Absolute nullity of corporate acts: retroactive effects of later annulment vs. commercial register publicity under Law 31/1990

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş – secţia civilă, la data de 02.05.2022, sub nr. x/2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B., în faliment, reprezentată de lichidator judiciar CII C., şi D. S.R.L., a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de închiriere perfectat între cele două pârâte la data de 01.06.2018, având ca obiect locaţiunea imobilului situat în localitatea Strehaia, judeţ Mehedinţi, contract ce a dobândit data certă la 26.06.2018, subsecvent formulării cererii de înscriere menţiuni de către pârâta D.

S.R.L. nr. x din data de 26.06.2018, nulitate derivată din lipsa totală a consimţământului societăţii locatoare B., precum şi a cauzei ilicite a actului, potrivit dispoziţiilor art. 1179 alin. (1) pct. 2 şi art. 1236, art. 1238, raportat la art. 1246 alin. (1), art. 1247 C. civ.; în temeiul art. 1635 alin. (1), art. 1638 şi art. 1645 C. civ., obligarea pârâtei de rea credinţă D. S.R.L. la restituirea fructelor civile încasate de aceasta, în temeiul contractului de locaţiune nul, în cuantum total de 49.583,33 euro, în echivalent RON la data restituirii, sumă aferentă perioadei 01 iunie - 18 septembrie 2018; constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 18.09.2018 de B.I.N. E. Piteşti, dată fiind lipsa totală de consimţământ în ceea ce o priveşte pe societatea vânzătoare, pârâta B., potrivit dispoziţiilor art. 1179 alin. (1) pct. 2, raportat la art. 1246 alin. (1), art. 1247 C. civ., precum şi ca urmare a nulităţii derivate din cauza ilicită şi frauda la lege comisă de ambii participanţi la perfectarea contractului nul, cauze de nulitate consacrate de art. 1236 şi art. 1237 C. civ.;

în temeiul art. 1635 alin. (1), art. 1645 C. civ., obligarea pârâtei dobânditoare de rea credinţă D. S.R.L. la restituirea fructelor civile aferente perioadei 19 septembrie 2018 şi până la zi, în cuantum total de 400.416,67 euro, în echivalent RON la data restituirii, fructe ce se cuvin proprietarului imobilului, pârâta B., sume încasate în virtutea contractului tripartit de subînchiriere din data de 14.06.2018; repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare nul, respectiv restituirea către pârâta vânzătoare B., în faliment, a imobilului şi efectuarea menţiunilor cuvenite în cărţile funciare ale imobilului; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 510/07.10.2022, Tribunalul Argeş – secţia civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Argeş.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 138/23.03.2023, Tribunalul Specializat Argeş a respins excepţia lipsei de interes, ca neîntemeiată, a admis în parte acţiunea formulată de reclamant şi a constatat nulitatea absolută a contractului de închiriere din data de 01.06.2018, încheiat între B. şi D. S.R.L., respingând în rest acţiunea, ca neîntemeiată. Totodată, a obligat pârâta D. S.R.L. la plata sumei de 6.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe civile au declarat apel reclamantul A. şi pârâta D. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 58/A-COM din 07.02.2024, Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta D. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 138 din 23 martie 2023 pronunţate de Tribunalul Specializat Argeş, în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B., prin lichidator judiciar C..

4. Recursurile formulate în cauză

4.1. Reclamantul A. a declarat, la data de 01.04.2024, recurs principal împotriva încheierii de şedinţă din data de 27.10.2023 şi a deciziei civile nr. 58 din data de 07.02.2024, ambele pronunţate de Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

În motivare, a arătat că încheierea pronunţată în cadrul şedinţei publice din data de 28.10.2023, prin intermediul căreia instanţa de apel a respins recurentului apelant proba testimonială solicitată prin memoriul de apel, este susceptibilă de nulitatea instituită de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind nesocotite normele de procedură prevăzute de art. 22 alin. (2) şi alin. (7) C. proc. civ., cât şi dispoziţiile art. 6 C. proc. civ., care consacră dreptul la un proces echitabil, şi cele ale art. 13 C. proc. civ.

A apreciat recurentul că a fost încălcat principiul dublului grad de jurisdicţie, din moment ce soluţia instanţei de apel, cu privire la admisibilitatea probei testimoniale, propusă în termenele şi condiţiile prevăzute de lege, a fost consecinţa aceleiaşi concluzii pe care acesta şi-a întemeiat, în parte, soluţia de respingere a apelului, şi anume aceea că relaţiile preexistente între părţile conivente, dinamica faptelor acestora în perioada pre şi post contractuală, erau complet indiferente din perspectiva incidenţei cauzei de nulitate, grefată pe cauza ilicită şi frauda la lege.

Urmare a măsurii judiciare de respingere a probelor solicitate, recurentul a apreciat că s-a ajuns la stabilirea unei situaţii de fapt incomplete şi incorecte, şi, implicit, la pronunţarea unei hotărâri nelegale.

A mai susţinut recurentul că, în cauză, erau întrunite toate condiţiile de admisibilitate a probei solicitate, în contextul în care contractul atacat pentru cauza ilicită şi frauda la lege nu a reprezentat decât mijlocul fraudulos, instrumentum, care a permis părţilor conivente dobândirea ilicită a fructelor civile exorbitante, generate de uzul imobilului de către o persoană juridică interpusă administratorului, uzurpator al funcţiei societăţii vânzătoare prejudiciate.

Argumentul care justifică o atare calificare rezidă din faptul că fructele civile astfel culese reprezintă de patru ori preţul de vânzare, preţ care, aşa cum rezultă din succesiunea faptelor părţilor conivente, nici nu se mai intenţiona a fi plătit vreodată, intimata D. S.R.L. tinzând la o compensare a diferenţei neachitate din preţ, cu o pretinsă creanţă derivată din valoarea bunurilor mobile, lăsate în imobilul ce a făcut obiectul contractului nul, de către uzurpatorul funcţiei de administrator al societăţii, lipsa de folosinţă generând, în opinia acestuia, un prejudiciu de 509.803,93 RON.

A apreciat recurentul A. că aceasta a fost neîndoielnic cauza mediată a contractului de vânzare-cumpărare nul, cauză prin raportare la care instanţa de apel avea îndatorirea de a verifica caracterul ilicit al acesteia, conformitatea sa cu legea şi morala.

Recurentul a concluzionat că, prin pronunţarea încheierii atacate le-a fost negat atât dreptul la apărare, cât şi dreptul la o examinare efectivă a cererii, cu a cărei soluţionare a învestit instanţa de judecată.

Raportat la decizia civilă nr. x/07.02.2024, recurentul a invocat aplicabilitatea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a arătat că incidenţa acestui motiv de casare derivă din maniera în care instanţele de fond au înţeles să tranşeze chestiunea prejudicială, ce constă în constatarea pe cale incidentală a nulităţii contractului de închiriere, pretins încheiat între intimatele pârâte la data de 01.03.2018.

A precizat recurentul A. că, din dinamica relaţiilor părţilor contractante, rezultă faptul că subînchirierea, prin intermediul contractului tripartit din luna iunie 2018, se realizase în virtutea contractului de locaţiune din 01.06.2018, actul din luna martie 2018, întocmit pro causa, fiind doar o rezervă care să îndreptăţească reţinerea fructelor civile culese până la momentul vânzării de către intimata pârâtă D. S.R.L., în vederea constatării nulităţii contractului de închiriere din luna iunie, în considerarea lipsei totale a consimţământului proprietarului imobilului.

