Insufficient reasoning and misapplication of insurance prescription start date in cassation of ruling on indirect claim for professional liability damages

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 9 martie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta-creditoare S.C. A. S.A., în calitate de creditoare şi în numele debitoarei B. S.R.L., prin administrator judiciar S.C. C., în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A., a solicitat obligarea pârâtei la soluţionarea dosarului de daună x/2012, deschis ca urmare a realizării evenimentului asigurat prin poliţa RC nr. S0027 din 23.09.2011, având ca obiect răspundere civilă profesională - societăţi pază şi protecţie, încheiată între pârâtă şi B. S.R.L., în sensul avizării plăţii despăgubirii datorate ca urmare a producerii evenimentului asigurat (culpa profesională) în luna august 2012.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 1560 C. civ.

Prin întâmpinare, pârâta D. S.A. a invocat inadmisibilitatea acţiunii oblice întrucât nu sunt întrunite condiţiile exercitării acesteia, dar şi prescripţia dreptul la acţiune, în accepţiunea pârâtei, asiguratul putând solicita plata despăgubirilor în termen de 2 ani, termen care curge de la data stabilită de părţi (30 zile de la data ultimului document depus).

Prin încheierea din 25 septembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Neamţ – secţia a II-a Civilă a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecăţii, până la soluţionarea definitivă a cauzei ce face obiectul dosarului nr. x/2017 al Tribunalului Neamţ.

Prin încheierea din 18 februarie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Neamţ – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, constatând că a fost soluţionat dosarul care a determinat suspendarea (inclusiv recursul, soluţionat de Î.C.C.J. secţia a II-a Civilă prin decizia nr. 2318 din 6 decembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2017), a încuviinţat cererea de repunere pe rol.

Prin notele scrise depuse la dosar la 11 mai 2020, reclamanta a precizat că a înţeles să solicite nu doar obligarea pârâtei la soluţionarea dosarului de daună ca urmare a producerii evenimentului asigurat (culpă profesională) în luna august 2012, ci şi obligarea acesteia la plata efectivă a despăgubirii datorate conform poliţei de asigurare, ca o consecinţă a admiterii primului capăt de cerere.

Instanţa a calificat cererea reclamantei ca fiind o cerere de modificare a acţiunii prin completarea cu un nou capăt de cerere în pretenţii şi, faţă de lipsa acordului tuturor părţilor pentru modificarea acţiunii, conform prevederilor art. 204 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 14 iulie 2020, nu a luat act de această modificare, considerându-se a fi învestită exclusiv cu cererea iniţială având ca obiect cererea neevaluabilă în bani de obligare a pârâtei la soluţionarea dosarului de daună.

Prin sentinţa civilă nr. 425/C din 21 iulie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Neamţ – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiate, excepţiile inadmisibilităţii şi lipsei de interes, invocate prin întâmpinare; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare şi, în consecinţă, a respins acţiunea ca fiind prescris dreptul material la acţiune.

Împotriva acestei sentinţe, precum şi a încheierii din 14.07.2020, reclamanta A. S.A. a declarat apel, prin care a solicitat anularea în parte a sentinţei, în sensul respingerii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, în temeiul art. 480 alin. (3) C. proc. civ., pentru soluţionarea pe fond a cererii cu privire la ambele capete de cerere formulate - obligaţie de a face şi pretenţii; cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 107 din 9 februarie 2021, Curtea de Apel Bacău – secţia I Civilă a admis apelul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 425 din 21 iulie 2020, pronunţată de Tribunalul Neamţ în dosarul nr. x/2018; a anulat în parte încheierea din 14.07.2020 cu privire la aplicarea sancţiunii decăderii în raport de calificarea de către prima instanţă a petitului 2 ca şi cerere modificatoare; a anulat sentinţa civilă nr. 425/C/21.07.2020 pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă pentru continuarea judecăţii.

Pentru a dispune astfel, Curtea a reţinut, în esenţă, că prima instanţă a calificat în mod eronat solicitarea de obligare la plată ca fiind o modificare a cererii şi, întrucât excepţiile invocate în cauză au fost soluţionate în raport de un alt obiect al cauzei, a dispus anularea sentinţei civile nr. 425/C/21.07.2020 pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal.

De asemenea, a mai arătat că, întrucât s-a analizat excepţia prescripţiei prin raportare la un obiect al cauzei reţinut în mod eronat - obligaţie de a face, nu poate cerceta modalitatea de soluţionare a excepţiei, prima instanţă trebuind a soluţiona excepţia în raport de obiectul corect al cererii.

