Retroactivity of court-ordered contract formation and scope of claims in gas distribution network usage disputes

Şedinţa publică din data de 4 decembrie 2025

Asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 4 august 2014 pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, sub nr. x/2014, reclamanta A. S.A. a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei B. S.R.L. să încheie cu reclamanta un contract având ca obiect exercitarea de către pârâtă a dreptului de folosinţă asupra reţelei de distribuţie gaze naturale de pe raza localităţii Sânnicoară, comuna Apahida, judeţul Cluj, aparţinând reclamantei, în scopul exclusiv al realizării serviciului public de distribuţie a gazelor naturale, contra unei chirii lunare reprezentând echivalentul în RON al sumei de 8.000 euro + TVA pe lună, având durata de valabilitate de un an, cu începere de la data înregistrării cererii, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea de chemare în judecată care formează obiectul dosarului nr. x/2015 reclamanta A. S.A. a solicitat să se dispună obligarea pârâtei B. S.R.L. să încheie cu reclamanta un contract având ca obiect exercitarea de către pârâtă a dreptului de folosinţă asupra reţelei de distribuţie gaze naturale de pe raza localităţii Sânnicoară, comuna Apahida, judeţul Cluj, aparţinând reclamantei, în scopul exclusiv al realizării serviciului public de distribuţie a gazelor naturale, contra unei chirii lunare reprezentând echivalentul în RON al sumei de 8.960 euro + TVA pe lună, având durata de valabilitate de un an cu începere de la data înregistrării cererii, respectiv 06.08.2015, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea civilă din 24 noiembrie 2015 pronunţată în dosarul nr. x/2015 a fost admisă excepţia conexităţii şi s-a dispus reunirea acestui dosar cu dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Specializat Cluj.

Prin cererea de chemare în judecată care formează obiectul dosarului nr. x/2016 reclamanta A. S.A. a solicitat să se dispună obligarea pârâtei B. S.R.L. să încheie cu reclamanta un contract având ca obiect exercitarea de către pârâtă a dreptului de folosinţă asupra reţelei de distribuţie gaze naturale de pe raza localităţii Sânnicoară, comuna Apahida, judeţul Cluj, aparţinând reclamantei, în scopul exclusiv al realizării serviciului public de distribuţie a gazelor naturale, contra unei chirii lunare reprezentând echivalentul în RON al sumei de 8.960 euro + TVA pe lună, având durata de valabilitate de un an cu începere de la data înregistrării cererii, respectiv 09.08.2016, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea nr. 1415/13.09.2017 pronunţată în dosarul nr. x/2016 a fost admisă excepţia conexităţii şi s-a dispus reunirea acestui dosar cu dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Specializat Cluj.

Prin sentinţa civilă nr. 3349 din 16 decembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2014, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., apreciindu-se ca fiind întemeiată apărarea pârâtei, în sensul că prin cererea formulată se încalcă principiul libertăţii contractuale.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. S.A. a declarat apel, care a fost admis prin decizia civilă nr. 1014 din 25 iunie 2015, pronunţată de Curtea de apel Cluj - secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, dispunându-se anularea sentinţei civile nr. 3349/16.12.2014 şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Specializat Cluj.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2014*, fiind conexate şi cererile ce formează obiectul dosarelor nr. x/2015 şi nr. y/2016

Prin sentinţa civilă nr. 1952 din 15 decembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Specializat Cluj s-au admis în parte cererile de chemare în judecată conexate, ce formează obiectul dosarelor nr. x/2014, nr. y/2015 şi nr. 704/1285/2016*, formulate de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. FILIALA CLUJ ROMÂNIA S.R.L. şi a fost obligată pârâta să încheie cu reclamanta câte un contract având ca obiect exercitarea de către pârâtă a dreptului de folosinţă asupra reţelei de distribuţie gaze naturale de pe raza localităţii Sânnicoară, com. Apahida, jud. Cluj, aparţinând reclamantei, în scopul exclusiv al realizării serviciului public de distribuţie a gazelor naturale, contra unei chirii lunare de 33.109 RON pentru următoarele intervale de timp: 4.08.2014 - 4.08.2015, 6.08.2015 - 6.08.2016 şi 9.08.2016 - 9.08.2017. A stabilit cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei în cuantum de 66.890,31 RON şi în favoarea pârâtei în cuantum de 26.421,2 RON, a compensat cheltuielile de judecată ale părţilor în limita sumei de 26.421,2 RON şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 40.469,11 RON cu acest titlu.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanta A. S.A. şi pârâta B. Filiala Cluj România S.R.L.