Din această perspectivă, recurentul a considerat că raţionamentul instanţelor inferioare, în sensul că numai pârâtul îi poate opune reclamantului, pe cale de excepţie, nulitatea actului pe care acesta îşi fundamentează demersul procesual, încalcă în mod flagrant principiul egalităţii părţilor în procesul civil, dar şi principiul disponibilităţii.

A subliniat recurentul că, deşi instanţele de fond au ales să respingă cererea accesorie celei de constatare a nulităţii absolute a contractului de închiriere din 01.06.2018, în considerarea faptului că terţul, faţă de contractul constatat ca fiind nul, nu are legitimitatea de a solicita şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actului nul, a tratat însă, în considerente cu caracter decizoriu, problema admisibilităţii căii procesuale prin care recurentul apelant s-a prevalat, pe calea excepţiei, de nulitatea absolută a contractului de închiriere, pretins încheiat la data de 01.03.2018.

Indicând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, raportat la pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că se impune controlul de legalitate al Înaltei Curţi şi cu privire la modul de soluţionare a acestei chestiuni prejudiciabile, pentru a evita dobândirea autorităţii de lucru judecat a considerentelor arătate.

Raportat la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat recurentul că vulnerabilitatea deciziei atacate rezidă şi din motivarea deficitară a acesteia, instanţa de apel omiţând a-şi expune un raţionament propriu cu privire la cauză, neraportându-se niciun moment la probele administrate, inclusiv la cele noi, administrate în apel, şi făcând doar aprecieri de ordin general.

Recurentul a invocat şi inconsecvenţa raţionamentului instanţelor de fond, prin prisma situaţiei respingerii excepţiei lipsei de interes a reclamantului în promovarea acţiunii şi negarea vocaţiei acestuia de a solicita repunerea părţilor în situaţia anterioară, capăt de cerere accesoriu, în privinţa căruia a apreciat că era aplicabil principiul de drept potrivit căruia cine poate mai mult, poate şi mai puţin.

De asemenea, a susţinut recurentul că, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel, nu au motivat concluzia prin care au conchis că efectul retroactiv al rezoluţiunii este paralizat de necesitatea contemporaneităţii cauzei de nulitate cu data perfectării contractului nul.

În plus, recurentul a arătat că instanţa de apel nu a examinat, în mod real şi efectiv, cauza dedusă judecăţii, soluţia fiind sprijinită pe instituţii juridice străine pricinii, cum sunt referirile la instituţia plăţii nedatorate, dar şi prin atribuirea unei poziţii procesuale neconforme realităţii unuia dintre participanţii la proces, respectiv societăţii B., prin lichidator judiciar, poziţia procesuală a acestei intimate fiind constantă, în sensul susţinerii cererii reclamantului cu privire la toate problemele de drept deduse judecăţii.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a precizat că prima critică vizează modalitatea în care instanţele de fond au ales să tranşeze problema de drept accesorie constatării nulităţii absolute a contractului de închiriere din data de 01.06.2018, respectiv repunerea părţilor în situaţia anterioară perfectării contractului nul, indicând în acest sens încălcarea dispoziţiilor art. 1254 alin. (3), art. 1645 şi art. 1638 C. civ.

De asemenea, recurentul a arătat că soluţia de respingere a capătului de cerere privind restituirea fructelor civile, ca fiind formulat de o persoană fără calitate, a permis instanţelor inferioare să nu analizeze apărarea intimatei pârâte de rea credinţă D. S.R.L., care tindea la dovedirea faptului că raporturile de locaţiune dintre părţi s-au derulat în virtutea unui alt contract, respectiv contractul pretins încheiat la data de 01.03.2018.

Prin a doua critică, vizând aplicarea greşită a legii, recurentul reclamant a invocat soluţionarea greşită a capătului de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din data de 18.09.2018, în privinţa cauzei de nulitate constând în lipsa totală a consimţământului societăţii vânzătoare.

Astfel, a apreciat că instanţele de fond au făcut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1554 C. civ., niciuna dintre instanţele inferioare nebăgând însă de seamă că efectul retroactiv al rezoluţiunii dă deplină satisfacţie principiului contemporaneităţii cauzei de nulitate cu data perfectării actului nul.

Dacă, în ceea ce priveşte anularea hotărârii AGA, prin care numitul F. s-a autoproclamat administrator statuar al societăţii vânzătoare, hotărâre AGA anulată prin sentinţa definitivă nr. 231/2019, pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş, acesta produce efecte doar pentru viitor, în privinţa rezoluţiunii contractului de cesiune părţi sociale, prevederile legale greşit aplicate de instanţele de fond nu lasă loc de interpretare. Astfel, contractul de cesiune părţi sociale nr. x din 06.09.2018, prin care numitul F. a dobândit majoritatea părţilor sociale care să-i permită adoptarea de hotărâri de asociaţi discreţionare, care erau premisele spolierii patrimoniului intimatei falite, este considerat, ca efect al rezoluţiunii, a nu fi fost niciodată încheiat, situaţie în care nu ar fi existat niciun transfer de putere, nu ar fi existat nicio majoritate fabricată artificial în AGA, care să permită lui F. să se autodesemneze administrator statutar, contrar opiniei eronate a celor două instanţe de fond, întrucât, la momentul încheierii actului rezolvit, administrator statutar era chiar recurentul reclamant.

Drept urmare, consimţământul exprimat cu ocazia încheierii actului de vânzare-cumpărare nul emana doar de la un asociat minoritar, F., ce deţinea o participare la capital de doar 33,3% şi, nicidecum, de la un organ de administrare statutar desemnat.

Soluţia instanţei de apel asupra problemei de drept constând în lipsa consimţământului societăţii vânzătoare, grefată pe lipsa hotărârii AGA de aprobare a vânzării şi a condiţiilor acesteia, recurentul a apreciat că eludează, în mod evident, dispoziţiile art. 207 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990.

De asemenea, recurentul a indicat şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1237 – art. 1238 C. civ., ambele instanţe de fond apreciind că normele de conduită general obligatorii consacrate prin dispoziţii ale legii penale nu pot face obiectul analizei în prezenta cauză, iar încălcarea obligaţiei administratorului unei societăţi comerciale de a nu acţiona altfel decât în interesul societăţii pe care o reprezintă nu îndreptăţeşte concluzia caracterului ilicit sau imoral al cauzei actului juridic.

Recurentul a subliniat că, în prezenta cauză, ne aflăm în ipoteza tipică în care, abuzând de personalitatea juridică a societăţii vânzătoare, un asociat minoritar, devenit prin uzurpare pentru scurtă vreme, administrator, a înstrăinat către o persoană juridică interpusă sieşi activul care permitea îndeplinirea obiectului de activitate al vânzătoarei, scopul acestui contract fiind încasarea de fructe civile exorbitante în beneficiul cumpărătoarei de rea credinţă şi cu un minim de costuri pentru aceasta.

Ca atare, contractul de vânzare-cumpărare însuşi a devenit doar mijlocul care să permită atingerea scopului fraudulos urmărit de ambele părţi, respectiv dobândirea în mod injust a fructelor civile de către o persoană juridică ce nu avea vocaţia şi nici legitimitatea de a o face, aceasta fiind doar scopul mediat al vânzării precipitate a imobilului şi prin raportare la care instanţa de control judiciar urmează a verifica legalitatea şi moralitatea cauzei actului juridic civil atacat.

