Nullity of cassation for failure to specifically identify misapplied material law norms regarding statute of limitations and res judicata

Şedinţa publică din data de 10 decembrie 2025

Analizând actele de la dosar, decizia şi încheierea atacate, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - secţia a VI-a Civilă la 14.04.2022 sub nr. dosar x/2022, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe (în continuare, "A.N.L."), solicitând:

1. constatarea nulităţii absolute şi anularea actului adiţional nr. x/18.08.2011 la contractul de construire nr. x/29.08.2007, prin care s-a modificat termenul de predare a imobilului de la 22.10.2009 la 31.05.2012;

2. obligarea pârâtei la plata de despăgubiri în cuantum de 1.120,43 euro pentru fiecare lună în care imobilul nu a putut fi utilizat, având în vedere prejudiciul rezultat din imposibilitatea de folosinţă începând cu 22.10.2009 până la 31.05.2012, sumă la care se vor adăuga dobânzile legale în funcţie de data plăţii şi data restituirii efective;

3. obligarea pârâtei la restituirea sumelor trase după termenul legal de predare stabilit la 22.10.2009 şi restituirea dobânzii aferente achitată de reclamantă faţă de sumele trase din creditul ipotecar pentru lucrările efectuate de S.C. B. S.R.L. până la 31.05.2012, respectiv diminuarea valorii contractului de construire cu sumele trase din creditul ipotecar după termenul legal de predare;

4. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 536/19.03.2024, prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei sentinţe civile, A. a promovat apel.

Prin încheierea din 23.09.2024, Curtea de Apel Bucureşti - secţia a V-a Civilă a respins ca neîntemeiată cererea de recuzare formulată de A. împotriva membrilor completului de judecată învestit cu soluţionarea cererii de apel.

Prin decizia civilă nr. 1321/30.09.2024, Curtea de Apel Bucureşti - secţia a V-a Civilă a admis apelul, a anulat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că:

- a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte pretenţiile deduse judecăţii prin intermediul capătului doi de cerere şi a trimis cauza primei instanţe în vederea judecării acestui capăt;

- a menţinut celelalte dispoziţii.

Prin decizia civilă nr. 488/20.03.2025, aceeaşi instanţă a respins ca nefondate cererea de lămurire, respectiv de completare dispozitiv formulate de A. cu privire la decizia civilă nr. 1321/30.09.2025.

Împotriva deciziei civile nr. 1321/30.09.2024, A.N.L. a promovat recurs principal, iar A. recurs incident împotriva aceleiaşi decizii şi a încheierii din 23.09.2024.

Prin memoriul de recurs principal, recurenta-pârâtă a solicitat casarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare, susţinând că decizia recurată încalcă autoritatea de lucru judecat, respectiv că a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material; s-a prevalat astfel de motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ.

În motivare, cu privire la motivul de apel admis de către instanţa devolutivă de control, a afirmat că, prin deciziile pronunţate în dosarul nr. x/2019 - nr. y/08.05.2017 şi nr. w/07.04.2020 ale Curţii de Apel Bucureşti şi nr. 1973/05.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie -, căile de atac promovate de aceasta au fost respinse, astfel că statuarea potrivit căreia termenul convenit pentru finalizarea lucrărilor a expirat la 31.05.2012 a intrat sub incidenţa puterii de lucru judecat.

Prin urmare, pentru perioada anterioară acestei date, recurenta-reclamantă nu putea formula nicio pretenţie în legătură cu locuinţa, deoarece dreptul de a le solicita nu era născut.

În opinia recurentei-pârâte, în condiţiile în care A. a convenit în mod exclusiv cu constructorul ca termenul de predare a locuinţei să fie 31.05.2012, în mod cert, termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune pentru orice pretenţie în legătură cu locuinţa a început să curgă de la acea dată şi nu anterior.

În continuare, a afirmat că prejudiciul a devenit determinabil la momentul la care trebuia predată locuinţa.

Finalmente, contrar raţionamentului instanţei de apel, a susţinut că nu se poate reţine un termen anterior lui 31.05.2012, câtă vreme intimata-reclamantă, prin încheierea actului adiţional nr. x la contractul de construire nr. x/29.08.2007, a convenit exclusiv cu constructorul ca locuinţa să fie predată la acea dată, fiind rezultatul propriei manifestări de voinţă a acesteia.

Prin cererea înaintată la dosar la 16.07.2025, A. a solicitat prelungirea termenului de depunere a întâmpinării la recursul principal, respectiv de promovare a recursului incident, motivat de complexitatea dosarului, respectiv de împrejurarea că recursul declarat de aceasta împotriva deciziei civile nr. 488/20.03.2025 ar trebui soluţionat cu prioritate.