Împotriva încheierii din 27 octombrie 2020 şi a sentinţei civile nr. 1952/2020 a formulat apel şi expertul C., solicitând admiterea apelului, modificarea în parte a încheierii, în sensul acordării în integralitate a onorariului aferent expertizei judiciare în cuantum de 92.500 RON şi a onorariului aferent răspunsului la obiecţiuni în cuantum de 14.200 RON, cu modificarea sentinţei civile 1952/2020 a Tribunalului Specializat Cluj în raport de cuantumul onorariului stabilit în favoarea apelantului.

Prin decizia civilă nr. 537/2021 din 12 octombrie 2021, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantului C., precum şi excepţia inadmisibilităţii apelului declarat de apelantul C.. A admis apelul declarat de C. împotriva încheierii din 27 octombrie 2020 şi a sentinţei civile nr. 1952 din 15 decembrie 2020 pronunţate în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Specializat Cluj, acestea fiind schimbate în parte, în sensul încuviinţării onorariului suplimentar al domnului expert C. în cuantum parţial de 10.600 RON urmând ca acesta să fie achitat de reclamanta A. S.A. în cuantum de 3.533,33 RON, iar de către pârâta B. Filiala Cluj România S.R.L. în cuantum de 7.066,66 RON. Au fost menţinute restul dispoziţiilor încheierii şi sentinţei atacate. Prin aceeaşi decizie s-a respins apelul declarat de reclamanta A. S.A., precum şi apelul promovat de pârâta B. Filiala Cluj România S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1952/2020 din 15 decembrie 2020, pronunţată de Tribunalului Specializat Cluj.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta A. S.A., pârâta B. Filiala Cluj România S.R.L. şi expertul C..

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta A. S.A., pârâta B. Filiala Cluj România S.R.L. şi expertul C..

Prin decizia nr. 2376 din 15 noiembrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de reclamanta A. S.A., de pârâta B. Filiala Cluj România S.R.L., precum şi de recurentul-expert C. împotriva deciziei civile nr. 537/2021 din 12 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, ce a fost casată, iar cauza a fost trimisă spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Pentru a pronunţa această hotărâre, referitor la recursul declarat de pârâtă, instanţa supremă a reţinut, în esenţă, că sunt fondate criticile subsumate de pârâtă prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prin care aceasta a invocat încălcarea dispoziţiile procedurale imperative ce reflectă principiul disponibilităţii, respectiv art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (5) si (6) şi art. 478 din acelaşi cod, calificând în mod eronat/denaturat obiectul cererii de chemare în judecată şi implicit al cererilor de apel ce au făcut obiectul învestirii sale, încălcând astfel norme de procedură ce atrag nulitatea. Instanţa de recurs a constatat că în toate cele trei cereri de chemare în judecată conexate, reclamanta a precizat clar, precis şi fără echivoc obiectul cererii, acesta constând în obligarea pârâtei de a încheia cu reclamanta un contract, potrivit art. 108 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 123/2012, având ca obiect exercitarea de către pârâtă a dreptului de folosinţă asupra reţelei de distribuţie gaze naturale de pe raza localităţii Sânnicoară, comuna Apahida, judeţul Cluj, aparţinând reclamantei, în scopul exclusiv al realizării serviciului public de distribuţie a gazelor naturale, contra unei chirii lunare reprezentând echivalentul în RON al sumei de 8.000 euro + TVA pe lună, având durata de valabilitate de un an cu începere de la data înregistrării fiecărei cereri de chemare în judecată, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Întrucât prin niciuna dintre cele trei cereri de chemare în judecată reclamanta nu a solicitat obligarea pârâtei la plata unei sume de bani reprezentând contravaloarea chiriei datorate pentru perioada în care aceasta a folosit reţeaua de distribuţie gaze naturale, proprietatea reclamantei, instanţa de apel trebuia să analizeze critica pârâtei privitoare la modul de soluţionare de către prima instanţă a excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată având ca obiect doar obligaţia de a încheia un contract pentru o perioadă anterioară datei soluţionării cauzei.