Părţile conivente, semnatare ale contractului nul, au eludat astfel toate dispoziţiile legale enumerate în cererea introductivă şi care cuprind, fără excepţie, reguli de conduită imperativă a căror nesocotire constituie premisa necesară şi suficientă a incidenţei cauzei de nulitate fundamentată pe cauza ilicită şi frauda la lege.

Concluzionând, recurentul a arătat că modul de apreciere al probelor a condus la aplicarea greşită a normelor de drept material anterior expuse, sens în care, a solicitat instanţei de recurs admiterea căii de atac, astfel cum a fost formulată, casarea, în parte, a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

4.2. Pârâta D. S.R.L., în temeiul art. 491, raportat la art. 472 şi art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a formulat recurs incident împotriva deciziei nr. 58/A-COM din 07 februarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, criticând modul în care instanţa de apel a soluţionat excepţia de fond a lipsei de interes a reclamantului în formularea cererii de chemare în judecată.

A arătat recurenta pârâtă că a susţinut, pe tot parcursul procesului, că reclamantul, în calitatea sa de asociat al B. S.R.L., nu poate formula cerere de anulare a unui act de vânzare-cumpărare, încheiat de societate în calitate de vânzător, prin reprezentanţii săi legali, un astfel de demers fiind lipsit de interes, ca element esenţial al acţiunii civile, conform art. 33 C. proc. civ.

A apreciat recurenta pârâtă că absenţa oricăruia dintre elementele enunţate de dispoziţiile art. 33 C. proc. civ. conduce la concluzia inexistenţei unui interes din punct de vedere juridic. Recurentul reclamant a invocat calitatea sa de asociat într-o societate cu răspundere limitată şi faptul că poate deveni creditor rezidual. Într-o societate cu răspundere limitată, toate actele persoanei juridice se fac de către reprezentantul acesteia, astfel cum au convenit şi părţile prin contractul de societate. Eventuala nemulţumire a unuia dintre asociaţi se valorifică în condiţiile legii speciale şi nu deschide dreptul la o acţiune în nulitate, pe care să o exercite fiecare din asociaţi. B. nu a fost lichidată şi radiată, potenţialul drept la o creanţă reziduală nefiind încă născut.

În plus, recurenta pârâtă a subliniat că nu se poate vorbi nici de un interes personal, câtă vreme reclamantul nu are calitatea de reprezentant al societăţii aflate în insolvenţă, iar în nume propriu nu poate pretinde drepturi ce ar putea reveni persoanei juridice.

Concluzionând, recurenta pârâtă a solicitat admiterea căii de atac exercitate şi, reţinând incidenţa excepţiei, respingerea cererii de chemare în judecată.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată faţă de recursul principal, recurenta pârâtă a invocat incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., solicitând să se constate nulitatea recursului, prin prisma faptului că prin recursul principal se critică soluţia instanţei de apel numai pentru modul în care aceasta a interpretat probele şi a dezlegat starea de fapt dedusă judecăţii.

Totodată, a solicitat respingerea motivelor de recurs invocate de recurentul reclamant, apreciind, în totalitate, susţinerile acestuia ca fiind neîntemeiate şi respingerea căii de atac, cu aplicarea dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ.

Intimata pârâtă B. prin lichidator judiciar a solicitat admiterea recursului formulat de recurentul reclamant A., arătând că achiesează la criticile recurentului.

Prin întâmpinarea formulată faţă de recursul incident, recurentul reclamant a solicitat respingerea acestuia, ca nefundat, apreciind că demersul său procesual este justificat prin prisma calităţii sale de asociat al societăţii intimate pârâte B., având o participaţie la capitalul social de 33,32%.

Tot astfel, intimata pârâtă B. prin lichidator judiciar a solicitat respingere recursului incident, ca nefondat.

6. Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 12.04.2024 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fişa Ecris.

În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 05.09.2024, s-a fixat termen de judecată la data de 15.10.2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La termenul din 15.10.2024, după dezbateri contradictorii, instanţa a respins, ca neîntemeiată, excepţia nulităţii recursului principal, invocată prin întâmpinare de către recurenta-pârâtă D. S.R.L., pentru considerentele arătate, şi a rămas în pronunţare asupra recursurilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

II.1. Examinând încheierea şi decizia recurate prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul principal declarat de recurentul reclamant A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin decizia recurată au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul reclamant A. şi de apelanta pârâtă D. S.R.L., în contradictoriu cu intimata pârâtă B. prin lichidator judiciar C., fiind menţinută soluţia dispusă de prima instanţă în sensul respingerii, ca neîntemeiate, a excepţiei lipsei interesului şi admiterii în parte a cererii de chemare în judecată, constatându-se nulitatea absolută a contractului de închiriere din data de 01.06.2018 pentru lipsa consimţământului locatorului şi fiind respinse, ca neîntemeiate, celelalte capete de cerere formulate.

În esenţă, instanţele de fond au reţinut că reclamantul A. justifică interesul în promovarea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a actelor juridice menţionate în cererea dedusă judecăţii prin calitatea de asociat în cadrul societăţii B.. În privinţa fondului cauzei, s-a avut în vedere faptul că nulitatea contractului de închiriere din data de 01.03.2018 nu poate fi analizată, pe calea excepţiei nulităţii invocate de reclamant, acesta neînţelegând să modifice obiectul cererii de chemare în judecată prin adăugarea unui nou capăt de cerere;

în privinţa contractului de închiriere din data de 01.06.2018, s-a constatat că este lovit de nulitate absolută pentru lipsa consimţământului deoarece societatea locatoare B. S.R.L. a fost reprezentată la încheierea actului de către numitul F., persoană căreia încă din data de 28.03.2018 îi încetase mandatul de administrator special al societăţii debitoare aflate în procedura insolvenţei, astfel încât, la data perfectării contractului de închiriere, calitatea de administrator statutar şi de reprezentant al societăţii locatoare revenea reclamantului A.;

în privinţa cererii de restituire a fructelor civile încasate în temeiul contractului de închiriere constatat nul, instanţele de fond au reţinut că pretenţiile au fost formulate de un terţ faţă de contract, iar nu de părţile care au încheiat actul lovit de nulitate absolută; referitor la contractul de vânzare autentificat sub nr. x/18.09.2018 la BIN E., motivul de nulitate invocat privind lipsa consimţământului este neîntemeiat, deoarece, la data perfectării actului, semnatarul F. avea calitatea de reprezentant legal al vânzătoarei B., ca urmare a încheierii contractului de cesiune de părţi sociale nr. x/06.09.2018 şi a hotărârii AGA nr. 7/06.09.2018, toate menţiunile necesare fiind efectuate în evidenţele Oficiului Registrului Comerţului la data de 10.09.2018; totodată, s-a reţinut lipsa de temeinicie a motivelor de nulitate privind frauda la lege şi cauza ilicită şi imorală la încheierea contractului de vânzare atacat.

Împotriva acestei decizii şi a încheierii de şedinţă din data de 27.10.2023, prin care instanţa de apel a respins proba testimonială solicitată de apelantul reclamant, a declarat recurs principal recurentul reclamant A., invocând încălcarea unor dispoziţii de drept procesual şi a unor dispoziţii de drept material, precum şi motivarea necorespunzătoare a hotărârii, urmărind să obţină casarea în parte a acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, în vederea admiterii în integralitate a cererii de chemare în judecată.

Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că decizia instanţei de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate.

Motivele de recurs invocate de recurentul reclamant, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate şi nu pot conduce la admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Primul motiv de recurs, încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Recurentul reclamant a invocat incidenţa acestui motiv de casare atât prin recursul exercitat împotriva încheierii din data de 27.10.2023, cât şi prin recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 58 din data de 07.02.2024.