Pe cale de consecinţă, a statuat că, în acest demers, instanţa de fond va avea în vedere că acţiunea este formulată pe cale de acţiune oblică, fiind esenţial a se stabili momentul la care B. S.R.L. avea dreptul de a solicita soluţionarea dosarului de daună şi efectuarea plăţii, moment care trebuie verificat şi în raport de dispoziţiile contractului dintre părţi, urmând a fi cercetate clauzele prevăzute de art. 5.2 din condiţii speciale, art. 7.2 şi art. 7.9 din condiţii generale.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 26.04.2021, sub nr. x/2018*.

Prin sentinţa civilă nr. 907/C din 25 noiembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Neamţ – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiate, excepţiile inadmisibilităţii, lipsei de interes şi prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate prin întâmpinare; a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere formulat de reclamanta A. S.A., în numele debitorului B. S.R.L., prin administrator judiciar C.., în contradictoriu cu pârâta D. S.A., având ca obiect pretenţii; a respins capătul de cerere având ca obiect obligaţia de a face, ca devenit lipsit de obiect şi capătul de cerere accesoriu având ca obiect cheltuieli de judecată, ca neîntemeiat.

Împotriva acestei sentinţe reclamanta A. S.A. a formulat apel principal, iar pârâta D. S.A. apel incident.

Reclamanta a solicitat schimbarea în parte a sentinţei, în sensul schimbării considerentelor şi în sensul admiterii acţiunii cu privire la ambele capete de cerere (soluţionare dosar de daună şi plata despăgubirilor).

Prin adresa aflată la dosar apel x/2018, apelanta A. S.A. a precizat că cererea cu care a fost învestită instanţa este un apel formulat în temeiul art. 461 alin. (2) şi art. 466 C. proc. civ., prin care a solicitat modificarea în parte a considerentelor care au stat la baza respingerii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, dar şi cu privire la fond, în sensul admiterii acţiunii şi modificării în parte a dispozitivului. Totodată, a arătat că acţiunea introductivă priveşte două capete de cerere (obligaţie de a face şi pretenţii), aşa cum a statuat Curtea de Apel Bacău prin decizia nr. 107 din 9 februarie 2021.

Prin apelul incident, pârâta a solicitat schimbarea în parte a sentinţei, în sensul admiterii excepţiilor inadmisibilităţii, lipsei de interes şi a prescripţiei dreptului material al acţiune, astfel cum au fost formulate la judecata în primă instanţă. În susţinerea cererii de apel, pârâta a reiterat apărările formulate în faţa primei instanţe, invocând, totodată, şi excepţia prematurităţii acţiunii.

Prin decizia nr. 1046/2022 din 21 noiembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bacău – secţia I Civilă a respins ca nefondat apelul principal promovat de apelanta-reclamantă A. S.A., în numele B. S.R.L., prin administrator judiciar C. împotriva sentinţei civile nr. 907 din 25.11.2021 pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul x/2018; a admis apelul incident promovat de apelanta-pârâtă D. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe şi, în consecinţă, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că: a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins ca prescrisă acţiunea, menţinând celelalte dispoziţii din sentinţă care nu sunt contrare prezentei decizii.

Totodată, a obligat intimata A. S.A. să plătească apelantei D. S.A. suma de 11.800 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru).

Împotriva deciziei nr. 1046/2022 din 21 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bacău – secţia I Civilă în dosarul nr. x/2018, reclamanta A. S.A., în calitate de creditoare şi în numele debitoarei B. S.R.L., prin administrator judiciar C., a formulat recurs principal, prin care a solicitat casarea în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii ca neîntemeiate a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond, la instanţa de apel, în temeiul dispoziţiilor art. 497 alin. (1) teza I C. proc. civ., cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, recurenta a arătat că maniera în care instanţa a apel a motivat soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune se situează la limita nemotivării şi ridică importante semne de întrebare cu privire la raţiunea şi logica avută în vedere de instanţă, în accepţiunea sa fiind încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi, implicit, dispoziţiile art. 6 din acelaşi cod, ce instituie unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil - dreptul la apărare.

În concret, cu referire la instituţia prescripţiei dreptului material la acţiune, recurenta-reclamantă arată că, prin considerentele deciziei atacate, Curtea de Apel Bacău reţine că "termenul de prescripţie a început să curgă în cazul acţiunii oblice formulate de reclamant cel mai târziu la data de 24.05.2013 când debitoarea - asiguratul - a formulat cerere de chemare în judecată a pârâtei (asigurătorului) în dosarul x/2012", pentru ca, în fraza următoare, care ar fi trebuit să justifice opinia anterior citată, instanţa să arate că nu poate reţine apărarea referitoare la suspendarea convenţională a termenului de prescripţie "deoarece plata nu se confundă cu termenul de prescripţie".

