Defamation appeal rejected as appellate court's non-pecuniary damage award stands.

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 13.10.2020, înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secţia I civilă sub nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 1.000.000 euro (echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii), reprezentând daune morale pentru atingerea adusă onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale, ca urmare a publicării în mediul on-line a articolului "Pe principiul "Legea e pentru fraieri", în restaurantul C., al lui A., se organizează nunţi cu duiumul fără a fi respectat numărul maxim de participanţi".

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1357 şi următoarele din C. civ.

Prin încheierea nr. 943 din 20 octombrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Suceava, secţia I Civilă a admis excepţia necompetenţei sale funcţionale, invocată din oficiu, sens în care a trimis cauza spre competentă soluţionare secţiei a II-a civilă a Tribunalului Suceava.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secţia a II-a civilă la data de 26.10.2020, sub nr. x/2020*.

Prin sentinţa nr. 212 din 24 noiembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Suceava – secţia a II-a Civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale procesuale şi a trimis cauza, spre competentă soluţionare, către secţia I Civilă din cadrul Tribunalului Suceava.

Prin sentinţa nr. 47 din 14 decembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava, secţia a II-a civilă.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secţia a II-a civilă la data de 05.01.2021, sub acelaşi număr de dosar.

Prin acţiunea (în răspundere delictuală) înregistrată pe rolul Judecătoriei Suceava la data de 08.10.2020, sub nr. x/2020, reclamantul D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., să se constate caracterul ilicit al faptelor pârâtului, prin care acesta a adus reclamantului un prejudiciu prin vătămarea dreptului la reputaţie, la demnitate şi la onoare; obligarea pârâtului la plata despăgubirilor, constând în daune morale în cuantum de 1.000.000 de euro, pentru fapta de lezare a reputaţiei, demnităţii şi onoarei, precum şi la suportarea de către acesta a costului publicării într-un cotidian de largă audienţă a hotărârii irevocabile; obligarea pârâtului la cererea de scuze publice prin intermediul unui cotidian local; dezactivarea contului de E. de pe care pârâtul a transmis jignirile; obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 72-75, art. 252-257, art. 1349 şi următoarele din C. civ., art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale ratificată prin Legea nr. 301/1994 (CEDO), art. 2 din Legea nr. 61/1991.

Prin sentinţa civilă nr. 4011 din 14 octombrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Judecătoria Suceava a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu, sens în care a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava – secţia I civilă la data de 24.11.2021, sub nr. x/2020.

Prin încheierea din 8 aprilie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Suceava, secţia I Civilă a admis excepţia conexităţii, invocată de pârâtul A., sens în care a dispus trimiterea dosarului nr. x/2020 la dosarul nr. x/2020 înregistrat pe rolul Tribunalului Suceava, secţia a II-a Civilă.

La termenul de judecată din data de 21.09.2021, instanţa a constatat că reclamantul A., prin apărător, a depus la dosar o cerere de introducere forţată în cauză a numitului D..

La data de 16.11.2021, reclamantul A. a depus la dosar o cerere prin care a solicitat conexarea dosarului nr. x/2020 la prezenta cauză, motivat de faptul că cele două dosare privesc aceleaşi părţi.

Totodată, la data de 03.01.2022, reclamantul a depus la dosar o cerere de introducere forţată în cauză a numitului F., cerere încuviinţată de instanţă prin încheierea de şedinţă din data de 25.01.2022.

La termenul de judecată din data de 24.05.2022, instanţa a constatat faptul că, prin încheierea din data de 08.04.2022 pronunţată de secţia I civilă din cadrul Tribunalului Suceava în dosarul nr. x/2020, a fost admisă excepţia conexităţii formulată de pârâtul A., dosarul fiind înaintat prezentei cauze în vederea conexării.

Prin sentinţa nr. 13 din 26 ianuarie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă a respins, ca nefondată, atât acţiunea civilă având ca obiect "pretenţii", formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B., D. şi F., cât şi acţiunea civilă având ca obiect "pretenţii" formulată de reclamantul D., în contradictoriu cu pârâtul A.. Totodată, a respins, ca nefondate, cererile tuturor părţilor privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamantul A., cât şi pârâţii D. şi F..

Prin decizia nr. 287 din 21 decembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Suceava – secţia a II-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul A. împotriva sentinţei civile nr. 13 din 26.01.2023 pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2020; a admis apelurile formulate de apelanţii F. şi D. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A obligat reclamantul A. să plătească pârâtului F. suma de 7.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată de la fond (onorariu avocat conform chitanţei nr. 345/22.03.2022 şi 347/23.03.2022 - dosar fond).