Cât priveşte încheierea recurată, în concret, s-a susţinut nulitatea acesteia ca urmare a faptului că, prin soluţia instanţei de apel de respingere a probei testimoniale, au fost nesocotite prevederile art. 22 alin. (2) şi alin. (7), art. 6 şi art. 13 C. proc. civ., partea fiind lipsită, în realitate, de dublul grad de jurisdicţie, cu consecinţa stabilirii unei situaţii de fapt incomplete şi incorecte.

În acest sens, Înalta Curte observă că, după dezbateri contradictorii, la termenul din data de 27.10.2023, instanţa de apel a respins proba testimonială solicitată de apelantul reclamant A., ca neutilă soluţionării cauzei, prin raportare la teza probatorie indicată şi obiectul litigiului. Astfel, cu referire la fiecare martor indicat, instanţa de apel a expus argumentele pentru care a apreciat lipsa de utilitate a probei, arătând că unul dintre martori a fost propus cu privire la contractul de închiriere încheiat anterior contractului de vânzare a cărui nulitate absolută se solicită a se constata în apel, un alt martor, având calitatea de administrator judiciar al societăţii B., a fost descărcat de îndatoririle din cadrul procedurii insolvenţei mai înainte de perfectarea vânzării, iar în privinţa celui de-al treilea martor nu a putut fi identificată teza probatorie. În aceste condiţii, se constată că instanţa de apel a motivat corespunzător soluţia pronunţată asupra cererii de încuviinţare a probei testimoniale, cu respectarea dispoziţiilor art. 478 alin. (2) şi art. 479 alin. (2), coroborate cu art. 258 şi art. 255 C. proc. civ., argumentând soluţia de respingere a probei şi de reţinere a inutilităţii administrării acesteia în apel.

Este necesar a se sublinia că instanţele de fond, ca instanţe devolutive, au plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, sunt suverane în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea şi reaprecierea probelor administrate în faţa instanţei de fond şi a instanţei de apel. Aşa fiind, statuările instanţei de apel cu privire la aprecierea probatoriului şi conturarea situaţiei de fapt exced controlului instanţei de recurs, deoarece se referă la aspecte privind temeinicia hotărârii, iar nu legalitatea acesteia.

Nu pot fi reţinute susţinerile recurentului reclamant în sensul încălcării prevederilor art. 6 C. proc. civ. referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 13 C. proc. civ. privind dreptul la apărare sau art. 22 alin. (2) şi alin. (7) C. proc. civ. referitoare la rolul activ al judecătorului, deoarece instanţa de apel nu are obligaţia de a încuviinţa orice probă i se solicită, ci doar pe acelea care îndeplinesc cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 255 şi art. 258 C. proc. civ., respectiv pe acelea pe care le consideră necesare şi care pot conduce la soluţionarea procesului. Or, atât timp cât instanţa de apel a apreciat şi a argumentat corespunzător lipsa de utilitate a probei testimoniale solicitate în apel, nu se poate reţine încălcarea vreunor dispoziţii de drept procesual apte să atragă nulitatea hotărârii atacate.

În plus, din observarea argumentelor expuse de recurentul reclamant rezultă că, în realitate, aceste este nemulţumit de soluţia de respingere a probei cu martori şi de aprecierea instanţei de apel în sensul lipsei de utilitate a dovezii, nefiind reliefat vreun motiv de nelegalitate, ci sunt formulate exclusiv critici de netemeinicie nesusceptibile de analiză în calea extraordinară de atac a recursului, care, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În cauza de faţă, dispoziţiile de drept procesual cuprinse în art. 6, art. 13 şi art. 22 C. proc. civ. au fost indicate în mod formal, neputându-se reţine nesocotirea acestor prevederi prin aprecierea şi argumentarea corespunzătoare a inutilităţii dovezii solicitate în apel.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că, nefiind încălcate reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, primul motiv de casare invocat prin recursul exercitat împotriva încheierii de şedinţă din data de 27.10.2023 este nefondat.

Cât priveşte decizia recurată, prin care a fost respins, ca nefondat, apelul exercitat de către reclamantul A., în concret, recurentul critică, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., soluţia instanţelor de fond de a refuza constatarea, pe cale incidentală, a nulităţii absolute a contractului de închiriere din data de 01.03.2018.

Sub acest aspect, se observă că instanţa de apel a reţinut legalitatea soluţiei adoptate de prima instanţă în sensul neanalizării nulităţii absolute a contractului de închiriere din data de 01.03.2018, invocată de reclamant pe calea excepţiei procesuale, atât timp cât acesta nu a înţeles să modifice obiectul cererii de chemare în judecată şi să formuleze un capăt de cerere adiţional prin care să învestească instanţa cu judecata unei astfel de solicitări, cu respectarea dispoziţiilor art. 204 C. proc. civ.

Pentru justa soluţionare a acestei critici de nelegalitate este necesar a se sublinia că, prin cererea dedusă judecăţii, reclamantul A. nu a înţeles să solicite constatarea nulităţii absolute a contractului de închiriere din data de 01.03.2018, cererea iniţială vizând numai contractul de închiriere din data de 01.06.2018 şi contractul de vânzare autentificat sub nr. x din data de 18.09.2018 de B.I.N. E.. Totodată, la solicitarea instanţei, reclamantul a arătat explicit că nu înţelege să modifice cererea de chemare în judecată şi să formuleze un capăt distinct de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de închiriere din data de 01.03.2018, invocând numai pe cale de excepţie nulitatea acestui act juridic.

Similar instanţei de apel, Înalta Curte constată că este pe deplin legală soluţia adoptată de prima instanţă în sensul de a nu analiza excepţia nulităţii absolute a contractului de închiriere invocată de către reclamant, în contextul în care pârâtele nu au formulat pretenţii proprii împotriva reclamantului şi care să poată fi respinse prin invocarea nulităţii, pe cale de excepţie. O atare apărare nu reprezintă o excepţie procesuală în sensul art. 245 C. proc. civ., ci un nou capăt de cerere, cu care instanţa putea fi învestită cu respectarea dispoziţiilor art. 204 C. proc. civ.

Într-adevăr, art. 245 C. proc. civ. conţine definiţia legală a excepţiei procesuale, ca mijloc de apărare prin care se urmăreşte, după caz, declinarea competenţei, amânarea judecăţii, refacerea unor acte, anularea, respingerea sau perimarea cererii deduse judecăţii. Aşadar, partea care invocă o excepţie procesuală tinde, printre altele, la respingerea cererii de chemare în judecată, însă, în cauza de faţă, pe calea excepţiei, reclamantul urmăreşte formularea unor noi pretenţii care nu se regăsesc în cererea iniţială dedusă judecăţii şi nici într-o cerere adiţională, conform art. 30 alin. (5) C. proc. civ., prin care să se modifice pretenţiile anterioare şi care să respecte termenul prevăzut de art. 204 alin. (1) C. proc. civ., respectiv până la primul termen de judecată, sau care să fie formulată cu acordul tuturor părţilor ulterior acestui termen, în baza art. 204 alin. (4) C. proc. civ.

Indicarea regimului juridic al excepţiei absolute, care permite părţii interesate invocarea în orice stadiu al procedurii judiciare, precum şi menţionarea dispoziţiilor art. 1247 alin. (2) C. civ., care reglementează posibilitatea invocării nulităţii absolute atât pe cale de acţiune, cât şi pe cale de excepţie, nu determină concluzia inaplicabilităţii dispoziţiilor de drept procesual, care stabilesc condiţiile de admisibilitate ale invocării unei excepţii procesuale şi condiţiile modificării cererii de chemare în judecată prin adăugarea unor noi pretenţii faţă de cele formulate iniţial.

