Standing to sue former board members for liability in joint-stock company disputes requiring general assembly authorization under Law No. 31/1990

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă la 02.08.2022, reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători C.F.R. Călători S.A. a chemat în judecată pe pârâţii A., B., C., D., E. şi F., solicitând ca aceştia să fie obligaţi în solidar să-i plătească suma de 695.754 RON, cu titlu de prejudiciu suferit prin achitarea sumelor la plata cărora a fost obligată în cauzele nr. x, a daunelor-interese constând în dobândă legală calculată de la data cererii şi până la data achitării integrale a sumei pretinse şi a cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, pârâţii E., B., C., D. şi F. au invocat excepţiile lipsei calităţii de reprezentant, a lipsei calităţii procesuale pasive şi a prescripţiei extinctive.

Prin sentinţa civilă nr. 527/07.03.2023, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a admis excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, a anulat cererea de chemare în judecată şi a obligat reclamanta la plata către fiecare dintre pârâţii D., E., F., C. şi B. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.785 RON.

Împotriva acestei sentinţe, Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători C.F.R. Călători S.A. a declarat apel, care a fost respins prin decizia civilă nr. 1891/29.11.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, apelanta fiind obligată la plata către fiecare dintre intimaţii B., C., D., E. şi F. a sumei de 2.023 RON, cu titlu cheltuieli de judecată.

Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători C.F.R. Călători S.A. a promovat recurs împotriva deciziei instanţei de apel, solicitând casarea ei, respingerea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

În motivare, a susţinut că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 155 din Legea nr. 31/1990; a invocat, astfel, cazul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Dezvoltând motivul de casare invocat, recurenta a arătat că art. 155 alin. (1), (2) şi (4) din Legea nr. 31/1990 reflectă că angajarea răspunderii patrimoniale revine în competenţa adunării generale exclusiv pentru administratorul aflat în exercitarea mandatului.

Subliniind că instanţa de apel a înlăturat în mod greşit această susţinere, autoarea căii de atac a evidenţiat că ea derivă din împrejurarea că textul legal reglementează încetarea calităţii de administrator, care poate fi aplicată numai administratorului aflat în funcţie.

Recurenta a arătat că acţiunea a fost legal însuşită de directorul său general, în baza art. 28 din actul constitutiv, de vreme ce, la data introducerii acţiunii, pârâţii nu mai aveau calitatea de administratori în funcţie, mandatul lor luând sfârşit în perioada 2015-2018.

În continuare, a învederat că prin acţiune este adusă la îndeplinire măsura II.9 a) din decizia Curţii de Conturi nr. III/5/12.07.2021, iar nerecuperarea prejudiciilor astfel stabilite se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

În concluzie, a arătat că, faţă de împrejurarea că pârâţii nu mai aveau calitatea de administratori la momentul sesizării instanţelor, instanţa de apel a menţinut în mod greşit soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant, deşi acţiunea era întemeiată pe art. 213, art. 1.270 alin. (1), art. 1.350 alin. (1), art. 1.531 alin. (1), art. 1.533 şi art. 1.548 C. civ., coroborate cu prevederile art. 1441, art. 1442 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Prin întâmpinare, pârâţii E., B., C., D. şi F. au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi acordarea cheltuielilor de judecată.

Au arătat, în esenţă, că art. 155 din Legea nr. 31/1990 nu distinge între administratorii în funcţie şi cei al căror mandat a încetat, prevederi similare fiind regăsite în art. 19 alin. (2) din actul constitutiv al recurentei; au invocat şi jurisprudenţa instanţei supreme, decizia nr. 3726/05.11.2013.

La 22.05.2024, recurenta a răspuns la întâmpinare.

Examinând decizia atacată, în limita controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte, cu majoritate, reţine următoarele:

Instanţele de fond au apreciat că alin. (1) şi (2) ale art. 155 din Legea nr. 31/1990 au vocaţie generală de aplicare, astfel încât, în absenţa hotărârii adunării generale, reprezentantul legal al societăţii nu poate iniţia acţiunea împotriva administratorilor al căror mandat a încetat. Au apreciat că în cauză este incidentă excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, nu numai pentru că directorul general nu a fost împuternicit de adunarea generală a acţionarilor, dar şi pentru că aceasta a refuzat iniţierea acţiunii în răspundere.