Prin memoriul de recurs incident, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3, pct. 4, pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ., cu referire la soluţia pronunţată în privinţa capătului trei de cerere, recurenta-reclamantă a solicitat casarea deciziei recurate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, iar, într-un prim subsidiar, în situaţia în care se va aprecia că se impune trimiterea spre rejudecare la instanţa de apel, casarea şi a încheierii din 23.09.2024, iar, într-un al doilea subsidiar, reţinerea cauzei spre rejudecare, cu consecinţa constatări ca nefiind prescrise pretenţiile solicitate prin intermediul acestui capăt de cerere, precum şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată aferente tuturor etapelor procesuale şi sancţionarea acesteia pentru susţinerile false privind îndeplinirea obligaţiilor asumate prin actul adiţional la contract şi care au indus în eroare instanţele devolutive.

În dezvoltarea motivelor de recurs, printr-o primă critică, a afirmat că nu existau elemente noi care să permită rejudecarea excepţiilor faţă de autoritatea de lucru judecat din dosarul nr. x/2019, deoarece raporturile dintre părţi au fost stabilite definitiv prin decizia instanţei supreme nr. 1973/05.10.2021, respectiv că instanţa de apel a interpretat în mod eronat efectul negativ al autorităţii de lucru judecat şi a omis efectul pozitiv, cu consecinţa menţinerii în mod nelegal a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Printr-o a doua critică, a reproşat instanţei devolutive de control interpretarea dată pretenţiilor deduse judecăţii, susţinând că statuarea potrivit căreia A.N.L. nu este creditorul obligaţiei de a face contravine celor stabilite în dosarul nr. x/2019, pârâta fiind în continuare împuternicită a-i administra creditul ipotecar contractat.

Potrivit recurentei-reclamante, apărările formulate în cadrul dosarului menţionat reprezentau punctul de pornire în analiza pretenţiilor din litigiul pendinte, având în vedere că repararea daunelor cauzate din culpa părţii adverse pentru perioada 22.10.2009-31.05.2022 se referă la situaţii identice iar daunele au caracter continuu.

Printr-o altă critică, a susţinut că instanţa de apel a respins în mod nejustificat probele solicitate de aceasta şi care aveau menirea de a dovedi faptul că imobilul nu este nici în prezent racordat la utilităţi.

În continuare, a afirmat că în dosarul sus-menţionat se regăsesc dovezi care justifică pretenţiile solicitate în prezenta pricină - demersul acesteia din luna martie 2012 de revocare a mandatului acordat A.N.L., blocajele din perioada 2008-2009 datorate litigiilor privind retrocedarea terenurilor aferente loturilor, expertizele realizate pentru perioada 2009-2012, demersurile efectuate de A.N.L. pentru perioada 2006-2018, litigiile disputate cu privire la lipsa de folosinţă/locuinţe rămase neconstruite/lipsa utilităţilor, actul adiţional la contractul de construire impus de către A.N.L. -, că pârâta nu a demonstrat contrariul, ci s-a limitat la aceleaşi apărări privind obligaţia sa de diligenţă, precum şi că instanţa o omis dezbaterile referitoare la absenţa procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor.

În altă ordine de idei, a susţinut că instanţa devolutivă de control nu a motivat de ce demersurile efectuate de către A.N.L. către constructori şi semnatarii convenţiei MM nr. 1909/2004 nu erau utile cauzei, nu a avut în vedere răspunsul la întâmpinare şi notele scrise formulate de aceasta, prin care a arătat că termenul de prescripţie a fost întrerupt prin actele de recunoaştere săvârşite de către pârâtă şi reprezentanţii acesteia, precum şi că nu s-a pronunţat cu privire la cheltuielile de judecată.

După redarea unor ample convingeri privind discriminarea acesteia de către ambele instanţe devolutive şi a unor considerente teoretice referitoare la efectul devolutiv al apelului, a precizat că raţionamentul necesar soluţionării capătului trei de cerere presupunea analiza unor aspecte esenţiale, precum obligaţia A.N.L. de a realiza Cartierul Henri Coandă, nedovedirea sumelor utilizate din creditul său, cu consecinţa prezumţiei că lucrările nu au fost executate, culpa A.N.L. şi obligaţia de a repara prejudiciile cauzate şi de a preda "la cheie" locuinţa, respectiv susţinerile false prin care pârâta a afirmat că şi-ar fi îndeplinit obligaţiile aferente actului adiţional la contractul de construire.