Stabilind că prin cererea de chemare în judecată instanţa a fost învestită şi cu capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata chiriei solicitate, instanţa de apel a calificat greşit cererea de chemare în judecată şi a stabilit astfel eronat limitele sesizării instanţei, analizând un capăt de cerere cu care nu a fost învestită, contrar dispoziţiilor art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (5) si (6) şi art. 478 C. proc. civ.

Înalta Curte a reţinut ca fiind întemeiată şi critica de nelegalitate încadrată tot în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., privind reţinerea nelegală a operării forţei obligatorii a hotărârii de casare, decizia civila nr. 1014 din 25 iunie 2015, pronunţată de Curtea de apel Cluj - secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii, întrucât prin această decizie s-a examinat modalitatea de respingere a excepţiei inadmisibilităţii de către prima instanţă, din perspectiva imposibilităţii legale de a forţa sau obliga pârâta la încheierea unui contract de închiriere.

Faţă de efectele casării, instanţa supremă a constatat că nu se mai impunea analizarea criticilor subsumate de pârâtă celui de-al treilea şi al patrulea motiv de recurs, fiind subsecvente celor referitoare la statuarea asupra admisibilităţii cererii de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei la încheierea contractului, depinzând astfel de modalitatea de soluţionare a acestei excepţii, respectiv pretenţiile aferente chirie excedând obiectului cererii de chemare în judecată, respectiv obligaţiei de a încheia un contract.

În continuare, Înalta Curte a constatat că recursul formulat de reclamantă, întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. a vizat modalitatea de stabilire de către instanţa de apel a cuantumului chiriei şi a cheltuielilor de judecată. Faţă de faptul că instanţa de recurs constatase depăşirea limitelor învestirii instanţei prin statuările din apel privitoare la existenţa unui al doilea capăt de cerere principal, având ca obiect obligarea pârâtei la plata chiriei aferente folosinţei reţelei de distribuţie gaze naturale, urmând a se dispune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei la instanţa de apel spre o nouă judecată, a reţinut că se impunea şi admiterea recursului formulat de reclamantă, fără a mai fi necesară analiza criticilor formulate de aceasta privitoare la modalitatea de determinare a cuantumului chiriei. Pentru aceleaşi considerente nu au fost analizate nici criticile referitoare la omisiunea instanţei de apel de a dispune asupra cererii de acordare pe cale separată a cheltuielilor de judecată afectate de termen şi nici cele privitoare la aplicarea greşită a art. 453 alin. (2) C. proc. civ. raportate la art. 1349 şi art. 1357 C. civ.

Instanţa supremă a considerat că se impunea respingerea excepţiei nulităţii recursului declarat de expert şi admiterea căii de atac, urmând ca, în rejudecare, instanţa de apel să analizeze cererea acestuia prin raportare la criteriile legale de cuantificare a onorariului de expert.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel sub nr. x/2023.

Prin decizia nr. 520 din 9 octombrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Cluj - secţia a II-a civilă a fost respinsă excepţia tardivităţii invocării excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, a fost admis apelul expertului C. împotriva încheierii de şedinţă din 27 octombrie 2020, pe care o schimbă în parte în sensul încuviinţării diferenţei de onorariu, stabilind modalitatea de achitare de către părţile din cauză. A fost admis apelul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei nr. 1952 din 15 decembrie 2020 a Tribunalului Specializat Cluj pe care a schimbat-o în parte, în sensul majorării cheltuielilor de judecată acordate reclamantei cu titlu de onorariu avocaţial şi stabilite în sarcina pârâtei de la suma de 19705,55 RON la suma de 30.000 RON şi reducerii acestor cheltuieli de judecată acordate pârâtei şi stabilite în sarcina reclamantei de la suma de 26421,2 RON la suma de 10.000 RON. A fost respins apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1952 din 15 decembrie 2020. Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei instanţei de fond; a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 3478,91 RON, cererea apelantei-pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată fiind respinsă.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs atât reclamanta A. S.A. cât şi pârâta B. Filiala Cluj România S.R.L.

