Personal-injury claim against insolvent RCA insurer and Guarantee Fund inadmissible; dismissal upheld, costs denied.

Şedinţa publică din data de 4 decembrie 2025

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 31 ianuarie 2023 pe rolul Tribunalului Bucureşti - secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2023, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele B. şi Societatea de Asigurare Reasigurare C. S.A. (în faliment), solicitând instanţei să dispună:

1. în principal, obligarea pârâtei B. la plata a sumei totale de 250.000 RON, cu titlu de daune materiale şi morale rezultate din accidentul din data de 28 august 2020;

2. în subsidiar, obligarea pârâtei Societatea de Asigurare Reasigurare C. S.A. la plata sumei totale de 250.000 RON, cu titlu de daune materiale şi morale, datorate de asigurata B., pentru accidentul provocat de către aceasta în data de 28 august 2020;

Pârâta B. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive şi a solicitat suspendarea judecării cauzei, în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, întrucât Societatea de Asigurare Reasigurare C. S.A. se află în faliment.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1357 şi următoarele, art. 1381 şi următoarele, art. 1391 din C. civ.

2. Cererea adiţională

La data de 10 octombrie 2023, reclamanta a formulat cerere adiţională, prin care a modificat cadrul procesual pasiv, solicitând chemarea în judecată şi a pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor . Reclamanta a motivat ulterior cererea, apreciind că sunt aplicabile dispoziţiile art. 2, art. 13 şi art. 14 din Legea nr. 213/2015 .

Prin întâmpinare, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea cererii de introducere în cauză a FGA, în principal, ca inadmisibilă; în subsidiar, a solicitat respingerea cererii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe fond, ca neîntemeiată.

3. Soluţia instanţei de fond

Tribunalul Bucureşti - secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1062 din 30 aprilie 2024, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B. şi, pe cale de consecinţă, a respins cererea formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâta B., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată în rest; a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu Societatea de Asigurare Reasigurare C. S.A. prin lichidator judiciar D.. şi Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

4. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia civilă nr. 1306 din 27 septembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2023, s-a respins, ca nefondată, cererea de apel formulată de apelanta-reclamantă A., în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B. şi Societatea de Asigurare Reasigurare C. S.A. prin lichidator judiciar D.., precum şi cu intimatul-intervenient Fondul de Garantare a Asiguraţilor, împotriva sentinţei civile nr. 1062 din 30 aprilie 2024 a Tribunalului Bucureşti - secţia a VI-a civilă.

B. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă A. a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - secţia a II-a civilă, sub nr. x/2023, la data de 9 ianuarie 2025.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi admiterea apelului formulat împotriva sentinţei primei instanţe, cu consecinţa respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, urmând să fie trimisă cauza la Tribunalul Bucureşti, în vederea soluţionării pe fond.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

În cauză, au fost interpretate strict teoretic textele legale, ceea ce reprezintă o nemotivare a hotărârii.

Autoarea căii de atac consideră că i-a fost încălcat grav dreptul de acces liber la justiţie, drept garantat de Constituţia României şi de Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, precum şi dreptul său la integritate fizică şi psihică. De asemenea, recurenta apreciază că s-au interpretat greşit articolul 22 din Legea nr. 132/2017, decizia nr. 13/2020 şi decizia nr. 1/2016, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Cu privire la nemotivare, a arătat că atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au analizat exclusiv legea, respectiv Legea nr. 213/2015 şi Legea nr. 132/2017, fără să observe şi să aplice legea la situaţia de fapt a reclamantei. Instanţele nu au observat situaţia concretă a reclamantei şi faptul că aceasta nu are la îndemână decât calea acestei acţiuni în justiţie pentru valorificarea dreptului său izvorât din afectarea integrităţii sale fizice şi psihice.

Instanţele devolutive nu au raportat textul de lege analizat la situaţia concretă a reclamantei care nu a avut nicio vină, în condiţiile în care cercetarea penală a durat mai mult decât termenul de 90 de zile înăuntrul căruia avea posibilitatea să se adreseze Fondului de Garantare a Asiguraţilor. Totodată, cele două instanţe nu au ţinut cont de starea de insolvenţă a asigurătorului a cărui patrimoniu nu este apt să acopere nici măcar creanţele privilegiate ale statului. Cu atât mai puţin, patrimoniul asigurătorului nu poate să acopere primele de asigurare ale victimelor accidentelor de circulaţie.

Potrivit recurentei, această abordare pur teoretică a cauzei reprezintă o nemotivare a hotărârii.

Printr-o altă critică, recurenta a susţinut faptul că hotărârea pronunţată în apel este nelegală, deoarece încalcă dreptul său de acces la justiţie şi de a obţine despăgubiri pentru vătămările integrităţii fizice şi psihice produse prin accidentul de circulaţie.