A admis în parte acţiunea civilă având ca obiect "pretenţii" formulată de reclamantul D. în contradictoriu cu pârâtul A. şi a obligat pârâtul A. să plătească reclamantului D. suma de 5.000 RON, cu titlu de daune morale; a respins celelalte capete ale cererii de chemare în judecată formulate de reclamantul D., ca nefondate şi a obligat pârâtul A. să plătească reclamantului D. suma de 100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată de la fond (taxă timbru - dosar fond), menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate care nu contravin deciziei pronunţate.

Totodată, a luat act că apelantul F. nu a solicitat cheltuieli de judecată din apel şi a obligat intimatul A. să plătească apelantului D. suma de 50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată din apel (taxă timbru - dosar apel).

Împotriva acestei decizii, reclamantul A., prin avocat, a formulat recurs, solicitând casarea în parte a hotărârii recurate şi respingerea acţiunii intimatului-reclamant D., precum şi a cererii acestuia de acordare a cheltuielilor de judecată în fond şi apel; cu cheltuieli de judecată.

După ce a expus dispozitivul şi anumite considerente din decizia recurată, în motivare, recurentul-reclamant a susţinut incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 şi 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că nu s-a produs o lezare a demnităţii intimatului-reclamant D., astfel încât nu a fost săvârşită fapta ilicită reţinută în hotărârea recurată.

Evocând, totodată, anumite considerente din motivarea apelului formulat de apelantul D., referitoare la dreptul la demnitate (onoare şi reputaţie), autorul recursului susţine că, din analiza considerentelor deciziei recurate rezultă că existenţa unei lezări a demnităţii (onoarei şi demnităţii) unei persoane se verifică prin raportare la opinia publică şi viaţa socială a acestuia, întrucât demnitatea se manifestă, în principal, în viaţa socială, şi doar subsecvent în subconştientul persoanei, caracterul individual fiind în legătură de cauzalitate cu cel social.

Prin urmare, consideră că dacă faptele unei persoane nu au modificat percepţia din partea societăţii asupra unui individ nu există o atingere produsă onoarei şi reputaţiei acelui individ, nefiind expus unei excluderi, într-o măsură mai mare sau mai mică, din sfera relaţiilor sociale.

Faţă de aceste aspecte, arată că postarea recurentului A. nu a fost aptă de a aduce o atingere demnităţii intimatului D., întrucât, aşa cum se reţine şi în decizia recurată, aceasta a fost efectuată de pe contul personal destinat comunicării cu persoanele apropiate, iar nu pe pagina sa publică de E..

Prin urmare, consideră că ceea ce trebuie analizat nu este doar fondul mesajului postat, ci şi forma acestuia şi aptitudinea de a ajunge la persoane din mediul social al persoanei vizate. Cu alte cuvine, apreciază că ceea ce trebuie analizat este caracterul public al postării, sens în care indică Decizia Î.C.C.J. nr. 4546/27.11.2014.

Astfel, având în vedere că mesajul postat a putut fi accesat/vizualizat doar de un număr restrâns de persoane prin raportare la setările de confidenţialitate ale postării, recurentul susţine că acel mesaj nu era apt să ajungă la persoanele din viaţa socială a domnului D..

De asemenea, a mai arătat că, în sistemul CEDO, reputaţia unei persoane este protejată de art. 8. Însă, pentru a atrage aplicarea prevederilor art. 8 al CEDO, "atacul asupra onoarei şi reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi trebuie realizat într-o manieră care aduce atingere exercitării dreptului la respectarea vieţii private" (A c. Norvegiei). Astfel, este posibil ca echilibrul dintre libertatea de exprimare şi dreptul la viaţă privată să nu trebuiască să fie realizat dacă din situaţia de fapt nu rezultă o afirmaţie de natură suficient de gravă încât să atragă aplicarea art. 8 CEDO.

În concluzie, apreciind că instanţa de apel a reţinut în mod eronat existenţa unei fapte ilicite prin care s-a produs o vătămare demnităţii (onoarei şi reputaţiei) domnului D., deoarece mesajul avea un caracter privat şi putea fi citit doar de un număr restrâns de persoane aflate în cercul său de apropiaţi, recurentul solicită admiterea recursului în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea în parte a hotărârii recurate, cu consecinţa respingerii acţiunii promovate de D..

