implementării ordinului A.N.P.C. nr. 837/2017, au menţionat că recurenta-pârâtă nu a aplicat în mod corespunzător dispoziţiile ordinului şi nu a restituit în întregime sumele percepute în mod nelegal cu titlu de dobândă peste rata de 4,6% pe an.

Au mai arătat că temeiul principal al restituirii sumelor percepute l-a reprezentat principiul restitutio in integrum, faţă de care nu s-a formulat nicio critică, precum şi că pentru restituirea sumelor este aplicabilă şi instituţia plăţii nedatorate, având în vedere că plăţile efectuate de aceştia cu titlu de dobândă începând cu al doilea an de creditare - 02.06.2009 - au devenit nejustificate ca urmare a constatării caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzelor prevăzute de art. 4 pct. 4.3. teza finală şi pct. 4.7 din contract.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-pârâtă a solicitat înlăturarea apărărilor intimaţilor-reclamanţi întrucât denotă neînţelegerea şi interpretarea discreţionară a prevederilor O.U.G. nr. 50/2010 şi a reiterat parte din argumentele prezentate prin memoriul de recurs.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea completului de filtru din 21.05.2025, în temeiul art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că pot depune punct de vedere la raport; nicio parte nu a formulat punct de vedere.

Prin încheierea pronunţată în completul de filtru din 24.09.2025, Înalta Curte a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată 10.12.2025, în vederea judecării recursului, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La acest termen de judecată, instanţa supremă a reţinut cauza în pronunţare.

Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele de drept ce urmează să fie expuse.

Criticile subsumate primei părţi a memoriului de recurs, prin care se afirmă pretinsa ignorare de către instanţă a aplicării O.U.G. nr. 50/2010 contractului de credit supus analizei, denegarea de dreptate constând în refuzul de a reţine faptul că informaţiile menţionate în notificarea comunicată intimaţilor-reclamanţi constituie act adiţional de conformare a clauzelor contractuale privind dobânda cu dispoziţiile ordonanţei, respectiv teza acceptării tacite a actului adiţional, nu pot fi primite.

La o analiză atentă a considerentelor deciziei recurate se constată că aceste chestiuni au făcut obiect de preocupare pentru instanţa devolutivă de control, în cadrul examenului realizat asupra soluţiei primei instanţei privind capetele de cerere accesorii referitoare la restituirea sumelor de bani încasate cu titlu de dobândă în temeiul clauzelor constatate abuzive şi nule absolut şi la obligarea la plata dobânzii legale aferente.

Curtea de apel a reţinut, ca situaţie de fapt, în raport cu dispoziţiile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 că, pentru ca actul adiţional invocat să producă efecte juridice era necesar ca, în prealabil, să fie adus la cunoştinţa consumatorilor. De asemenea, a stabilit că apelanta-pârâtă nu a dovedit prin niciun mijloc de probă admisibil, în condiţiile art. 249 C. proc. civ., că a depus toate diligenţele necesare pentru informarea intimaţilor-reclamanţi cu privire la semnarea actului adiţional sau că le-a fost adus la cunoştinţă în orice alt mod, precum şi că notificarea înaintată la dosar nu este suficientă pentru a proba faptul că actul adiţional a ajuns în posesia acestora, ea dovedind doar întocmirea, însă nu certifică împrejurarea că a fost şi expediată la domiciliul intimaţilor-reclamanţi. A conchis în sensul că, deşi contractul nu a fost modificat prin actul adiţional propus, apelanta-pârâtă, începând cu anul 2010, a calculat şi perceput dobânda contractuală după formula menţionată în actul adiţional neînsuşit de către intimaţii-reclamanţi.

În aceste circumstanţe, contrar celor afirmate prin memoriul de recurs, Înalta Curte remarcă faptul că instanţa de apel nu a ignorat dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010, ci, dimpotrivă, a argumentat de ce, în cauză, nu poate reţine aplicarea acesteia, respectiv conformarea contractului de credit supus analizei cu prevederile ordonanţei.

În egală măsură, constată că nu se poate aprecia că raţionamentul instanţei ar fi viciat de greşeli de interpretare a dispoziţiilor ordonanţei sau că ar reprezenta o denegare de dreptate, deoarece a depune toate diligenţele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiţionale presupune tocmai a dovedi că informarea a ajuns la destinatar, că i-a fost efectiv făcută cunoscută, consumatorul semnând sau nu, ulterior, actul adiţional.

Totodată, notează că nesemnarea de către un consumator a actelor adiţionale de conformare a clauzelor contractuale privind dobânda cu dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010 are semnificaţia unei acceptări tacite doar în condiţiile în care creditorul a făcut dovada că a depus toate diligenţele pentru informarea acestuia cu privire la semnarea actelor adiţionale, anume i-a adus la cunoştinţă să se prezinte pentru semnarea actului adiţional şi nu s-a prezentat sau i-a comunicat actul adiţional şi nu l-a returnat semnat, or, în cauză, astfel de probe nu au fost făcute.

Contrar alegaţiilor recurentei-pârâte, îndeplinirea obligaţiei de diligenţă nu se poate susţine pe supoziţii privind comunicarea notificării, ci pe existenţa unor demersuri concrete de comunicare prevăzute de lege, pe care însă aceasta nu le-a îndeplinit, astfel cum a reţinut instanţa de apel.