Sub acest aspect, a arătat că niciuna din instanţe nu a observat că, în situaţia particulară din speţă, reclamanta nu are la îndemână decât acţiunea în răspundere civila delictuală, care este deschisă, potrivit C. civ., oricărei persoane.

Nu există un text de lege care să interzică, în mod explicit şi neîndoielnic, exercitarea acţiunii de drept comun în răspundere civilă delictuală împotriva autorului accidentului.

Reclamanta A. nu are la îndemână posibilitatea de a se înscrie la Fondul de Garantare a Asiguraţilor decât în situaţia în care dovedeşte un drept de creanţă cuantificat printr-o hotărâre judecătorească pronunţată ulterior epuizării celor 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment a asigurătorului.

Articolul 22 din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto prevede, în mod expres, la alin. (4), că în caz de vătămare a integrităţii corporale sau sănătăţii ori de deces rezultat în urma unui accident de vehicul stabilirea despăgubirii se realizează atât pe cale amiabilă, cât şi pe cale judecătorească. Alineatul (1) al aceluiaşi articol arată că în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească drepturile persoanelor prejudiciate prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului RCA în limitele obligaţiei acestuia, cu citarea obligatorie a persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului. Cu alte cuvinte, acest text de lege nu numai că nu instituie o inadmisibilitate, ci precizează expres că despăgubirile se pot stabili pe cale judecătorească.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

C. Apărările intimaţilor

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, cu consecinţa menţinerii deciziei recurate ca temeinică şi legală; a mai solicitat obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, fără a face dovada existenţei şi întinderii lor.

Intimata-pârâtă B. a transmis la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

E. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deşi a fost indicat expres, autoarea căii de atac nu a formulat susţineri referitoare la decizia instanţei de apel din perspectiva nemotivării, existenţei unor motive contradictorii ori străine de natura cauzei în cuprinsul acesteia.

Cu privire la nemotivare, s-a arătat că ambele instanţe au analizat exclusiv legea, respectiv Legea nr. 213/2015 şi Legea nr. 132/2017, fără să observe şi să aplice dispoziţiile legale la situaţia de fapt a reclamantei.

Cerinţa argumentării motivului de recurs nu este întrunită, atâta timp cât este prezentată situaţia de fapt care a determinat partea să promoveze acţiunea de drept comun întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, prin care a solicitat cuantificarea daunelor morale şi materiale suferite, ca urmare a producerii accidentului rutier.

În realitate, criticile supuse analizei reflectă nemulţumirea recurentei-reclamante faţă de soluţia dată de instanţele devolutive demersului său judiciar şi nu pot fi circumscrise ipotezei invocate.

Înalta Curte reţine că decizia recurată conţine o motivare adecvată cerinţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi că raţionamentul redat de instanţa de prim control judiciar este expus cu claritate şi are caracter exhaustiv, aşa încât, sub acest aspect, hotărârea nu poate fi considerată nemotivată; greşelile de judecată imputate prin recurs sunt proprii pretinsei aplicări greşite a normelor de drept material şi vor fi examinate succesiv.

Recurenta-reclamantă consideră că este nelegală soluţia dată de instanţa de fond excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B. şi excepţiei inadmisibilităţii acţiunii formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu Societatea de Asigurare Reasigurare C. S.A. prin lichidator judiciar D.. şi cu Fondul de Garantare a Asiguraţilor, soluţie menţinută în calea de atac a apelului.

Verificând decizia recurată se constată că instanţa de apel a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B. a fost soluţionată de către Tribunalul Bucureşti cu respectarea dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 132/2017 şi a statuărilor cuprinse în Decizia nr. 1/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Prin decizia anterior menţionată, s-a stabilit că răspunderea de care este ţinut asigurătorul R.C.A. este una limitată de contractul de asigurare şi de lege, dar nimic nu împiedică antrenarea răspunderii civile delictuale a asiguratului, în temeiul principiului reparaţiei integrale a prejudiciului, pentru diferenţa de despăgubire nesuportată de asigurător.

Recurenta-reclamantă din prezenta cauză nu s-a îndreptat împotriva persoanei responsabile de producerea accidentului pentru pagubele neacoperite de către asigurător, ci chiar pentru acoperirea pagubei, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.

Contrar celor susţinute de recurentă, Înalta Curte constată că instanţele devolutive nu au interpretat greşit dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie.