Recurenta opune acestor statuări alin. (4) al art. 155 din Legea nr. 31/1990 şi afirmă că reglementarea încetării mandatului administratorului, ca efect al deciziei de iniţiere a acţiunii, indică inaplicabilitatea întregului articol în cazul în care calitatea de membru al organelor de administrare nu mai există la data promovării acţiunii, când competenţa decizională pentru iniţierea ei aparţine administratorilor curenţi; relevă, în concret, că mandatul pârâţilor s-a încheiat în perioada 2015-2018.

Notând că interpretarea sistematică a dispoziţiilor ce reglementează structura şi atribuţiile organelor societăţii pe acţiuni nu justifică recunoaşterea competenţei administratorului unic sau a consiliului de administraţie de a decide promovarea unei acţiuni în răspundere împotriva altor administratori, fie ei în funcţie sau precedenţi, Înalta Curte, cu majoritate, confirmă dezlegarea instanţelor de fond şi va respinge recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Articolul 155 din Legea nr. 31/1990 reglementează răspunderea membrilor organelor de administrare şi control ale societăţilor pe acţiuni, atât din perspectivă subiectivă – indicând titularul acţiunii şi persoanele împotriva cărora aceasta poate fi pornită –, cât şi obiectivă, stipulând cauza ei. Totodată, articolul precizează condiţiile sesizării instanţei şi impune forma necesară exprimării voinţei societăţii, fundament al împuternicirii reprezentantului legal pentru iniţierea demersului judiciar.

Arhitectura funcţională a societăţii pe acţiuni relevă un raport de subordonare între adunarea generală – organ suprem deliberativ în care se exprimă voinţa colectivă a acţionarilor – şi organul de conducere executivă, cea dintâi fiind abilitată să hotărască inclusiv în probleme de gerare a societăţii, cu excepţia atribuţiilor imperative recunoscute administratorilor.

Numirea organelor de administrare şi control ale societăţii, precum şi supravegherea activităţii lor este o atribuţie originară a adunării generale ordinare, obligată prin art. 111 alin. (2) lit. b) şi d) din Legea nr. 31/1990 să aleagă şi să revoce membrii consiliului de administraţie, ai consiliului de supraveghere şi cenzorii, dar şi să se pronunţe asupra gestiunii consiliului de administraţie şi directoratului.

Cenzorii şi auditorii financiari, exercitând controlul de supraveghere a gestiunii sociale reglementat de art. 163 şi art. 164 din Legea nr. 31/1990, verifică inclusiv îndeplinirea de către administratori a îndatoririlor prevăzute la art. 73. În funcţie de gravitatea constatărilor, ei au obligaţia de a informa fie pe membrii consiliului de administraţie, fie adunarea generală, de a investiga sesizările acţionarilor şi de a include concluziile în raportul adresat adunării generale sau de a solicita convocarea acesteia, conform art. 1641 alin. (2) teza a II-a.

Administratorii în funcţie se pot apăra de răspunderea solidară cu predecesorii lor imediaţi, dacă – astfel cum prevede art. 1442 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 – sesizează neregulile identificate în gestiunea acestora auditorilor interni sau financiari.

Legea plasează, aşadar, în antecedenţa deciziei de iniţiere a acţiunii în răspundere a administratorilor, o evaluare complexă asupra gestiunii lor – care, în regulă generală, se întemeiază pe raportul cenzorilor, auditorilor interni sau financiari, întocmit fie cu prilejul aprobării situaţiilor financiare, fie la sesizarea unor acţionari sau a administratorilor – şi care înglobează atât analiza calitativă a administraţiei, cât şi aprecierea oportunităţii iniţierii demersului, conform intereselor societăţii.