Nu în ultimul rând, cu referire la nelegalitatea încheierii din 23.09.2024, a afirmat că aspectele esenţiale descrise în cererea de recuzare au fost omise intenţionat, tocmai pentru ca instanţa învestită cu soluţionarea acesteia să nu justifice motivele pentru care curtea de apel a refuzat să-i reţină apărările iar, în această situaţie, sancţiunea care intervine este nulitatea hotărârii.

Pe calea întâmpinării la recursul principal, recurenta-reclamantă a solicitat, în principal, anularea recursului, motivat de faptul că memoriul nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care se sprijină argumentele evocate, fiind reluate apărările formulate de aceeaşi parte în faţa instanţelor devolutive, iar, în subsidiar, respingerea ca nefondat şi obligarea la plată cheltuielilor de judecată.

În esenţă, a susţinut că recurenta-pârâtă nu a contestat considerentele deciziei recurate şi nu a probat că a acţionat în mod decisiv prin acte de natură să determine semnatarele convenţiei MM nr. 1909/2004 şi constructorul să iasă din pasivitate şi să efectueze demersurile necesare pentru finalizarea locuinţei la termen şi în acord cu condiţiile de calitate stabilite prin autorizaţia de construire, precum şi că simpla împlinire a termenului, fără ca locuinţa să fie finalizată şi predată dă naştere prezumţiei de culpă şi, având în vedere obligaţia de rezultat reţinută cu putere de lucru judecat în primul litigiu, aceasta este îndreptăţită să solicite repararea integrală a prejudiciilor cauzate pentru perioada 22.10.2009-31.05.2012 din aceeaşi culpă prezumată a pârâtei.

Prin întâmpinarea la recursul incident, recurenta-pârâtă a solicitat, în principal, să se constate nulitatea, întrucât afirmaţiile recurentei-reclamante nu pot fi încadrate în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea ca nefondat având în vedere că aceasta a convenit exclusiv cu constructorul ca locuinţa să fie predată la 31.05.2012, că, plăţile pentru lucrările executate de către constructor se efectuează de către beneficiar, conform prevederilor contractului de mandat, lunar, pe baza situaţiilor de lucrări şi a facturilor certificate de către aceasta, că, în luna martie 2017, locuinţa a fost predată recurentei-reclamante fără ca aceasta să formuleze obiecţii, respectiv că procesul-verbal de recepţie parţială nr. x/26.03.2019 face dovada faptului că lucrările rest de remediat au fost executate în totalitate.

Prin răspunsul la întâmpinarea la recursul incident, recurenta-reclamantă a reiterat parte din argumentele prezentate în întâmpinarea formulată la recursul principal, respectiv prin memoriul de recurs incident, iar cu privire la procesul-verbal de recepţie parţială invocat a afirmat că este un document fals, contrazis de probatoriul administrat în dosarul nr. x/2019, respectiv de înscrisurile prin care a demonstrat că aceasta a realizat personal demersuri pentru conectarea la reţeaua de gaze, realizată în luna decembrie 2017, precum şi la reţeaua electrică, realizată în luna februarie 2018.

Recurenta-pârâtă nu a uzat de dreptul procesual de a formula răspuns la întâmpinarea la recursul principal.

Prin rezoluţia din 18.08.2025 s-a fixat termen în şedinţă publică la 10.12.2025, cu citarea părţilor.

La termenul de judecată, Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 494 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului principal formulat de către recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ., "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Deşi legiuitorul nu a prevăzut în mod expres, este fără dubiu că pentru a putea fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., criticile formulate trebuie să vizeze argumentele reţinute de instanţa de apel în justificarea soluţiei pronunţate, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

Recurenta-pârâtă şi-a întemeiat calea de atac pe motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ., primul dintre ele vizând respectarea principalului efect al hotărârilor judecătoreşti, anume autoritatea de lucru judecat. Din perspectiva acestui motiv de casare, titularul recursului avea sarcina de a argumenta de ce soluţia pronunţată prin hotărârea atacată contravine celor anterior decise printr-o altă hotărâre judecătorească. Cât priveşte al doilea motiv de recurs, acesta impunea nu numai indicarea generică a unei dispoziţii de drept material pretins a fi fost nesocotită, încălcată sau interpretată greşit, dar şi expunerea unui raţionament prin care autorul căii de atac, enunţând modul în care apreciază că prevederea se interpretează sau aplică în mod legal, să argumenteze imperfecţiunea judecăţii instanţei devolutive de control judiciar.