În continuare, susţinând că nu s-a produs niciun prejudiciu părţii D., recurentul a arătat că, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.)

Detaliind, a învederat că, în ceea ce priveşte întinderea prejudiciului, instanţa de apel a pornit de la prezumţia existenţei unui prejudiciu aflat în legătură de cauzalitate cu fapta ilicită constatată. În acest context, recurentul arată că această prezumţie nu poate fi una absolută, după cum nici nu se poate face abstracţie de prejudiciile expres invocate de către domnul D..

În acest sens, învederează că, prin cererea de apel formulată, domnul D. a arătat că în viaţa sa personală şi profesională au intervenit o serie de schimbări care l-au afectat din punct de vedere psihic, creându-i o suferinţă, arătând urmările concrete produse în viaţa acestuia, respectiv pierderea locului de muncă ca urmare a opririi editării ziarului online la care lucra, imposibilitatea de a găsi un alt loc de muncă remunerat la acelaşi nivel salarial şi dificultăţi în achitarea ratelor contractate.

Faţă de aceste prejudicii invocate, recurentul arată că instanţa de apel a constatat că acestea nu au fost probate, întrucât, în virtutea art. 249 C. proc. civ., susţinerile făcute în faţa instanţei trebuie dovedite.

Or, în condiţiile în care reclamantul a solicitat atragerea răspunderii delictuale pentru acoperirea unor prejudicii determinate explicit, recurentul consideră că instanţa de apel trebuia să se raporteze doar la acestea, şi nu să extindă obiectul judecăţii cu privire la alte prejudicii nesolicitate.

În susţinerea afirmaţiilor de mai sus, recurentul arată că, potrivit art. 477 C. proc. civ., instanţa de apel procedează la rejudecarea fondului în limitele stabilite, iar conform art. 478 alin. (4) din acelaşi Cod, părţile pot să expliciteze pretenţiile care au fost cuprinse în cererile adresate primei instanţe. Totodată, învederează că prin Decizia Î.C.C.J. nr. 28/2015 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a statuat că explicitarea pretenţiilor presupune corecta lămurire a limitelor judecăţii în prima instanţă.

Recurentul încheie prin a arăta că, în raport de aceste considerente, instanţa de apel a depăşit limitele efectului devolutiv prevăzute de art. 477 alin. (1) şi art. 478 alin. (4) C. proc. civ., motiv pentru care solicită admiterea recursului în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea în parte a hotărârii recurate, cu consecinţa respingerii acţiunii promovate de D..

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Procedând la analiza motivelor de recurs în ordinea în care acestea au fost formulate, Înalta Curte reţine că, în dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a reţinut în mod eronat existenţa unei fapte ilicite prin care s-a produs o vătămare demnităţii (onoarei şi reputaţiei) domnului D., deoarece mesajul avea un caracter privat şi putea fi citit doar de un număr restrâns de persoane aflate în cercul său de apropiaţi.

Având în vedere că invocarea acestui motiv de casare presupune nu numai indicarea (cel puţin a) unei norme de drept material pretins a fi fost încălcată sau aplicată greşit, ci şi expunerea unei argumentaţii juridice a nelegalităţii invocate raportat la dispoziţiile legale pretins a fi fost încălcate/aplicate eronat, cu referire concretă la raţionamentul instanţei a cărei hotărâre a fost atacată, Înalta Curte reţine că recurentul nu a formulat veritabile critici de nelegalitate susceptibile de a fi analizate din perspectiva acestui motiv de casare.

Astfel, dincolo de faptul că, prin critica exprimată, recurentul tinde la verificarea unor aspecte de fapt, care nu pot fi reevaluate în această etapă procesuală, din lecturarea criticilor subsumate acestui motiv de nelegalitate, Înalta Curte constată că acesta nu dezvoltă critici raportat la un text de lege pretins a fi fost nesocotit, aplicat sau interpretat eronat, ci se rezumă la a arăta că instanţa de apel a reţinut în mod greşit existenţa unei fapte ilicite în ceea ce-l priveşte, deoarece mesajul nu avea aptitudinea de a ajunge la persoane din mediul social al persoanei vizate, astfel încât nu era susceptibil de a produce o lezare a demnităţii intimatului D..