În continuare, învederează că din acest punct al argumentaţiei încep să se ivească nelămuriri, în sensul că nu ştie de ce, în cauză, instanţa de apel a preferat ca dată de pornire a curgerii termenului de prescripţie data de 24.05.2013, întrucât nu a argumentat această opţiune, după cum nu se poate şti ce a vrut instanţa să spună cu acea susţinere "deoarece plata nu se confundă cu termenul de prescripţie", în accepţiunea recurentei, aceasta fiind lipsită de coerenţă/claritate/argumentare suficientă.

În acest context, subliniază faptul că, deşi se face trimitere la autoritatea de lucru judecat de care se bucură considerentele deciziei nr. 107/09.02.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bacău în dosarul de faţă, în primul ciclu procesual, recurenta învederează că instanţa de apel omite puterea de lucru judecat a deciziei nr. 241/01.03.2018 pronunţată tot de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. x/2017, în care instanţa a reţinut în mod definitiv, prin considerente, faptul că dosarul de daună a fost suspendat, menţionând că acest aspect vizează doar asiguratul şi asigurătorul, dar nu şi pe terţul păgubit (recurenta). Prin urmare, în accepţiunea recurentei, cu putere de lucru judecat, respectiva decizie a statuat cu privire la această situaţie de fapt şi de drept - suspendarea dosarului de daună cu efecte între părţile contractante asigurat - asigurător, soluţie care nu a fost recurată de D..

În acelaşi context, recurenta susţine că instanţa de apel a ignorat dispoziţiile obligatorii ale deciziei nr. 107/09.02.2021 a Curţii de Apel Bacău pronunţată în prezenta cauză, prin care se indică instanţei de fond să verifice momentul la care societatea B. S.R.L. avea dreptul să solicite soluţionarea dosarului de daună şi efectuarea plăţii, moment despre care tot Curtea spune că trebuie verificat şi în raport de dispoziţiile contractului dintre părţi, respectiv cele ale art. 5.2 din condiţii speciale, ale art. 7.2 şi ale art. 7.9 din condiţii generale.

Mai arată că, la momentul pronunţării acestei decizii, instanţa de control judiciar nu s-a limitat la analiza exclusivă şi simplistă a momentului formulării cererii de chemare în garanţie a asigurătorului de către debitorul B. S.R.L. (data de 24.05.2013), ci a apreciat că se impun verificări mai ample, prin raportare la elementele indicate mai sus. Or, deşi toate aceste chestiuni, amplu şi complex detaliate, au fost invocate atât la fondul cauzei, cât şi în apel, în combaterea excepţiei invocate de intimată, recurenta susţine că instanţa de apel le-a omis în analiza sa.

Deopotrivă, mai arată că în alegerea datei de 24.05.2013, ca termen de pornire a cursului prescripţiei, instanţa nu a avut în vedere considerentele sentinţei pronunţate în dosarul nr. x/2017, întrucât a subliniat faptul că nu reţine puterea de lucru judecat din această cauză. Prin urmare, în opinia recurentei, nici în această manieră nu este justificată alegerea acestei date ca punct de pornire a prescripţiei.

Însă, în accepţiunea recurentei, ceea ce este cert, prin raportare la toate aceste semne de întrebare ridicate de motivarea lapidară oferită de instanţa de apel, este faptul că mare parte din argumentele pe care le-a invocat, inclusiv cele ce vizau puterea de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 241/01.03.2018 pronunţată tot de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. x/2017 (constatarea suspendării soluţionării dosarului de daună) şi caracterul obligatoriu al trimiterilor făcute în decizia nr. 107/09.02.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bacău în prezenta cauză, în primul ciclu procesual, au fost ignorate de instanţa de apel, care nu a explicat de ce le-a înlăturat, încălcându-i, astfel, atât dreptul la apărare, cât şi posibilitatea concretă a instanţei de control judiciar de a efectua o verificare reală.

Arătând, totodată, că dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. impun în mod obligatoriu stabilirea unor aspecte în considerentele hotărârii, cum ar fi: situaţia de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor, opinia judecătorului faţă de argumente, precum şi raţionamentul care a servit ca fundament în ceea ce priveşte soluţia dispusă în cauză, recurenta apreciază că, din această perspectivă, sunt întrunite dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că, în analiza excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de intimată prin apelul incident, instanţa a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material referitoare la această instituţie juridică.