În condiţiile în care reclamantul putea şi trebuia să învestească instanţa cu un nou capăt de cerere vizând constatarea nulităţii absolute a contractului de închiriere din data de 01.03.2018, atât timp cât niciuna dintre societăţile pârâte nu a formulat pretenţii proprii faţă de reclamant, pe calea unei cereri reconvenţionale, în mod just au apreciat instanţele de fond inadmisibilitatea invocării de către reclamant, pe calea excepţiei procesuale, a nulităţii actului juridic menţionat.

Contrar susţinerilor recurentului, nu se poate reţine o încălcare a prevederilor art. 8 C. proc. civ. referitoare la principiul egalităţii părţilor în procesul civil, atât timp cât poziţiile procesuale de reclamant şi de pârât sunt distincte, iar mijloacele de apărare lăsate la dispoziţia părţilor sunt corespunzătoare fiecărei poziţii deţinute în procesul civil. De altfel, art. 10 alin. (1) C. proc. civ. prevede explicit obligaţia părţilor de a îndeplini actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător. Aşa fiind, întrucât reclamantul este partea care iese din pasivitate şi sesizează instanţa judecătorească, este ţinut de respectarea prevederilor art. 194 C. proc. civ., dar şi a prevederilor art. 204 C. proc. civ., atunci când urmăreşte extinderea cadrului procesual sub aspectul obiectului dedus judecăţii, în timp ce pârâtul are dreptul şi obligaţia de a se apăra pe calea întâmpinării, în baza art. 205 C. proc. civ., având posibilitatea de a indica excepţiile procesuale invocate faţă de cererea reclamantului, potrivit art. 205 alin. (2) lit. b) C. proc. civ. Observând definiţia legală a excepţiei procesuale, cuprinsă la art. 245 C. proc. civ., este certă că aceasta reprezintă mijlocul de apărare lăsat la dispoziţia părţii pasive, care urmăreşte respingerea unor pretenţii formulate împotriva sa.

Tot astfel, nu este fondată nici critica în sensul încălcării prevederilor art. 9 C. proc. civ. referitoare la dreptul de dispoziţie al părţilor, atât timp cât instanţa este ţinută să se pronunţe în raport de obiectul şi limitele procesului stabilite prin cererile şi apărările părţilor, cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale care reglementează procesul civil, printre care se regăsesc, evident, cele anterior menţionate.

În raport de cele arătate, Înalta Curte constată că, nefiind încălcate reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat prin recursul exercitat împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, este nefondat.

Al doilea motiv de recurs, încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei. Astfel, din parcurgerea deciziei recurate se observă că aceasta respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi au justificat soluţia de respingere a cererii de apel, oferindu-se răspuns tuturor apărărilor invocate de părţi. În aceste condiţii, părţile au posibilitatea de a înţelege argumentele care au determinat pronunţarea acestei soluţii, iar controlul judiciar este posibil pe baza considerentelor expuse de instanţa de apel.

Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte observă că decizia atacată nu este motivată sumar sau necorespunzător, ci dimpotrivă, este prezentat în mod coerent raţionamentul juridic care a condus la pronunţarea soluţiei în apel, astfel că hotărârea recurată conţine motivarea conformă în fapt şi în drept.

Împrejurarea că recurentul reclamant nu este de acord cu soluţia la care a ajuns instanţa de apel nu se traduce într-o motivare necorespunzătoare a deciziei, la fel cum neînsuşirea apărărilor expuse de către parte nu reprezintă o nemotivare a hotărârii. Ceea ce este esenţial este faptul că instanţa de apel a prezentat în clar şi coerent argumentele pentru care a pronunţat soluţia de respingere a apelului şi de menţinere a soluţiei de admitere în parte a cererii de chemare în judecată, fiind astfel posibilă realizarea controlului judiciar.

În concret, recurentul reclamant a invocat caracterul superficial al raţionamentului juridic şi eronata stabilire a situaţiei de fapt, printr-o coroborare inadecvată a probatoriului administrat, însă aceste critici exced motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., reprezentând, în realitate, critici de netemeinicie, care nu pot fi supuse cenzurii în calea de atac extraordinară a recursului.

Din expunerea tuturor criticilor rezultă că recurentul reclamant este nemulţumit de modalitatea în care instanţa de apel a apreciat probatoriul, însă o atare nemulţumire nu poate fi analizată prin invocarea motivului de casare prevăzut la pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

De asemenea, nu se poate reţine existenţa unei motivări contradictorii, în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut legalitatea soluţiei de respingere a excepţiei lipsei interesului reclamantului în promovarea acţiunii în constatarea nulităţii absolute, dar a respins capătul de cerere privind repunerea părţilor în situaţia anterioară pentru motivul că reclamantul este terţ faţă de contractul de închiriere constatat nul. Instanţa de apel a argumentat în mod corespunzător soluţia pronunţată asupra fiecărui capăt de cerere, fiind relevant faptul că reţinerea interesului şi a legitimităţii procesuale active pentru promovarea acţiunii în constatarea nulităţii absolute nu determină, în mod automat, reţinerea calităţii procesuale necesare sau temeinicia pretenţiilor formulate de un terţ în sensul restabilirii situaţiei anterioare încheierii actului juridic nul, respectiv în sensul restituirii fructelor civile culese către proprietarul B.. Nu există nicio contradicţie în privinţa motivării că nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană care justifică un interes, inclusiv de către un terţ faţă de actul juridic contestat, în timp ce repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actului lovit de nulitate absolută reprezintă o pretenţie lăsată la dispoziţia părţilor respectivului act juridic.

Contrar susţinerilor recurentului, este pe deplin legală reţinerea instanţelor de fond în sensul că verificarea existenţei cauzelor de nulitate absolută invocate se realizează prin raportare la circumstanţele contemporane încheierii actului juridic contestat, iar nu în raport de împrejurări anterioare sau ulterioare perfectării acordului de voinţă dintre părţi. Aceste considerente nu necesită o explicaţie suplimentară faţă de cuprinsul dispoziţiilor art. 1246 alin. (1) C. civ., care conţin definiţia legală a nulităţii şi care prevăd incidenţa acestei sancţiuni în cazul oricărui contract încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă. Or, verificarea cerinţelor de valabilitate ale unui act juridic se realizează în raport de momentul încheierii respectivului act, iar nu în raport de alte momente situate în timp fie înainte, fie după perfectarea actului.

Nu sunt fondate nici susţinerile legate de faptul că instanţa de apel nu ar fi argumentat înlăturarea apărării bazate pe necesitatea adoptării unei hotărâri AGA ca urmare a diminuării capitalului social prin efectul vânzării bunului. Dimpotrivă, instanţa de apel a arătat explicit că dispoziţiile art. 207 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990 nu sunt aplicabile situaţiei de fapt reţinute în speţă, deoarece acestea au în vedere ipoteza reducerii capitalului social prin reducerea valorii nominale a acţiunilor sau a părţilor sociale, în timp ce prin încheierea contractului de vânzare nr. x/18.09.2018 nu s-a realizat o reducere a capitalului social, ceea ce justifică soluţia în sensul că vânzarea nu era condiţionată de adoptarea unei hotărâri AGA în acest sens. Prin urmare, în decizia recurată există o motivarea corespunzătoare prin care a fost înlăturată apărarea invocată de către reclamantul A..