Examinarea memoriul de recurs principal nu reflectă însă critici care să poată fi încadrate cazului de casare prevăzut de pct. 7 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţinând, în raport cu considerentele reţinute de către Tribunalul Bucureşti - secţia a VI-a Civilă în sentinţa civilă nr. 703/14.03.2019, doar aspectul conform căruia, pentru perioada anterioară momentului 31.05.2012, reclamanta nu putea pretinde nicio pretenţie în legătură cu locuinţa, deoarece dreptul de a le solicita nu era născut. În schimb, recurenta nu a dezvoltat nicio altă critică cu privire la cele reţinute de către instanţa de apel şi prin care a fost dezlegată problema prescripţiei dreptului la acţiune a pretenţiilor formulate, iar nu caracterul fondat ori nefondat al pretenţiilor deduse judecăţii.

Or, fată de cele constatate de către Curtea de Apel Bucureşti şi statuarea potrivit căreia dezlegarea dată problemei de drept privind prescripţia dreptului material la acţiune în dosarul nr. x/2019 se impune în litigiul pendinte, recurenta-pârâtă era datoare să dezvolte argumente prin care să tindă a demonstra, în concret, de ce este greşită reţinerea, de către instanţa de apel, a autorităţii de lucru judecat în demersul de rezolvare a excepţiei de prescripţie, problema caracterului fondat al pretenţiilor reclamantei anterioare anului 2012 nefăcând obiectul analizei instanţei de apel, astfel că ansamblul de critici formulate prin recursul declarat nu au legătură cu chestiunea de drept dezlegată de instanţa de prim control judiciar.

Câtă vreme susţinerile recurentei expuse în memoriul de recurs principal constituie doar o reiterare a apărărilor formulate în faţa instanţelor anterioare şi tind a susţine caracterul neîntemeiat şi nefondat al pretenţiilor reclamantei, ele nu sunt în legătură directă cu argumentele pentru care instanţa de apel, fără a exmina caracterul fondat sau nu al pretenţiilor deduse judecăţii de reclamantă, a statuat, valorificând autoritatea de lucru judecat intervenită între părţi în urma litigiului anterior, că excepţia de prescripţie nu poate fi primită în prezenta cauză.

În acest context, instanţa supremă constată că ansamblul de critici formulate de recurentă subsumate cazului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. nu au legătură cu obiectul dezlegării date de instanţa de apel asupra excepţiei de prescripţie a acţiunii, ci cu alte aspecte care privesc fondul litigiului dintre părţi, astfel că ele nu pot fi încadrate în cazul de casare invocat şi nici nu pot fi analizate de către instanţa de recurs deoarece nu au legătură cu chestiunea de drept tranşată de instanţa de apel prin decizia atacată.

Pe de altă parte, Înalta Curte remarcă faptul că, deşi recursul principal este întemeiat în drept şi pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă doar a afirmat o pretinsă interpretare şi aplicare greşită a normelor de drept material, cu referire la modul de soluţionare de către instanţa de apel a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, fără a indica, punctual, dispoziţiile de drept substanţial pe care instanţa devolutivă de control judiciar le-ar fi interpretat sau aplicat greşit cu ocazia judecării cauzei, în apel. Or, o astfel de abordare nu se circumscrie sintagmei de "critică de nelegalitate" pentru a putea fi calificată ca fiind un motiv veritabil de recurs şi a primi o analiză concretă din partea instanţei de recurs.

În aceste circumstanţe, Înalta Curte constată că motivele de recurs formulate de recurenta-pârâtă nu îndeplinesc condiţia prevăzută de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., întrucât nu pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. şi cum, în cauză, nu pot fi reţinute motive de ordine publică, va aplica sancţiunea expres prevăzută într-o asemenea situaţie de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., respectiv aceea a nulităţii recursului.

În ceea ce priveşte recursul incident formulat de recurenta-reclamantă împotriva aceleiaşi decizii şi a încheierii din 23.09.2024, Înalta Curte constată, faţă de soluţia dată asupra recursului principal, că acesta rămâne fără efect, potrivit art. 491, raportat la art. 472 alin. (2) C. proc. civ., aspect ce face de prisos analiza excepţiei nulităţii acestuia, invocată de recurenta-pârâtă prin întâmpinare.

Aşa fiind, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) şi al art. 489 alin. (2) C. proc. civ., făcând aplicarea dispoziţiilor art. 491, raportat la cele ale art. 472 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul principal şi va respinge, ca rămas fără efect, recursul incident.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul principal declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei civile nr. 1321/30.09.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a V-a Civilă.

Respinge ca rămas fără efect recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva aceleiaşi decizii şi a încheierii din 23.09.2024.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 decembrie 2025.