În altă ordine de idei, cu toate că recurentul a făcut trimitere la art. 8 din C.E.D.O., arătând că reputaţia unei persoane este protejată de acest text din Convenţie, Înalta Curte constată nu poate fi reţinută nici această aparentă critică de nelegalitate, întrucât, contrar susţinerilor recurentului, art. 8 din C.E.D.O. garantează oricărei persoane dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, protecţia reputaţiei unei persoane fiind prevăzută în art. 10 paragraful 2 din Convenţie, ca temei pentru restrângerea libertăţii de exprimare.

În concluzie, având în vedere că, în recurs, nu pot fi examinate decât susţinerile ce reprezintă veritabile critici de nelegalitate la adresa hotărârii pronunţate în apel, neputând constitui motiv de recurs orice nemulţumire a părţii, Înalta Curte reţine că art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat pur formal, criticile formulate nefiind susceptibile de a declanşa un control judecătoresc din perspectiva acestui motiv de casare.

Procedând, în continuare, la analiza criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recurentul reproşează instanţei de apel faptul că aceasta a depăşit limitele efectului devolutiv ale apelului formulat de intimatul D. prin aceea că a extins obiectul judecăţii şi la alte prejudicii nesolicitate, încălcând, astfel, art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Înainte de a răspunde criticii formulate, Înalta Curte reţine că încălcarea limitelor efectului devolutiv al apelului se referă la situaţia în care instanţa de apel examinează aspecte care nu au fost supuse judecăţii în primă instanţă sau care nu au fost expres sau implicit criticate în apel.

Pornind de la aceste considerente de ordin teoretic, Înalta Curte constată că, prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Suceava sub nr. x/2020 (dosar conexat, ulterior la prezenta cauză), reclamantul D. a solicitat să se constate caracterul ilicit al faptelor pârâtului A., prin care i-a fost adus un prejudiciu constând în vătămarea dreptului la reputaţie, la demnitate şi la onoare.

Prin apelul formulat, D. a solicitat schimbarea în parte a sentinţei atacate, în sensul admiterii cererii sale de chemare în judecată, cu consecinţa obligării pârâtului A. la plata despăgubirilor pentru lezarea dreptului la reputaţie, la demnitate şi la onoare, sens în care a arătat că în viaţa sa personală şi profesională au intervenit o serie de schimbări care l-au afectat din punct de vedere psihic, creându-i o suferinţă, urmările concrete produse în viaţa acestuia constând în pierderea locului de muncă ca urmare a opririi editării ziarului online la care lucra, imposibilitatea de a găsi un alt loc de muncă remunerat la acelaşi nivel salarial şi dificultăţi în achitarea ratelor contractate.

Recurentul susţine că instanţa de apel a extins cercetarea cu privire la prejudicii nesolicitate, în condiţiile în care reclamantul a solicitat atragerea răspunderii delictuale pentru acoperirea unor prejudicii indicate explicit, pe care instanţa de apel nu le-a reţinut ca dovedite.

În realitate, recurentul ignoră ansamblul motivelor care au stat la baza pronunţării deciziei recurate.

Astfel, din lecturarea considerentelor deciziei recurate, se poate constata că, deşi a respins ca nedovedite susţinerile apelantului D. referitoare la prejudiciile încercate în urma pierderii locului de muncă, instanţa de apel nu a procedat în maniera prezentată de recurent (analizând şi alte prejudicii neindicate de apelantul D.), ci, înainte de a conchide că, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, a arătat că prejudiciul se prezumă, sens în care a reţinut următoarele considerente:

"În stabilirea prejudiciului nepatrimonial, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a stabilit că proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate (Deciziile nr. 153/27.01.2016 şi nr. 824/06.04.2016 pronunţate de Î.C.C.J., secţia I civilă).

Referitor la existenţa raportului de cauzalitate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut în jurisprudenţa sa că proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, în prezent practica judiciară a instanţelor române deducând existenţa prejudiciului moral din simpla existenţa a faptei ilicite, de natură să determine un astfel de prejudiciu."

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că pretinsa încălcare a art. 477 alin. (1) şi art. 478 alin. (4) C. proc. civ. nu se verifică în cauză.

În plus, evaluarea puterii probatorii a prezumţiilor reţinute de instanţa devolutivă nu poate fi supusă cenzurii instanţei de recurs, întrucât aprecierea probelor este un aspect de temeinicie, iar nu de legalitate.

Constatând, aşadar, că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 287 din 21 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Suceava – secţia a II-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 287 din 21 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Suceava – secţia a II-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 octombrie 2024.