Prin decizia nr. 626 din 26 martie 2025, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - secţia a II-a Civilă a respins, ca nefondate, recursurile.

La data de 28.10.2025, a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - secţia a II-a civilă, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea B. S.R.L. FILIALA CLUJ ROMÂNIA S.R.L. împotriva deciziei nr. 626 din 26 martie 2025, întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ.

În motivarea contestaţiei, titulara căii de atac a prezentat succint cazurile de nelegalitate invocate prin cererea sa de recurs respinsă prin hotărârea împotriva căreia a formulat prezenta contestaţie, arătând că a invocat cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 din C. proc. civ., iar instanţa supremă a analizat doar în parte motivele invocate.

A subliniat că instanţa de recurs a examinat numai motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 din C. proc. civ., constând în încălcarea dezlegărilor obligatorii ale deciziei de casare din primul ciclu procesual, însă, în opinia contestatoarei, chiar si asupra acestuia, analiza nu a fost completă şi efectivă.

În consecinţă, autoarea prezentului demers judiciar a arătat că sunt îndeplinite cerinţele legale impuse de art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., întrucât recursul său a fost respins, a invocat mai multe motive de casare, iar unele au rămas neanalizate de către instanţa de recurs.

În continuare, contestatoarea a reluat, pe larg, argumentele pentru care apreciază că recursul promovat împotriva deciziei nr. 520 din 9 octombrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Cluj - secţia a II-a Civilă ar trebui admis, arătând că această hotărâre este contrară dezlegărilor obligatorii ale decizia de casare din primul ciclu procesual, că excepţiile inadmisibilităţii cererii introductive şi a lipsei de interes au fost nelegal soluţionate, iar pe fond, soluţia este greşită, deoarece instanţa de apel a reţinut greşit efectul pozitiv al lucrului judecat din dosarul nr. x/2015 şi a analizat necorespunzător argumente care influenţează modalitatea de determinare a cuantumului chiriei.

Înalta Curte, analizând contestaţia în anulare, în raport cu motivele invocate şi cu dispoziţiile procedurale aplicabile, o va admite pentru următoarele considerente:

Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare şi nesuspensivă de executare, îndreptată împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive date cu încălcarea anumitor norme de procedură, sau greşite din cauza unor inadvertenţe de ordin formal.

Aceasta poate fi exercitată numai în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de art. 503 din C. proc. civ.

Potrivit art. 503 alin. (2) C. proc. civ. " Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când: (…) 3. instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen; (…)".

Referitor la contestaţia în anulare de faţă, Înalta Curte constantă că, în cadrul recursului, contestatoarea a invocat motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., iar instanţa de recurs a analizat numai criticile circumscrise cazurilor de nelegalitate prevăzute de pct. 5 şi 7 ale normei de drept indicate, nu şi pe cele privind pretinsele vicii de motivare a hotărârii judecătoreşti şi nici pe acelea referitoare la încălcarea sau aplicare greşită a normelor de drept material., împrejurarea în care este incident motivul de anulare reglementat de art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va admite contestaţia în anulare formulată de contestatoarea B. S.R.L. FILIALA CLUJ ROMÂNIA S.R.L. împotriva deciziei nr. 626 din 26 martie 2025, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - secţia a II-a civilă, va anula, în parte, decizia contestată numai în ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta B. S.R.L. FILIALA CLUJ ROMÂNIA S.R.L. şi va proceda la rejudecarea recursului acestei părţi.

Conform celor deja reţinute în considerentele prezentei decizii, recurenta-pârâtă a indicat în cererea de recurs formulată împotriva deciziei nr. 520/2023 din 9 octombrie 2023 a Curţii de Apel Cluj - secţia a II-a Civilă, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a deciziei atacate în ceea ce priveşte soluţia de respingere a apelului pârâtei şi de admitere în parte a apelului reclamantei, cu privire la cheltuielile de judecată.