Rezultă, aşadar, că, deşi organul de control şi cel executiv pot comunica reciproc constatări privind nereguli în administrarea societăţii, potrivit art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, resortul deciziei de adoptare şi formalizare a demersului judiciar aparţine exclusiv adunării generale a acţionarilor, fără posibilitatea de a fi exercitat de consiliul de administraţie, nici ca atribuţie originară, nici delegată.

În alte cuvinte, deşi natura subsidiară a competenţelor nu împiedică administratorii să sesizeze organul deliberativ cu o propunere de iniţiere a acţiunii împotriva administratorilor anteriori, promovarea directă a acţiunii se plasează în afara autonomiei lor decizionale, astfel cum rezultă din interpretarea sistematică a prevederilor art. 111, art. 1442 alin. (4), art. 163 şi art. 1641 din Legea nr. 31/1990.

De altfel, examenul cauzei acţiunii în răspundere relevă că, atât în cazul administratorilor în funcţie, cât şi al celor anteriori, aceasta este reprezentată de încălcarea obligaţiilor contractuale sau legale asociate mandatului, ceea ce permite concluzia că încetarea raportului funcţional cu societatea nu afectează natura sau elementele acestei acţiuni.

De aceea, Înalta Curte, cu majoritate, constată că o interpretare sistematică a reglementărilor privind societăţile pe acţiuni impune recunoaşterea vocaţiei generale de aplicare a dispoziţiilor alin. (1) şi (2) ale art. 155 din Legea nr. 31/1990 – care subliniază caracterul social al acţiunii – şi exclude ca noţiunii de "administrator" să îi fie atribuit, printr-o interpretare literală şi izolată a alin. (4) din acelaşi articol, sensul limitativ de persoană sau persoane care fac parte din organul de administrare la momentul derulării adunării generale ce decide iniţierea demersului judiciar.

În aceeaşi ordine de idei, nu poate fi susţinut că Legea societăţilor ar reglementa în mod distinct numai acţiunea în răspunderea administratorilor în funcţie, concluzie eronată la care s-ar ajunge dacă scopul art. 155 ar fi stabilit exclusiv prin raportare la ipoteza particulară de la alin. (4), ce vizează încetarea mandatului acestora ca efect al pierderii încrederii mandantului, manifestată prin votul adunării generale.

Teza recurentei – care conchide că prerogativa iniţierii acţiunii în răspundere contra administratorilor al căror mandat a încetat revine succesorilor lor – ar nega, în ipoteza pasivităţii acestora din urmă, dreptul la acţiunea ut singuli (individuală), ce poate fi promovată – numai subordonat refuzului adunării generale – de acţionarii reprezentând, individual sau împreună, cel puţin 5% din capitalul social.

Această interpretare ar contraveni, însă, vădit intenţiei legiuitorului de a consolida protecţia drepturilor acţionarilor minoritari, prin adaptarea legislaţiei naţionale la standardele Organizaţiei pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare, context în care a fost introdus art. 1551 în Legea nr. 31/1990.

Nu în ultimul rând, instanţa supremă, cu majoritate, notează că prima instanţă a justificat admiterea excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant prin împrejurarea că litigiul pendinte a fost iniţiat de directorul general al societăţii recurente, în baza prevederilor din actul constitutiv care îi recunosc atribuţii de reprezentare în relaţiile cu terţii, deşi adunarea generală a ales să nu dea curs acţiunii în răspundere.

Legalitatea soluţiei instanţei de apel rezultă, complementar dezlegărilor precedente, şi din împrejurarea că, astfel promovată, acţiunea excedează limitelor mandatului organului de administrare, din moment ce adunarea generală – care le stabileşte – a refuzat acţionarea în justiţie a foştilor administratori.

Nu pot conduce la o altă concluzie nici referirile pe care autoarea recursului le face la infracţiunea reglementată de art. 64 din Legea nr. 94/1992, străine cadrului procesual, limitat în calea extraordinară de atac la examinarea conformităţii cu dispoziţiile Legii nr. 31/1990 a dispoziţiei de respingere a apelului declarat împotriva sentinţei prin care prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant a directorului general.