Referirea instanţei de apel la instituţia plăţii nedatorate nu reprezintă o argumentare străină de pricina dedusă judecăţii, ci a fost efectuată pentru a susţine soluţia de respingere a capătului de cerere accesoriu privind repunerea părţilor în situaţia anterioară, subliniindu-se ideea că, efect al nulităţii absolute, restituirea prestaţiilor pe temeiul plăţii nedatorate, conform art. 1341 C. civ., sau în baza unui acţiuni în restituire, potrivit art. 1635 C. civ., nu poate fi solicitată de un terţ, ci de partea care a efectuat prestaţia supusă restituirii.

Tot astfel, este nefondată critica în sensul că instanţa de apel ar fi atribuit intimatei pârâte B. o altă poziţie procesuală decât cea manifestată explicit şi constant în sensul susţinerii cererii de chemare în judecată. Cu privire la acest aspect, din analiza respectivelor considerente rezultă o simplă eroare materială cu privire la denumirea intimatei pârâte care s-a opus pretenţiilor reclamantului, respectiv societatea D. S.R.L., cu atât mai mult cu cât, în partea introductivă a considerentelor deciziei, s-a menţionat explicit poziţia procesuală corectă exprimată de fiecare parte din proces. În orice caz, argumentele criticate nu sunt apte să conducă la schimbarea soluţiei pronunţate în cauză, atât timp cât instanţa de apel a expus propriile motive de fapt şi de drept pentru a respinge apelurile exercitate, fără a se întemeia pe poziţia procesuală a intimatei pârâte B..

În fine, contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel a expus propriul raţionament juridic ce a stat la baza deciziei pronunţate, nelimitându-se la o însuşire a argumentelor de fapt şi de drept cuprinse în sentinţa pronunţată de tribunal.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că în cuprinsul deciziei atacate există considerente suficiente care să fundamenteze soluţia de respingere a apelului, să răspundă apărărilor ambelor părţi, să permită acestora şi instanţei de recurs să înţeleagă argumentele care au stat la baza soluţiei dispuse, în acord cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel încât acest motiv de recurs invocat este nefondat.

Al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. În esenţă, recurentul reclamant a invocat, sub un prim aspect, pretinsa greşită aplicare de către instanţa de apel a prevederilor art. 1254 alin. (3), art. 1645 şi art. 1638 C. civ., cu prilejul respingerii capătului de cerere accesoriu privind repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului de închiriere din data de 01.06.2018, constatat nul absolut.

Înalta Curte constată că aceste critici au fost invocate în mod formal şi sunt nefondate, deoarece instanţele de fond nu au putut dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară pentru motivul că o atare solicitare nu a emanat de la vreuna dintre părţile actului nul, ci numai de la un terţ. Altfel spus, nu a existat cadrul procesual adecvat pentru dispunerea efectelor nulităţii contractului de închiriere şi obligarea la restituirea fructelor civile culese necuvenit, astfel că nu se poate reţine vreo încălcare sau greşită aplicare a dispoziţiilor legale indicate prin memoriul de recurs.

Tot astfel, susţinerile recurentului reclamant în sensul relei-credinţe a intimatei pârâte D. S.R.L. la culegerea fructelor civile, în temeiul contractului de închiriere din data de 01.06.2018, exced prezentei cauze, ca urmare a faptului că instanţele de fond nu au putut cerceta temeinicia cererii de repunere în situaţia anterioară încheierii actului juridic lovit de nulitate pentru simplul fapt că partea îndreptăţită la restituire nu a formulat o solicitare în acest sens.

De asemenea, împrejurarea că un terţ faţă de contract poate solicita constatarea nulităţii absolute a actului juridic nu determină concluzia că, în mod automat, acelaşi terţ are legitimitatea procesuală activă de a solicita şi restituirea prestaţiilor efectuate în baza actului lovit de nulitate absolută. În conformitate cu art. 1254 alin. (3) C. civ., indicat chiar de către recurentul reclamant, în cazul desfiinţării unui contract, efectele nulităţii actului presupun, printre altele, restituirea prestaţiilor primite de către fiecare parte către cealaltă parte. Aşadar, repunerea în situaţia anterioară priveşte raporturile dintre părţi şi poate fi dispusă, ca regulă, la solicitarea acestora, iar nu la solicitarea unui terţ, în lipsa indicării de către acesta a unui temei legal care să justifice legitimitatea sa procesuală în formularea capătului de cerere accesoriu vizând restituirea prestaţiilor efectuate în baza actului nul. Or, în speţa de faţă, reclamantul A. nu a indicat vreo dispoziţie legală care să justifice legitimitatea demersului său procesual vizând restabilirea situaţiei anterioare încheierii contractului de închiriere din data de 01.06.2018, atât timp cât este terţ faţă de respectivul act juridic constatat nul absolut.

Sub un al doilea aspect, recurentul reclamant a invocat pretinsa greşită aplicare de către instanţa de apel a prevederilor art. 1554 C. civ., art. 207 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990 şi art. 1237 – art. 1238 C. civ., cu prilejul respingerii capătului de cerere vizând constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare din data de 18.09.2018 în privinţa motivului de nulitate reprezentat de lipsa totală a consimţământului.

Criticile legate de greşita aplicare a prevederilor art. 1554 C. civ., întemeiate pe efectul retroactiv al rezoluţiunii contractului de cesiune de părţi sociale nr. x/06.09.2018, sunt nefondate, deoarece, în materia societăţilor, calitatea de reprezentant legal la încheierea unui act juridic este verificată în raport de situaţia existentă la data încheierii respectivului act, în conformitate cu prevederile art. 54 şi art. 55 din Legea nr. 31/1990 a societăţilor. Sub acest aspect, este relevant faptul că, prin contractul de cesiune de părţi sociale nr. x/06.09.2018, numitul F. a dobândit de la reclamantul A. părţile sociale deţinute în societatea B. reprezentând 33,32% din capitalul social, iar prin hotărârea AGA nr. 7/06.09.2018, asociaţii societăţii B. au hotărât numirea ca administrator, cu puteri depline şi pe durată nedeterminată, a asociatului F.. Formalităţile de publicitate prin înregistrarea în evidenţele Oficiului Registrului Comerţului au fost îndeplinite la data de 10.09.2018, iar contractul de vânzare a fost încheiat la data de 18.09.2018, fiind semnat de vânzătoarea B. prin reprezentant F.. Prin urmare, astfel cum au reţinut instanţele de fond, la data perfectării actului juridic contestat, reprezentantul legal al societăţii vânzătoare era numitul F., acesta având puterea de a încheia acte de dispoziţie în numele societăţii, neputându-se reţine lipsa consimţământului susţinută de recurentul reclamant.

Împrejurarea că, ulterior, prin sentinţa civilă nr. 231/27.11.2019, pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia nr. 269/01.07.2020 a Curţii de Apel Piteşti, a fost anulată hotărârea AGA nr. 7/06.09.2018 şi a fost rezoluţionat contractul de cesiune de părţi sociale nr. x/06.09.2018, nu prezintă nicio relevanţă sub aspectul legalei reprezentări a societăţii B. de către administratorul F. la data încheierii contractului de vânzare autentificat sub nr. x/18.09.2018, astfel cum au reţinut instanţele de fond.