Cum chestiunea diligenţelor apare ataşată situaţiei de fapt şi probatoriului cauzei, deci unor aspecte de netemeinicie, în raport cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., excedează cenzurii instanţei de recurs.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010, Înalta Curte constată că au fost invocate greşit, deoarece distincţia între încheierea expresă a actului adiţional - caz în care nu este posibilă denunţarea - şi actele adiţionale considerate acceptate tacit - care pot fi denunţate - nu are o înrâurire asupra soluţiei pronunţate de instanţa de rejudecare, în condiţiile în care, astfel cum s-a statuat, nu ne aflam în ipoteza unui act adiţional însuşit tacit.

Înalta Curte notează că un act nesemnat de către părţi nu poate produce efecte juridice, o susţinere contrară încălcând principiul autonomiei de voinţă care stă la baza raporturilor juridice.

Reţinând că invocarea valabilităţii unui act juridic fără ca acesta să fie consimţit de părţi, chiar şi în situaţia particulară a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, este nelegală, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în rejudecare, a interpretat şi aplicat judicios dispoziţiile acestei ordonanţe, decizia pronunţată fiind la adăpost de orice critică din această perspectivă.

Va fi înlăturată critica referitoare la lipsa de relevanţă a implementării ordinului A.N.P.C. nr. 837/2017 întrucât vizează aspecte de netemeinicie.

Înalta Curte aminteşte faptul că motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei, dar fie le-a încălcat, în litera şi spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele le prevăd, fie le-a aplicat greşit. Orice alte posibile erori de judecată comise de către instanţă în soluţionarea cauzei nu poate fi subsumată acestui caz de casare.

Niciunul dintre argumentele prezentate de către recurenta-pârâtă, subsumate acestei critici, nu se încadrează ipotezelor avute în vedere de norma juridică, statuarea instanţei de apel, în sensul că ordinul menţionat a fost implementat începând cu anul 2018, în timp ce sumele de bani ce fac obiectul restituirii au fost achitate în perioada 2009-2015, privind mai degrabă situaţia de fapt decât aplicarea legii şi excedează, astfel, cenzura instanţei de recurs.

Setul de critici prin care se susţine că restituirea diferenţei de dobândă prin raportare la dobânda fixă din primul an de creditare nu poate reprezenta o repunere în situaţia anterioară sau o restituire a plăţii nedatorate, ci o veritabilă modificare de către instanţă a acordului de voinţă al părţilor, respectiv că sancţiunea constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale nu comportă efect restitutoriu nu poate fi primit.

Înalta Curte validează raţionamentul instanţei de apel şi reţine, în virtutea principiului restitutio in integrum, că tot ce s-a executat în baza unei clauze abuzive, a cărei nulitate absolută s-a constatat, trebuie restituit, astfel încât părţile contractului să ajungă în situaţia în care acea clauză nu ar fi fost inserată în convenţie.

În măsura în care clauza respectivă şi-a produs efectele şi părţile au executat deja prestaţii în baza acesteia, constatarea nulităţii presupune şi restituirea a ceea ce au primit. De aceea, afirmaţiile potrivit cărora o eventuală restituire a prestaţiilor ar putea fi obţinută exclusiv în urma negocierilor dintre părţi sunt neîntemeiate.

În consecinţă, intimaţii-reclamanţi sunt îndreptăţiţi la recuperarea sumelor de bani achitate în plus în urma majorării nelegale de către recurenta-pârâtă a dobânzii contractuale. Aceasta, întrucât efectul nulităţii absolute este unul retroactiv, astfel încât recurenta-pârâtă nu mai are niciun temei să reţină sumele încasate în plus, prin majorarea dobânzii contractuale.

De asemenea, reţine că decizia de restituire către intimaţii-reclamanţi a sumelor de bani achitate cu titlu de dobândă în temeiul clauzelor contractuale constatate abuzive şi nule absolut peste dobânda iniţială de 4,6% începând cu cel de-al doilea an de creditare şi până la data indicată în cerere, 02.07.2015, nu tinde la determinarea implicită a unei noi dobânzi, câtă vreme instanţele devolutive au cenzurat doar modul de stabilire a dobânzii variabile după primul an.

Ultima critică, ce vizează momentul de la care curge dobânda legală aferentă sumelor de bani pe care recurenta-pârâtă trebuie să le restituie, este nefondată deoarece readuce în discuţie argumentele prezentate în fazele procesuale anterioare, fără ca recurenta-pârâtă să formuleze critici concrete împotriva raţionamentului instanţei devolutive de control expus în justificarea soluţiei pronunţate în privinţa acestora.

Reţinând că efectul retroactiv al nulităţii impune repararea integrală a prejudiciului suportat încă de la momentul perceperii sumelor de bani în temeiul clauzelor nule, Înalta Curte constată că în mod judicios s-a decis obligarea recurentei-pârâte şi la plata dobânzilor legale aferente sumelor de restituit încă de la data achitării acestora de către intimaţii-reclamanţi.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte remarcă faptul că, prin lipsirea de efecte a actului adiţional de conformare a clauzelor contractuale privind dobânda din contractul de credit în discuţie cu dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010, instanţa de apel a interpretat şi aplicat corect normele de drept material invocate, nefiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu consecinţa justei obligări a recurentei-pârâte la restituirea sumelor percepute şi încasate cu titlu de dobândă peste rata de 4,6% pe an, începând cu al doilea an de creditare, 02.06.2009 şi până la data indicată în cererea introductivă, împreună cu dobânda legală aferentă acestor sume, de la data plăţii şi până la restituirea integrală.

În raport cu raţiunile înfăţişate, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii sunt nefondate, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1756/21.11.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a VI-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1756/21.11.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 decembrie 2025.