Astfel, arată că, în speţă, este vorba despre răspunderea contractuală a asigurătorului faţă de asiguratul său, prin raportare la faptul că drepturile din acţiunea formulată îşi au izvorul în contractul de asigurare încheiat între debitoare şi asigurătorul D. S.A. la data de 29.09.2011, respectiv poliţa RC nr. S0027, fiind vorba despre o asigurare facultativă pentru răspundere profesională, evenimentul asigurat având loc în luna august 2012.

În continuare, arată că, potrivit art. 2527 C. civ., în cazul asigurării contractuale, prescripţia începe să curgă de la expirarea termenelor prevăzute de lege ori stabilite de părţi pentru plata primei de asigurare, respectiv pentru plata indemnizaţiei sau, după caz, a despăgubirilor datorate de asigurător.

Recurenta-reclamantă învederează că aceasta este şi raţiunea pentru care, tot Curtea de Apel Bacău, în decizia nr. 107/09.02.2021 pronunţată în primul ciclu procesual, a dispus cu putere obligatorie ca verificarea începutului cursului prescripţiei dreptului la acţiune al B. S.R.L. să se facă prin raportare la clauzele contractuale de la art. 5.2 - clauze speciale şi art. 7.2, 7.9 din condiţiile generale.

Or, în accepţiunea recurentei, în hotărârea recurată, instanţa, fără să facă vreo trimitere la aceste dispoziţii legale (art. 2527 C. civ.), deşi ele fuseseră invocate în mod explicit, reţine într-o frază neinteligibilă că suspendarea voluntară a dosarului de daună nu poate fi reţinută pentru că "plata nu se confundă (cu) termenul de prescripţie".

Însă, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 2527 C. civ., în opinia recurentei, apare ca fiind evident că, la data promovării acestei acţiuni, termenul de prescripţie al dreptului la acţiune nu începuse să curgă prin raportare la convenţia părţilor - asigurat/asigurător, în sensul că momentul la care se va putea stabili care sunt despăgubirile datorate de asigurător coincide cu finalizarea dosarului penal. În această idee au convenit suspendarea soluţionării dosarului de daună, până la acel moment. Or, în opinia recurentei, susţinerile din prezent ale intimatei, de negare a propriilor afirmaţii anterioare, reprezintă în esenţă un apel către instanţă în sensul validării conduitei sale de rea-credinţă, ceea ce nu poate fi primit.

Totodată, recurenta conchide în sensul că prescripţia dreptului la acţiune a debitorului său asigurat nu începuse să curgă la momentul introducerii acţiunii, deci, cu atât mai mult, nu putea fi împlinită la acelaşi termen, arătând, totodată, că instanţa de fond în mod corect a reţinut faptul că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune este nefondată, constatând faptul că soluţionarea dosarului de daună a fost suspendată pe tot parcursul cercetării penale desfăşurate în dosarul x/2012

În continuare, mai arată că, deşi, în prezent, cu rea-credinţă, pârâta intimată afirmă că nu au existat adrese sau vreo convenţie cu privire la suspendarea dosarului de daune, în realitate, a fost o convenţie exprimată în mod neîndoielnic de ambele părţi în scris, în cursul judecăţii dosarului nr. x/2012, convenţie din care rezultă neechivoc că aceste două părţi au stabilit ca instrumentarea dosarului de daună şi, pe cale de consecinţă, situaţia plăţii despăgubirii, să fie amânată până la soluţionarea dosarului penal. De altfel, în opinia recurentei, această convenţie se coroborează cu dispoziţiile art. 5.2 din condiţiile speciale ale contractului, despre care însăşi pârâta afirmă că ar fi aplicabil părţilor, care prevăd că asigurătorul are obligaţia să plătească despăgubirea cuvenită în termen de 15 zile de la primirea ultimului document solicitat de asigurător sau de la primirea hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile. Or, potrivit convenţiei părţilor - asigurat/asigurător, ultimul document convenit era finalizarea cercetării penale care a avut loc la data de 06.12.2019.

În opinia recurentei, prin soluţia adoptată în cauză, instanţa de apel nu numai că a distorsionat prevederile legale aplicabile în cauză, dar a şi ignorat parte din acestea, deşi fuseseră invocate şi explicitate.

Astfel, instanţa de apel nu s-a raportat la dispoziţiile art. 2527 C. civ. (invocate de reclamantă), ci s-a raportat la art. 2537 C. civ., reţinându-l ca nefiind aplicabil cauzei, deşi apărările nu au fost întemeiate pe aceste prevederi.