În motivare, recurenta-pârâtă a arătat că nu au fost respectate dezlegările obligatorii din decizia nr. 2376 din 15 noiembrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - secţia a II-a Civilă, fiind încălcate prevederile art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. şi ale art. 430 din acelaşi cod, faţă de nesocotirea autorităţii de lucru judecat a deciziei instanţei de recurs. A menţionat că, prin decizia de casare, s-a reţinut că obiectul cererii de chemare în judecată nu a inclus şi obligarea pârâtei la plata chiriei şi că instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze numai admisibilitatea pretenţiilor reclamantei, nu şi cuantumul acestora.

Autoarea căii de atac a susţinut că sunt contrare legii statuările curţii de apel în sensul că o hotărâre constitutivă de drepturi ar produce efect retroactiv de la data introducerii cererii de chemare în judecată, iar nu de la data rămânerii definitive, şi în sensul că o cerere de chemare în judecată nu ar putea să devină inadmisibilă în urma trecerii timpului/schimbării circumstanţelor de la data sesizării instanţei.

De asemenea, recurenta-pârâtă a invocat motivarea contradictorie în sensul că, pe de o parte, curtea de apel a reţinut că hotărârea este constitutivă de drepturi, iar pe de altă parte că efectele sale se produc retroactiv, de la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Recurenta-pârâtă a susţinut că, analizând excepţia inadmisibilităţii acţiunii, curtea de apel a încălcat/aplicat greşit normele de drept material cuprinse în art. 108 din Legea nr. 123/2012 şi cele ale art. 6, art. 1.166, art. 1.270, art. 1.182 şi art. 1.186 C. civ.. Astfel, apreciază că în mod greşit s-a reţinut că reclamanta ar putea solicita stabilirea condiţiilor în care a fost exercitat dreptul de folosinţă în trecut. Arată că hotărârea constitutivă de drepturi produce efecte de la data rămânerii definitive, şi nu de la data învestirii instanţei. Consideră că pentru repararea prejudiciului trecut reclamanta avea la îndemână o acţiune în pretenţii, iar acţiunea de obligare a pârâtei la încheierea contractului produce efecte numai pentru viitor. Invocă soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2009, cu aceleaşi părţi, în care instanţele ar fi stabilit definitiv că reclamanta era îndreptăţită să pretindă plata unei sume de bani pentru perioada anterioară pronunţării hotărârii, în absenţa unui contract între părţi. Menţionează că ulterior invocării excepţiei inadmisibilităţii şi lipsei de interes, reclamanta a formulat cereri de chemare în judecată prin care a solicitat plata unor sume de bani.

Autoarea recursului supus rejudecării a mai arătat că excepţia lipsei de interes a fost soluţionată cu încălcarea normelor de drept material şi a normelor de procedură şi că motivarea curţii de apel este contradictorie şi face trimitere la argumentele evocate în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii.

Referitor la fondul cauzei, aceeaşi parte susţine că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal efectul pozitiv al lucrului judecat în dosarul nr. x/2015 al statuărilor potrivit cărora reclamanta era proprietara întregii reţele fără a ţine cont de înlocuirile din reţea şi de extinderile acesteia şi contrar probelor administrate (recunoaşteri ale părţilor, expertiză). Mai susţine că instanţa nu a analizat sau a analizat lapidar o serie de argumente care influenţează modalitatea de determinare a cuantumului chiriei.

Prin decizia de casare s-a impus rejudecarea având în vedere că, în primul ciclu procesual, instanţa de apel a analizat eronat excepţiile inadmisibilităţii şi lipsei de interes în raport cu cererea de chemare în judecată greşit recalificată, întrucât acţiunea reclamantei avea doar un capăt principal referitor la obligarea pârâtei de a încheia un contract, care nu cuprinde şi pretenţii, aşadar reclamanta urmărea îndeplinirea unei obligaţii de a face.