O atare soluţie se fundamentează pe dispoziţiile art. 54 din Legea nr. 31/1990, conform cărora "după efectuarea formalităţilor de publicitate în legătură cu persoanele care, ca organe ale societăţii, sunt autorizate să o reprezinte, societatea nu poate opune terţilor nicio neregularitate la numirea acestora, cu excepţia cazului în care societatea face dovada că terţii respectivi aveau cunoştinţă de această neregularitate", iar "societatea nu poate invoca faţă de terţi numirile în funcţiile prevăzute la alin. (1) sau încetarea acestor funcţii, dacă ele nu au fost publicate în conformitate cu legea." Totodată, conform art. 55 alin. (1) din aceeaşi lege, "în raporturile cu terţii, societatea este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depăşesc obiectul de activitate al societăţii, în afară de cazul în care ea dovedeşte că terţii cunoşteau sau, în împrejurările date, trebuiau să cunoască depăşirea acestuia ori când actele astfel încheiate depăşesc limitele puterilor prevăzute de lege pentru organele respective. Publicarea actului constitutiv nu poate constitui, singură, dovada cunoaşterii."

Din aceste dispoziţii legale rezultă că societatea se angajează în raporturi contractuale prin intermediul organelor sale, iar administratorul indicat în evidenţele de publicitate este considerat, în raporturile cu terţii, ca reprezentant legal al respectivei societăţi.

Aplicând aceste dispoziţii legale situaţiei din speţă, se constată că, la data perfectării vânzării, 18.09.2018, în evidenţele registrului comerţului, societatea vânzătoare B. avea ca administrator pe numitul F., conform menţiunilor efectuate la data de 10.09.2018, astfel încât societatea cumpărătoare D. S.R.L. a încheiat actul juridic cu reprezentantul legal al societăţii vânzătoare, bazându-se pe datele obţinute în urma consultării evidenţelor de publicitate în materia societăţilor. Din această perspectivă, sunt pe deplin corecte considerentele instanţelor de fond în sensul că verificarea existenţei consimţământului societăţii se realizează în raport de situaţia existentă la data încheierii actului translativ de proprietate, atât timp cât terţii care contractează cu respectiv societate se întemeiază pe datele oferite de Oficiul Registrului Comerţului, în considerarea dispoziţiilor art. 54 şi art. 55 din legea societăţilor.

Prin urmare, chiar dacă, potrivit dreptului comun, efectele nulităţii actului juridic se produc retroactiv, în materia societăţii, aceste efecte se produc pentru viitor, astfel cum rezultă din dispoziţiile legale mai sus indicate, dar şi din prevederile art. 58 şi art. 59 din Legea nr. 31/1990.

În privinţa rezoluţiunii contractului de cesiune de părţi sociale, efectele pe care le produce aceasta nu pot genera nevalabilitatea actelor juridice încheiate de fostul asociat, care a avut şi calitatea de administrator al societăţii, atât timp cât terţii cu care a contractat s-au întemeiat pe conţinutul formalităţilor de publicitate şi au avut credinţa că, la momentul încheierii actului, acesta a fost semnat de reprezentantul legal al societăţii, indiferent de împrejurările apărute ulterior şi care neagă semnatarului această calitate. O atare soluţie este în deplină concordanţă cu prevederile art. 55 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, mai sus menţionate.

Recurentul reclamant acceptă că, în materia societăţilor, nulitatea nu produce efect retroactiv, astfel încât anularea ulterioară a hotărârii AGA de desemnare a administratorului societăţii în persoana numitului F. nu are nicio consecinţă asupra valabilităţii actului de vânzare semnat de acesta, în numele vânzătoarei B.. În schimb, în privinţa rezoluţiunii contractului de cesiune de părţi sociale, acelaşi recurent consideră că efectele se produc retroactiv, fără a justifica în vreun fel susţinerea în sensul că, în urma rezoluţiunii acestui contract, s-ar pierde retroactiv calitatea de administrator a semnatarului actului atacat. În orice caz, calitatea de reprezentant legal la data de 18.09.2018 a semnatarului actului de vânzare este justificată prin hotărârea AGA de numire a administratorului, iar nu prin contractul de cesiune menţionat, prin care a fost dobândită numai calitatea de asociat, astfel încât aceste critici sunt, oricum, lipsite de relevanţă sub aspectul soluţiei pronunţate în cauză.

Contrar susţinerilor recurentului reclamant, la data încheierii contractului de vânzare, calitatea de administrator şi de reprezentant legal al societăţii B. era deţinută de numitul F., astfel că nu se poate reţine lipsa consimţământului vânzătoarei la încheierea actului translativ de proprietate, fiind lipsită de relevanţă atât anularea ulterioară a hotărârii AGA de numire a administratorului societăţii, cât şi rezoluţiunea ulterioară a contractului de părţi sociale.

Critica de nelegalitate privind eludarea dispoziţiilor art. 207 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990, ca urmare a lipsei hotărârii AGA de aprobare a vânzării şi a condiţiilor acesteia, este, de asemenea, nefondată. Astfel cum au arătat instanţele de fond, textul legal indicat nu este aplicabil, deoarece, prin încheierea actului contestat, nu se realizează o reducere a capitalului social prin reducerea valorii nominale a părţilor sociale, astfel încât să fie necesară adoptarea unei hotărâri AGA în conformitate cu art. 208 din legea societăţilor.

În cauză, contractul de vânzare încheiat de societatea vânzătoare prin reprezentantul său legal a fost efectuat în deplină conformitate cu prevederile art. 701 din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora "actele de dispoziţie asupra bunurilor unei societăţi pot fi încheiate în temeiul puterilor conferite reprezentanţilor legali ai societăţii, după caz, prin lege, actul constitutiv sau hotărârile organelor statutare ale societăţii adoptate în conformitate cu prevederile prezentei legi şi ale actului constitutiv al societăţii, nefiind necesară o procură specială şi în formă autentică în acest scop, chiar dacă actele de dispoziţie trebuie încheiate în formă autentică."

Tot nefondată este şi critica privind greşita aplicare a prevederilor art. 1237 – art. 1238 C. civ., atât timp cât instanţa de apel a argumentat în mod corespunzător reţinerea lipsei de temeinicie a motivelor de nulitate vizând caracterul ilicit sau imoral al cauzei actului juridic atacat şi frauda la lege. În realitate, susţinerile recurentului sub acest aspect au fost invocate formal, nefiind formulată vreo critică de nelegalitate, urmărindu-se, în fapt, o reapreciere a probatoriului administrat, ceea ce instanţa de recurs nu poate realiza, în raport de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Toate aceste argumente sunt suficiente pentru a reţine caracterul nefondat al motivului de casare invocat de către recurentul reclamant, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., neputându-se reţine vreo încălcare sau greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor de drept material indicate prin cererea de recurs.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din data de 27 octombrie 2023 şi a deciziei nr. 58/A-COM din 07 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Totodată, în temeiul art. 453 C. proc. civ., ţinând seama de soluţia de respingere a recursului principal şi reţinându-se astfel culpa procesuală a recurentului reclamant, se impune respingerea, ca neîntemeiată, a cererii acestuia de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs, deoarece doar partea care câştigă procesul este îndreptăţită la recuperarea acestor sume, în timp ce intimatele pârâte nu au solicitat cheltuieli de judecată în acest cadru procesual.