Din interpretarea normei legale, rezultă că partea prejudiciată printr-un accident de circulaţie poate să iniţieze o acţiune în justiţie, prin care să solicite atragerea răspunderii civile delictuale a persoanei vinovate de producerea respectivului accident doar pentru ceea ce depăşeşte limita de despăgubire din contractul RCA

Aşadar, persoana prejudiciată nu are posibilitatea să aleagă, în temeiul dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 132/2017, cui să solicite despăgubirea cuvenită chiar dacă a primit o soluţie de clasare în procesul penal.

Partea reclamantă putea să se adreseze Fondului de Garantare a Asiguraţilor sau să formuleze o declaraţie de creanţă în procedura de faliment a asigurătorului şi să ceară repunerea în termen (în ambele ipoteze), iar nu să aleagă o cale neprevăzută de lege pentru că, din neştiinţă, a pierdut termenele prevăzute de procedurile adecvate.

Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că dispoziţiile art. 262 şi următoarele din Legea nr. 85/2014 nu permit realizarea creanţelor de asigurări împotriva asigurătorilor care au intrat în faliment pe calea unei acţiuni de drept comun, ci doar în condiţiile Legii nr. 85/2014, prin înscrierea la masa credală. Faptul că la momentul intrării în faliment apelanta nu avea o creanţă certă, lichidă şi exigibilă nu reprezintă o situaţie de excepţie de la dispoziţiile art. 262 şi următoarele din lege de natură care să permită derularea unei proceduri în faţa instanţei împotriva asigurătorului RCA în paralel cu desfăşurarea procedurii falimentului.

O astfel de interpretare ar duce la eludarea dispoziţiilor legale speciale imperative ale Legii nr. 85/2014 care impun ca orice creanţă, indiferent de felul acesteia (nescadentă, cu termen, sub condiţie, neconstatată prin titlu) să fie înscrisă la masa credală în tabelul preliminar sau ulterior, pe măsura naşterii acestora.

Instanţa de prim control judiciar a ajuns la concluzia că este legală soluţia de admitere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii formulate de reclamantă, în contradictoriu cu asigurătorul R.C.A.

Raportând criticile recurentei la considerentele deciziei din apel, instanţa supremă reţine că aceasta nu formulează niciun argument de natură a combate statuările instanţei devolutive.

Curtea de Apel Bucureşti nu a primit nici critica apelantei-reclamante privind încălcarea dreptului de acces liber la justiţie şi a dreptului la integritate fizică, întrucât prima instanţă nu a concluzionat în sensul că aceasta nu dispune de o cale procedurală pentru repararea prejudiciului încercat prin producerea unui accident rutier, ci doar că pârghiile puse la dispoziţia acesteia se impun a fi utilizate cu respectarea condiţiilor şi a procedurilor legale. În sens contrar, s-ar ajunge la eludarea unor norme imperative ale legii.

Instanţa de apel a conchis în sensul că parcurgerea unei proceduri prealabile obligatorii fără caracter jurisdicţional, nu încalcă drepturile apelantei, cât timp ulterior acestei proceduri se poate adresa instanţei judecătoreşti.

În calea de atac a recursului, sub pretextul încălcării normei de drept material indicate, recurenta-reclamantă expune un raţionament care, în opinia sa, relevă admisibilitatea acţiunii promovate, fără ca acesta să fie raportat la considerentele reţinute de instanţa de prim control judiciar în justificarea soluţiei pronunţate.

Înalta Curte reaminteşte că plata despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare, în cazul falimentului asigurătorului, este prevăzută printr-o procedură specială, derogatorie de la dispoziţiile dreptului comun şi condiţionată de parcurgerea acesteia.

Fondul de Garantare a Asiguraţilor a fost constituit ca persoană juridică de drept public, administrată de Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca o schemă de garantare în domeniul asigurărilor, în scopul protejării creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător şi pentru plata despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare încheiate în condiţiile legii.

Legiuitorul a prevăzut procedura administrativă şi condiţiile de efectuare a plăţilor din disponibilităţile fondului, statuându-se că, în vederea încasării indemnizaţiilor sau despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului de garantare a asiguraţilor, în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererile creditorilor de asigurări, definiţi de articolul 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, sunt de competenţa unei comisiei speciale constituite la nivelul Fondului, iar, în cazul refuzului cererii de despăgubire, comisia emite o decizie de respingere, împotriva căreia se poate formula contestaţie, conform art. 13 alin. (5) din actul normativ enunţat. Prin urmare, Legea nr. 213/2015 a instituit o procedură administrativă, prealabilă şi obligatorie de plată a despăgubirilor, pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului, care nu este un succesor sau un mandatar al asigurătorilor în faliment şi nu poate fi chemat în judecată pe calea dreptului comun pentru valorificarea dreptului de creanţă întemeiat pe o poliţă de asigurare civilă auto.