De asemenea, casarea a fost dispusă şi pentru faptul că instanţa de apel a reţinut, în mod nelegal, pentru a soluţiona excepţia inadmisibilităţi, efectul puterii de lucru judecat al considerentelor deciziei civile nr. 1014/2015 a Curţii de Apel Cluj, deşi în acel litigiu s-a examinat modalitatea de respingere a excepţiei inadmisibilităţii de către prima instanţă, din perspectiva imposibilităţii legale de a forţa sau obliga pârâta la încheierea unui contract de închiriere, prin raportare la art. 108 din Legea nr. 123/2012, nefiind analizate în primul ciclu procesual aspectele privitoare la momentul de la care se consideră încheiat contractul, perioada în care îşi produce efectele contractul, momentul de la care se consideră exigibile obligaţiile rezultate din contract, principiul neretroactivităţii contractelor şi celelalte aspecte invocate de apelantă în rejudecarea cauzei.

Primele critici formulate de recurenta B. S.R.L. FILIALA CLUJ ROMÂNIA S.R.L., circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 C. proc. civ., vizează încălcarea de către instanţa de apel a dezlegărilor obligatorii ale deciziei de casare din primul ciclu procesual - decizia nr. 2376 din 15 noiembrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - secţia a II-a civilă - dar şi încălcarea autorităţii de lucru judecat a problemelor tranşate prin această decizie, însă vor fi analizare doar din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., având în vedere că nu poate fi reţinută autoritatea de lucru judecat a deciziei de casare în raport cu decizia din rejudecarea apelului, în considerarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ., normă specială care impune caracterul obligatoriu al dezlegărilor date prin decizia de casare faţă de instanţa care rejudecă fondul.

Aceste critici vor fi înlăturate, pe de-o parte, având în vedere că lipsa unei referiri exprese în considerentele hotărârii instanţei de apel cu privire la decizia de casare, nu echivalează cu nesocotirea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ., iar pe de altă parte, întrucât rejudecarea căii ordinare de atac s-a realizat cu respectarea limitelor stabilite de instanţa supremă în primul ciclu procesual, considerentele deciziei atacate relevând fără echivoc împrejurarea că, atât excepţiile inadmisibilităţii şi lipsei de interes, cât şi fondul cererii deduse judecăţii au fost corespunzător examinate.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii, nu pot fi reţinute criticile recurentei-pârâte privind considerentele contradictorii, aşadar nici incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât argumentele pretins contrare ale instanţei de apel nu conduc la concluzia prezentată de recurentă, în sensul că hotărârea judecătorească constitutivă de drepturi ar produce efect retroactiv.

Din examinarea deciziei recurate rezultă că, în justificarea admisibilităţii acţiunii reclamantei, curtea de apel a reţinut, în esenţă, că nu poate deveni inadmisibilă cererea de chemare în judecată prin efectul trecerii timpului, faţă de împrejurarea că perioada pentru care s-a solicitat încheierea contractelor - cu valabilitate de un an de la data fiecăreia dintre acţiunile conexate - nu mai era de actualitate până la momentul soluţionării litigiului, astfel că a explicat cum hotărârea are rolul de a da naştere actului juridic respectiv, în condiţiile solicitate de titulara acţiunii, dar şi faptul că, indiferent de data soluţionării litigiului, contractul îşi va produce efectele pentru intervalul propus de reclamantă, raportul contractual fiind considerat ca format cu începere de la data sesizării instanţei, în aplicarea principiului disponibilităţii, nu de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.

Nici criticile recurentei privind încălcarea, cu prilejul soluţionării excepţiei inadmisibilităţii, a prevederilor art. 108 din Legea nr. 123/2012, art. 6, art. 1.166, art. 1.270, art. 1.182 şi art. 1.186 C. civ. nu pot fi reţinute, având în vedere că acestea sunt legate de acelaşi aspect al pretinsei retroactivităţi a legii şi a contractului părţilor, însă observaţiile privind aceste chestiuni sunt prezentate teoretic, fără a se indica în concret raţionamentul curţii de apel care încalcă fiecare dintre aceste prevederi legale şi, în consecinţă, eroarea de judecată săvârşită. Titulara recursului a redat aceste norme de drept, iar ulterior a susţinut faptul că au fost încălcate forţa obligatorie a contractului şi efectele în timp ale acestuia, precum şi aplicarea în timp a legii civile, apreciind că atât timp cât legea nu poate retroactiva, nici convenţia civilă a părţilor nu poate produce efecte retroactiv, astfel că hotărârea judecătorească nu poate reglementa modul în care a fost exercitat un drept de folosinţă în urmă cu 7-9 ani.