II.2. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul incident declarat de recurenta pârâtă D. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Aşa cum s-a arătat cu prilejul soluţionării recursului principal, prin decizia recurată au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul reclamant A. şi de apelanta pârâtă D. S.R.L., în contradictoriu cu intimata pârâtă B. prin lichidator judiciar C., fiind menţinută soluţia dispusă de prima instanţă în sensul respingerii, ca neîntemeiate, a excepţiei lipsei interesului şi admiterii în parte a cererii de chemare în judecată, constatându-se nulitatea absolută a contractului de închiriere din data de 01.06.2018 pentru lipsa consimţământului locatorului şi fiind respinse, ca neîntemeiate, celelalte capete de cerere formulate. În esenţă, instanţele de fond au reţinut că reclamantul A. justifică interesul în promovarea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a actelor juridice menţionate în cererea dedusă judecăţii prin calitatea de asociat în cadrul societăţii B., calitate pe care a redobândit-o ca urmare a rezoluţiunii, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, a contractului de cesiune de părţi sociale nr. x/06.09.2018.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs incident recurenta pârâtă D. S.R.L., invocând încălcarea unor dispoziţii de drept procesual prin respingerea apelului propriu exercitat împotriva soluţiei de respingere a excepţiei lipsei interesului reclamantului în formularea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a contractului de închiriere din data de 01.06.2018 şi a contractului de vânzare din data de 18.09.2018, urmărind să obţină soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată, ca lipsită de interes.

Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că decizia instanţei de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate.

Motivul de recurs invocat de recurenta pârâtă se referă la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă din dezvoltarea criticilor formulate rezultă că nu este indicată nicio dispoziţie de drept material pretins încălcată sau greşit aplicată de către instanţa de apel, ci sunt menţionate exclusiv dispoziţiile de drept procesual care reglementează cerinţa interesului reclamantului în formularea unor pretenţii. În aceste condiţii, în temeiul art. 22 alin. (4) C. proc. civ., instanţa de recurs din oficiu va reîncadra criticile invocate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pe care însă îl constată nefondat, nefiind apt să conducă la admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea instanţei de apel poate fi casată atunci când a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. În esenţă, recurenta pârâtă a invocat o greşită aplicare a prevederilor art. 33 C. proc. civ., prin menţinerea soluţiei de respingere a excepţiei lipsei interesului reclamantului în formularea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a unor acte juridice faţă de care este terţ.

Sub acest aspect, trebuie precizat că revine instanţei judecătoreşti obligaţia de a verifica dacă sunt îndeplinite toate condiţiile pentru exercitarea oricărei acţiuni în justiţie. Astfel, în conformitate cu art. 32 alin. (1) C. proc. civ., orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia are capacitate procesuală, în condiţiile legii, are calitate procesuală, formulează o pretenţie şi justifică un interes. Cât priveşte cerinţa interesului, art. 33 prevede că acesta trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual.

În cauza de faţă, instanţele de fond au reţinut că reclamantul A. justifică interesul în formularea unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute a unor acte juridice încheiate între societăţile pârâte, B. şi D. S.R.L., motivat de faptul că acesta deţine calitatea de asociat în cadrul primei societăţi.

Pentru verificarea legalităţii soluţiei pronunţate asupra excepţiei lipsei interesului este necesar a se ţine seama de prevederile art. 1247 alin. (2) C. civ., conform cărora nulitatea absolută a unui act juridic poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie.

Similar instanţelor de fond, Înalta Curte precizează că acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unor contracte poate fi introdusă nu doar de părţile respectivelor acte juridice, ci de orice persoană interesată, deci inclusiv de către un terţ faţă de respectivele raporturi juridice. Aşa fiind, sub acest aspect, faptul că reclamantul nu are calitatea de parte la încheierea contractului de închiriere şi a contractului de vânzare contestate nu îl împiedică pe acesta să solicite aplicarea sancţiunii de drept civil a nulităţii absolute, în măsura în care justifică un interes.

Concret, interesul de care se prevalează reclamantul în formularea cererii de chemare în judecată se întemeiază pe calitatea sa necontestată de asociat în cadrul societăţii B., societate care a avut calitatea de locator şi, respectiv, de vânzător la încheierea actelor juridice contestate. Finalitatea demersului său procesual este reprezentată de intenţia de a deschide calea pentru reîntregirea patrimoniului societăţii pretins vătămate prin încheierea actelor juridice atacate. Având în vedere calitatea de asociat şi toate drepturile ce decurg din această calitate în baza Legii nr. 31/1990, interesul reclamantului este unul determinat, legitim, personal, născut şi actual, urmărind ca, după constatarea nulităţii actelor juridice atacate, societatea să dobândească, în patrimoniul său, un drept de creanţă reprezentat de fructele civile de care societatea a fost privată prin încheierea contractului de închiriere şi un drept de proprietate asupra imobilului înstrăinat. Un atare folos practic urmărit ar avea consecinţe favorabile asupra valorii părţilor sociale deţinute de reclamant în cadrul societăţii B., dar şi asupra activităţii economice derulate de respectiva societate, cu efecte importante asupra beneficiilor cuvenite în calitate de asociat, toate acestea răsfrângându-se în patrimoniul propriu al reclamantului asociat.

Invocarea de către recurenta pârâtă a prevederilor art. 70 din Legea nr. 31/1990, precum şi a existenţei căilor legale speciale de contestare a actelor juridice în cadrul unei societăţi, nu reprezintă un argument temeinic în sprijinul reţinerii lipsei interesului asociatului în promovarea unei acţiuni de drept comun în constatarea nulităţii absolute, ci constituie tocmai apărări în sensul lipsei de temeinicie a unei astfel de cereri.

De asemenea, nu se poate reţine lipsa interesului născut şi actual prin invocarea calităţii de creditor rezidual, în ipoteza închiderii procedurii insolvenţei, conform art. 176 lit. b) din Legea nr. 85/2014, atât timp cât societatea vânzătoare se află în prezent în procedura falimentului, având desemnat un lichidator judiciar, astfel încât oricare dintre asociaţi este direct interesat de mărirea patrimoniul societăţii debitoare atât pentru stingerea integrală a datoriilor, cât şi pentru distribuirea unor sume reziduale care ar putea fi dobândite în urma reîntoarcerii bunului vândut în patrimoniul respectivei societăţi ca urmare a constatării nulităţii actului translativ de proprietate.

Caracterul determinat şi personal al interesului rezultă tocmai din drepturile conferite unui asociat de actul constitutiv al societăţi ori de dispoziţiile legale cuprinse atât în Legea nr. 31/1990 a societăţilor, cât şi în Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă. Faptul că eventualul câştig al acţiunii în nulitate s-ar reflecta în patrimoniul persoanei juridice nu înseamnă că un atare beneficiu nu s-ar răsfrânge asupra patrimoniului propriu al reclamantului, care, în calitatea sa de asociat, deţine părţile sociale ce îi conferă dreptul de a împărţi beneficiile societăţii şi, în măsura lichidării, sumele şi bunurile rămase, dacă este cazul.

Prin urmare, în mod just au reţinut instanţele de fond că reclamantul A. justifică interesul pentru promovarea prezentei cereri de chemare în judecată, în vederea constatării nulităţii absolute a unor acte juridice încheiate de societatea al cărei asociat este, astfel încât motivul de casare invocat de către recurenta pârâtă este nefondat.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de recurenta-pârâtă D. S.R.L. împotriva deciziei nr. 58/A-COM din 07 februarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Totodată, în temeiul art. 453 C. proc. civ., instanţa de recurs va lua act că părţile nu au solicitat cheltuieli de judecată aferente acestei căi de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din data de 27 octombrie 2023 şi a deciziei nr. 58/A-COM din 07 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de recurenta-pârâtă D. S.R.L. împotriva deciziei nr. 58/A-COM din 07 februarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 octombrie 2024.