În acest sens este şi decizia Curţii Constituţionale a României nr. 80 din 2017 privind soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 330 din 8 mai 2017, prin care s-a reţinut că Legea nr. 213/2015 instituie doar o procedură necontencioasă pentru soluţionarea pretenţiilor formulate de creditorii de asigurări, plata despăgubirilor din disponibilităţile Fondului neefectuându-se prin acţiune în justiţie pe calea dreptului comun. În acest sens, creditorii de asigurări au obligaţia sesizării în prealabil a Fondului de Garantare a Asiguraţilor printr-o cerere de plată, declanşând astfel procedura administrativă, necontencioasă.

La stabilirea naturii juridice a procedurii prevăzute de Legea nr. 213/2015 este de menţionat şi Decizia nr. 26 din 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii privind interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 86 din C. proc. pen., reţinută în mod just de instanţa de apel, prin care s-a statuat că Legea nr. 213/2015 "prevede o procedură administrativă, necontencioasă, pe care potenţialii creditori din contractele de asigurări trebuie să o urmeze în ce priveşte pretenţia pe care o au faţă de societatea de asigurare aflată în faliment şi care debutează, potrivit art. 14 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/2015, cu sesizarea Fondului cu o cerere scrisă de despăgubire sau de plată însoţită de documente justificative".

În considerarea celor evocate, Înalta Curte reţine că prin Legea nr. 213/2015 este instituită o procedură necontencioasă, specială şi obligatorie, privind plata despăgubirilor creditorilor asigurătorului intrat în faliment de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, care nu are calitatea de succesor sau mandatar al asigurătorilor în faliment şi care nu poate fi chemat în judecată pe calea dreptului comun, pentru valorificarea acestor drepturi.

Nu sunt fondate criticile recurentei-reclamante A. ce vizează încălcarea dreptului de acces la justiţie.

Aşa cum s-a arătat, prin Legea nr. 213/2015 se stabileşte o procedură necontencioasă, prealabilă acţiunii în instanţă, ce trebuie urmată de creditorul asigurătorului aflat în procedura falimentului şi care nu încalcă dreptul de acces liber la justiţie prevăzut la art. 21 din Constituţia României şi dreptul la un proces echitabil reglementat la art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, chiar dacă are caracter obligatoriu, întrucât ulterior parcurgerii sale, persoana interesată se poate adresa instanţei de judecată.

Ca atare, decizia organului administrativ este supusă cenzurii instanţei de judecată în faţa căreia, cu respectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului de apărare, poate fi demonstrat caracterul nelegal al acesteia, respectiv justeţea pretenţiilor formulate.

Mai mult, prevederile art. 21 din Constituţia României nu interzic existenţa unei astfel de proceduri administrative prealabile şi nici obligativitatea acesteia atât timp cât nu are un caracter jurisdicţional.

În acelaşi sens, al neafectării dreptului de acces la justiţie prin instituirea unei proceduri prealabile, este şi jurisprudenţa instanţei de contencios european, care reţine că, pentru imperative de eficacitate, pe deplin compatibile cu protecţia drepturilor reglementate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este justificată intervenţia prealabilă a unor organe administrative, care nu îndeplinesc condiţiile cerute de art. 6 paragraful 1 din Convenţie, adică, nu sunt instanţe de judecată propriu-zise (Cauza Le Compte, E. şi De Meyere contra Belgiei, paragraful 51).

Ceea ce impun însă prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţie este ca decizia unui asemenea organ să fie supusă controlului ulterior exercitat de un organ de plină jurisdicţie, adică de un "tribunal" în sensul Convenţiei, cale de atac deschisă, în această materie, în temeiul art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

Prin urmare, în mod legal instanţa de apel a menţinut soluţia Tribunalului Bucureşti, reţinând că partea reclamantă se poate înscrie la masa credală a asigurătorului conform dispoziţiilor legii speciale într-o procedură care este supravegheată de judecător, se poate adresa Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu o cerere a cărei soluţie o poate contesta în faţa instanţei şi se poate îndrepta direct împotriva persoanei care i-a produs vătămarea pentru daunele neacoperite de primele două persoane juridice. Or, toate aceste căi legale, neutilizate de către apelanta-reclamantă, nu duc la încălcarea dreptului de acces la instanţă.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., invocate de către recurenta-reclamantă A., în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză împotriva deciziei instanţei de apel.

Referitor la cererea privind cheltuielile de judecată formulată de intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor în cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 452 din C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din acelaşi cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile şi în recurs în temeiul art. 494 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a depus la dosarul cauzei dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată, astfel încât se impune respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1306 din 27 septembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Respinge cererea formulată de intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 decembrie 2025.