Înalta Curte reţine că toate susţinerile recurentei-pârâte vizează aceeaşi chestiune a imposibilităţii naşterii unui contract ale cărui efecte să nu se producă exclusiv pentru viitor, ci şi pentru trecut, pe care însă curtea de apel a examinat-o amplu, stabilind că acţiunea având ca obiect o obligaţie de a face, în concret de a încheia contracte pentru preţul indicat de reclamantă, este admisibilă, justificarea unui astfel de demers fiind reţinută, cu putere de lucru judecat, în procesele anterioare purtate între părţi, iar pe de altă parte, că trecerea unui interval de timp între data sesizării instanţei şi data soluţionării acţiunii nu reprezintă o împrejurare ce ar putea fi imputată reclamantei, pentru a se invalida acţiunea sa, cu atât mai mult cu cât aceasta nu mai avea posibilitatea de a modifica obiectul cererii de chemare în judecată, astfel că demersul procesual, justificat la momentul sesizării instanţei, nu poate deveni inadmisibil prin trecerea timpului, decât cu titlu excepţional, în situaţia în care dimensiunea temporală ar afecta însăşi substanţa obligaţiilor deduse judecăţii.

Totodată, argumente identice cu cele din cuprinsul memoriului de recurs, întemeiate pe aceleaşi dispoziţii legale, au fost evaluate de instanţa de prim control judiciar în rejudecarea apelului şi au primit dezlegările corespunzătoare, astfel că reanalizarea lor de către instanţa de recurs în scopul urmărit de recurentă, de a obţine o interpretare conform viziunii proprii, nu mai este posibilă în recurs. Astfel, referitor la posibilitatea reclamantei de a promova direct o acţiune în pretenţii, pe care aceasta a concretizat-o ulterior invocării de către pârâtă a celor două excepţii în prezenta cauză, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că demersul procesual ulterior al reclamantei nu înseamnă că acesta era singura ei posibilitate.

Cât priveşte soluţia de respingere a excepţiei lipsei de interes, titulara recursului a criticat decizia recurată, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., precizând că nelegalitatea este susţinută cu aceleaşi argumente ca în cazul excepţiei inadmisibilităţii, dar şi de considerente privind lipsa oricărui beneficiu al reclamantei, care, după un interval lung de timp determinat de judecarea procesului, nu ar mai putea pretinde îndeplinirea obligaţiei de încheiere a contractelor sau de plată, deoarece ar fi prescrise.

Sub acest aspect, Înalta Curte nu poate reţine vicii de nelegalitate ale deciziei recurate, pe de o parte, având în vedere considerentele anterioare, pe deplin valabile şi în privinţa excepţiei în discuţie, iar pe de altă parte, faţă de examinarea realizată de instanţa de apel, care a stabilit că reclamanta justifică un interes în formularea cererilor conexate, anume acela de a reglementa contractual folosinţa pe care pârâta a exercitat-o asupra bunului său, pentru un anumit preţ care va fi stabilit ca element al contractului, iar în ipoteza admiterii cererii, titulara acţiunii va deţine un titlu executoriu pentru obligaţia de a face.

Nu pot fi primite nici argumentele recurente privind lipsa interesului prin prisma prescripţiei extinctive a dreptului ce i-ar fi recunoscut, faţă de momentul finalizării litigiului, întrucât chestiunea prescripţiei nu poate fi analizată în prezenta cauză, drept ipoteză probabilă, ci această chestiune poate fi invocată într-un eventual litigiu ulterior, în care va fi examinată în contextul factual concret al cauzei respective.