Prin urmare, cum ipoteza de casare reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este incidentă, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, cu majoritate, urmează a respinge ca nefondat recursul şi, totodată, constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante, o va obliga pe aceasta, în temeiul art. 453 C. proc. civ., la plata către intimatul-pârât D. a sumei de 2.023 RON, către intimata-pârâtă E. a sumei de 2.023 RON, către intimatul-pârât B. a sumei de 2.023 RON, către intimatul-pârât F. a sumei de 2.023 RON şi către intimatul-pârât C. a sumei de 2.023 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, dovedite potrivit art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A. împotriva deciziei civile nr. 1891/29.11.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimatul-pârât D. a sumei de 2.023 RON, către intimata-pârâtă E. a sumei de 2.023 RON, către intimatul-pârât B. a sumei de 2.023 RON, către intimatul-pârât F. a sumei de 2.023 RON şi către intimatul-pârât C. a sumei de 2.023 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 octombrie 2024.

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu ceilalţi membri ai completului, al căror vot majoritar a fost de natură să determine respingerea recursului, apreciez calea de atac promovată, ca fiind fondată şi, de aceea, am expus părerea că ea ar trebui admisă; în consecinţă, fiind întrunite cerinţele prevăzute de art. 480 alin. (3) C. proc. civ., la care art. 497 C. proc. civ. face trimitere, decizia recurată, dar şi sentinţa civilă nr. 527/07.03.2023 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă ar fi trebuit să fie casate, iar cauza, trimisă pentru o nouă judecată primei instanţe.

Pentru a-mi justifica opinia, expun următoarele argumente:

Demersul judiciar de faţă, iniţiat de către Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A. la 02.08.2022, este îndreptat împotriva a şase foşti membri ai Consiliului de Administraţie, în scopul atragerii răspunderii lor patrimoniale pentru pretinse daune pe care i le-ar fi cauzat.

Apreciind că era necesar ca adunarea generală să fi hotărât promovarea unei asemenea acţiuni şi că, în speţă, această condiţie, dedusă din analiza art. 155 din Legea nr. 31/1990, republicată, nu este îndeplinită, prima instanţă a constatat că directorul general al societăţii reclamante, care a semnat cererea în numele ei, nu avea calitatea de a o reprezenta, motiv pentru care, admiţând excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, a anulat-o; sentinţa a fost menţinută în apel.

Notez, în acest context, următoarele considerente de principiu: din mandatul administratorului rezultă puterea de a administra societatea şi puterea de a o reprezenta; prin voinţa asociaţilor, mandatul administratorilor poate fi limitat la gestiunea internă a societăţii sau poate să cuprindă şi puterea de reprezentare, caz în care administratorul este împuternicit să angajeze societatea în raporturile cu terţii şi să o reprezinte în justiţie, iar atunci când o face, este purtătorul voinţei sociale, întrucât, prin intermediul său, societatea se manifestă în planul relaţiilor juridice ca subiect de drept.

Notez, de asemenea, că nicio parte nu a negat calitatea semnatarului cererii de chemare în judecată, de director general al societăţii reclamante, căreia îi este asociat dreptul său de reprezentare în raporturile cu terţii şi în justiţie; în speţă, acesta a fost contestat, dar nu pe temeiul unei pretinse inexistenţe, ci derivat din interpretarea art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, republicată, text legal potrivit căruia "Acţiunea în răspundere contra fondatorilor, administratorilor, directorilor, respectiv a membrilor directoratului şi consiliului de supraveghere, precum şi a cenzorilor sau auditorilor financiari, pentru daune cauzate societăţii de aceştia prin încălcarea îndatoririlor lor faţă de societate, aparţine adunării generale, care va decide cu majoritatea prevăzută la art. 112".

Analiza normei citate indică faptul că ea se referă la persoanele care deţin calităţile acolo indicate: de fondatori, administratori, directori, respectiv de membri ai directoratului şi ai consiliului de supraveghere, de cenzori sau auditori financiari, nu şi la cele care le-au ocupat, dar al căror mandat a încetat din diverse cauze.

Numai în ipoteza în care prevederea legală ar fi indicat că îi are în vedere pe foştii şi pe actualii administratori etc. s-ar fi putut constata că norma nu distinge şi doar într-o asemenea situaţie, neincidentă însă, s-ar fi putut aprecia că interpretarea art. 155, în sensul că ar viza doar actualii administratori etc. ar nesocoti regula desprinsă din adagiul latin ubi lex noc distinguit nec nos distinguere debemus.

Articolul 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, republicată, instituie caracterul social al acţiunii în răspundere pentru a evita situaţia în care administratorul, ca titular al dreptului de a reprezenta societatea în justiţie, refuză să o iniţieze; aşadar, legea scoate un asemenea demers din marja de apreciere a administratorului – cu toate că el este cel care, de regulă, reprezintă societatea în justiţie –, prezumând că nu ar iniţia o acţiune împotriva lui însuşi (pe durata mandatului, s.n.) şi o transferă în marja de apreciere a adunării generale.

Tocmai de aceea, alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că adunarea generală desemnează persoana însărcinată să exercite acţiunea în justiţie – prin ipoteză, alta decât administratorul care ar fi trebuit să o promoveze, dat fiind că este îndreptată chiar împotriva sa –, iar alin. (3), invalidând o posibilă conduită a administratorului care, cunoscând că s-ar putea pune problema discutării, în adunarea generală, a demarării unei acţiuni în răspundere care l-ar viza, nu ar trece-o pe ordinea de zi, a recunoscut, prin derogare de la regulă, că atunci când adunarea generală decide cu privire la situaţia financiară anuală, poate lua o hotărâre referitoare la răspunderea administratorilor sau directorilor, respectiv a membrilor directoratului şi consiliului de supraveghere, chiar dacă această chestiune nu figurează pe ordinea de zi.

Ca atare, în deplin acord cu recurenta, susţin că textul citat mai sus se referă doar la persoanele care, la data iniţierii demersului, deţin calităţile indicate expres.

Vin să întărească această afirmaţie dispoziţiile alin. (4)-(7) ale art. 155 din Legea nr. 31/1990, republicată, potrivit cărora "Dacă adunarea generală decide să pornească acţiune în răspundere contra administratorilor, respectiv a membrilor directoratului, mandatul acestora încetează de drept de la data adoptării hotărârii şi adunarea generală, respectiv consiliul de supraveghere, va proceda la înlocuirea lor. Dacă acţiunea se porneşte împotriva directorilor, aceştia sunt suspendaţi de drept din funcţie până la rămânerea irevocabilă a hotărârii. Dacă adunarea generală decide să pornească acţiune în răspundere contra membrilor consiliului de supraveghere cu majoritatea prevăzută la art. 115 alin. (1), mandatul membrilor respectivi ai consiliului de supraveghere încetează de drept. Adunarea generală va proceda la înlocuirea lor. Acţiunea în răspundere împotriva membrilor directoratului poate fi exercitată şi de către consiliul de supraveghere, în urma unei decizii a consiliului însuşi. Dacă decizia este luată cu o majoritate de două treimi din numărul total de membri ai consiliului de supraveghere, mandatul membrilor respectivi ai directoratului încetează de drept, consiliul de supraveghere procedând la înlocuirea lor".

Reglementând efectele hotărârii adunării generale de a iniţia o acţiune în răspundere, sub forma încetării de drept a mandatului administratorilor, membrilor directoratului şi membrilor consiliului de supraveghere, respectiv a suspendării de drept din funcţie a directorilor, textul, în mod lipsit de echivoc, îi are în vedere pe cei care ocupă respectivele poziţii în arhitectura societăţii, nu şi pe cei care le-au ocupat, dar al căror mandat a încetat deja.

Un examen al întregului articol de lege din perspectiva normelor de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000 conduce la aceeaşi concluzie.