Din perspectiva criticilor privind soluţia dată asupra fondului cauzei, circumscris motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a reţinut greşit efectul pozitiv al lucrului judecat în dosarul nr. x/2015, cu referire la calitatea reclamantei de proprietar al întregii reţele de distribuţie din localitatea Sânnicoară, deşi circumstanţele prezentei cauze sunt diferite de acel litigiu, având în vedere că nu s-a ţinut seama de înlocuirile din reţea, efectuate de pârâtă, şi de extinderile acesteia, iar la dosar existau probe care demonstrau contrariul celor reţinute.

Contrar argumentelor reclamantei, din statuările instanţei devolutive de control judiciar rezultă că în dosarul nr. x/2015, soluţionat prin sentinţa civilă nr. 1088/06.08.2016 a Tribunalului Specializat Cluj, rămasă definitivă, s-a respins cererea de constatare a calităţii de proprietar formulată de B. S.R.L. FILIALA CLUJ şi s-a reţinut calitatea de proprietar a reclamantei asupra reţelei în discuţie, iar în prezentul dosar reclamanta nu a probat că ar deţine calitatea de proprietar asupra unei părţi din reţeaua de distribuţie, dobândită ca urmare a unor acte sau fapte petrecute ulterior rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 1088/06.08.2016. De asemenea, a reţinut curtea de apel că operaţiunea de înlocuire a unei părţi din conductă, pentru a atrage şi obţinerea dreptului de proprietate, trebuia efectuată în anumite condiţii, pe care prima instanţă nu le-a considerat îndeplinite, iar referirea, cu titlu general, la părţi din conductă, fără a preciza în concret, ce porţiune ar fi în discuţie şi care ar fi fost costurile înlocuirii, nu poate justifica un drept de proprietate.

Pe baza acestor constatări ale instanţelor devolutive, se impune concluzia că puterea de lucru judecat a dezlegărilor din litigiul anterior a fost legal valorificată de instanţa de apel în rejudecare, iar argumentele recurentei-pârâte împotriva acestor considerente reprezintă simple afirmaţii lipsite de fundament probator.

Referitor la susţinerile titularei recursului, potrivit cărora instanţa de apel nu a analizat sau a analizat superficial o serie de argumente care, în opinia acesteia, influenţează modalitatea de determinare a cuantumului chiriei, Înalta Curte reţine că aspectul valorii chiriei a fost examinat prin prisma reperelor utilizate de prima instanţă, referitoare la cota de profit şi valoarea instalaţiilor, cu indicarea materialului probator avut în vedere pentru a stabili acest element al contractului, astfel că nu se poate imputa instanţei de apel analiza superficială a chestiunii preţului folosinţei reţelei de gaze naturale.

Aceste ultime critici din memoriul de recurs relevă, în realitate, nemulţumirea recurentei-pârâte faţă de soluţiile pronunţate în cauză de instanţele devolutive, precum şi intenţia recurentei de a obţine, în recurs, reevaluarea probatoriului şi a argumentelor sale, în scopul examinării acţiunii conform viziunii sale, însă, fiind lipsite de valenţe de nelegalitate, nu pot fi supuse examinării în calea extraordinară de atac a recursului, ale cărui limite sunt trasate de prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 508 alin. (3) C. proc. civ., va admite contestaţia în anulare formulată de B. S.R.L. FILIALA CLUJ ROMÂNIA S.R.L. împotriva deciziei nr. 626 din 26 martie 2025, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - secţia a II-a civilă, va anula, în parte, decizia contestată numai în ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta B. S.R.L. FILIALA CLUJ ROMÂNIA S.R.L. şi, în rejudecare, va respinge, ca nefondat, recursul formulat de către pârâtă împotriva deciziei nr. 520/2023 din 9 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Cluj - secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestaţia în anulare formulată de contestatoarea B. S.R.L. FILIALA CLUJ ROMÂNIA S.R.L. împotriva deciziei nr. 626 din 26 martie 2025, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - secţia a II-a civilă.

Anulează, în parte, decizia contestată numai în ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta B. S.R.L. FILIALA CLUJ ROMÂNIA S.R.L. şi, în rejudecare:

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de către pârâtă împotriva deciziei nr. 520/2023 din 9 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Cluj - secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 decembrie 2025.