În acest context, notez că potrivit art. 43 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, articolul este elementul structural de bază al părţii dispozitive a legii şi cuprinde, de regulă, o singură dispoziţie normativă aplicabilă unei situaţii date.

Mai departe, în conformitate cu dispoziţiile art. 44 din aceeaşi lege, "În cazul în care din dispoziţia normativă primară a unui articol decurg, în mod organic, mai multe ipoteze juridice, acestea vor fi prezentate în alineate distincte, asigurându-se articolului o succesiune logică a ideilor şi o coerenţă a reglementării".

Cum potrivit art. 44 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, alineatele reglementează diverse ipoteze juridice specifice ansamblului articolului, apreciez că existenţa, în cuprinsul art. 155 din Legea nr. 31/1990, a alin. (2)-(7), care, reglementând diverse ipoteze juridice ale aceleiaşi dispoziţii normative, se referă în mod neechivoc doar la persoanele care deţin calităţile de fondatori, administratori, directori, de membri ai directoratului şi ai consiliului de supraveghere, de cenzori sau auditori financiari, cu excluderea celor care le-au deţinut în trecut, demonstrează că întregul text al art. 155, inclusiv prevederea din alin. (1), se referă la aceleaşi persoane şi nu vizează şi pe cele al căror mandat a încetat, întrucât articolul cuprinde o singură dispoziţie normativă aplicabilă unei situaţii date. Aşadar, ipoteza textului legal analizat ("situaţia dată") este aceea a iniţierii unui demers în justiţie, în scopul atragerii răspunderii fondatorilor, administratorilor, directorilor, respectiv a membrilor directoratului şi consiliului de supraveghere, dar şi a cenzorilor ori auditorilor financiari care se află în exerciţiul mandatului, pentru daune cauzate societăţii prin încălcarea îndatoririlor lor faţă de societate, iar dispoziţia normativă a întregului art. 155 impune că numai o asemenea acţiune aparţine adunării generale.

Subliniez şi că, atunci când Legea nr. 31/1990 se referă la foştii membri ai organelor de conducere/supraveghere, nu îi desemnează prin termenii pe care îi foloseşte în art. 155, ci îi denumeşte diferit. Spre exemplu, potrivit dispoziţiilor art. 1442, "Administratorii sunt solidar răspunzători cu predecesorii lor imediaţi dacă, având cunoştinţă de neregulile săvârşite de aceştia, nu le comunică cenzorilor sau, după caz, auditorilor interni şi auditorului financiar"; observ că administratorii la care se referă acest text sunt cei în exerciţiul mandatului, iar foştii administratori vizaţi de aceeaşi prevedere legală nu sunt desemnaţi cu acelaşi termen, ci, în mod distinct, sunt numiţi predecesori (imediaţi, în exemplul oferit).

Ca atare, susţin că art. 155 din Legea nr. 31/1990, republicată, se referă la persoanele care deţin calităţile de fondatori, administratori, directori, respectiv de membri ai directoratului şi ai consiliului de supraveghere, de cenzori sau auditori financiari şi care se află în exerciţiul mandatului, nu şi la cele care le-au ocupat, dar al căror mandat a încetat.

Prin urmare, apreciez că în speţă nu era necesară adoptarea unei hotărâri a adunării generale, iar cererea de chemare în judecată semnată, în numele societăţii reclamante, de directorul său general, a fost promovată de o persoană care avea calitatea de a o reprezenta; ca atare, consider că decizia curţii de apel, de validare a hotărârii primei instanţe, a fost pronunţată cu aplicarea eronată a art. 155 din Legea nr. 31/1990, republicată. De aceea, am expus opinia că recursul ar fi trebuit admis şi nu numai decizia recurată, ci şi sentinţa civilă nr. 527/07.03.2023 a Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă (instanţă care a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, în mod greşit) ar fi trebuit casate, în temeiul art. 497, raportat la art. 480 alin. (3) C. proc. civ., iar cauza ar fi trebuit trimisă pentru o nouă judecată primei instanţe, luând act de cererea autoarei demersului judiciar de a se proceda în acest sens, făcută în memoriul de apel.