În fine, recurenta-reclamantă menţionează că, în situaţia admiterii recursului şi trimiterii cauzei spre rejudecare pe fond, reiterează motivele indicate în faţa instanţei de apel pentru schimbarea în tot a sentinţei nr. 907/25.11.2021 în ceea ce priveşte modul de soluţionare a fondului cauzei (motivele de la pct. 2 pagina 4-12 a cererii de apel - dosar Curtea de Apel Bacău nr. 560/103/2018*).

La 23 mai 2023, intimata-pârâtă D. S.A., prin avocat, a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care, a solicitat respingerea recursului, invocând, cu titlu prealabil, inadmisibilitatea (calificată drept nulitatea) cererii de recurs pentru lipsa motivelor de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

La aceeaşi dată, intimata-pârâtă D. S.A., a formulat recurs incident împotriva aceleiaşi decizii nr. 1046 din 21 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, prin care a solicitat casarea în parte a acestei hotărâri, cu consecinţa admiterii excepţiilor inadmisibilităţii, lipsei de interes şi a respingerii cererii de chemare în judecată, precum şi împotriva considerentelor hotărârii criticate, în sensul reţinerii puterii de lucru judecat a efectelor hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2012, în sensul admiterii excepţiei prescripţiei şi prin raportare la reţinerea puterii de lucru judecat a hotărârii civile nr. 694/C/31.05.2017 pronunţată de către Tribunalul Neamţ în cadrul dosarului nr. x/2017

Detaliind, arată că, în ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, instanţa de apel, deşi nu a pronunţat o soluţie de respingere, a considerat că demersul reclamantei este unul admisibil.

Susţinând că prima instanţă şi, ulterior, instanţa de apel au oferit o dezlegare nelegală excepţiei inadmisibilităţii, în concret, recurenta arată că, din definiţia legală oferită acţiunii oblice (art. 1560-1561 C. civ.), rezultă că domeniul acţiunii oblice se circumscrie drepturilor deţinute de către debitor în contra unor terţe persoane, astfel încât, pentru a promova cu succes o acţiune oblică, creditorul-reclamant trebuie să facă dovada existenţei în patrimoniul debitorului său a unui drept suficient de conturat pentru a-l putea exercita în locul şi în numele debitorului său. Or, debitorul creditoarei reclamante, B., nu deţine niciun drept recunoscut împotriva intimatei-recurente, astfel încât reclamanta A. S.A., în concret, nu ar avea ce drept să exercite împotriva autoarei recursului incident, întrucât doar reclamanta deţine o creanţă împotriva debitoarei sale.

Suplimentar, apreciază că inadmisibilitatea ar trebui reţinută de către instanţa de control judiciar şi dintr-o altă perspectivă, sens în care solicită instanţei de recurs să cerceteze apărările reclamantei în cadrul litigiului pe această temă, întrucât aceasta nu doreşte ca, în ipoteza admiterii acţiunii civile, să împartă emolumentul acţiunii cu ceilalţi creditori, considerându-se exclusiv îndreptăţită să încaseze despăgubirea.

În opinia recurentei-pârâte, solicitarea reclamantei ca despăgubirea să îi revină în exclusivitate, în ipoteza admiterii acţiunii civile se îndepărtează şi contravine flagrant efectelor specifice produse de acţiunea oblică, impuse de art. 1561 C. civ., aceasta urmărind, în concret, realizarea unei consecinţe specifice unei alte proceduri.

În continuare, arată că, în ipoteza în care reclamanta doreşte, practic, pe calea prezentului demers judiciar, îndestularea exclusivă cu suma de 2.000.000 RON, prejudiciul produs de asiguratul D., manifestarea procesuală a acesteia nu poate fi interpretată decât ca o veritabilă acţiune directă, reglementată şi normată de art. 2226 C. civ.

Or, o astfel de acţiune directă a făcut obiectul dosarului nr. x/2017, în cadrul căruia a fost respins demersul apelantei - reclamante de a-şi însuşi în exclusivitate despăgubirea urmărită, ca fiind unul prescris (în acest sens fiind sentinţa civilă nr. 694/C/31.05.2017 pronunţată de Tribunalul Neamţ în cadrul dosarului nr. x/2017).

În ce priveşte excepţia lipsei de interes, recurenta-pârâtă arată că, deşi instanţa de apel nu a pronunţat o soluţie de respingere, a considerat că demersul reclamantei este unul caracterizat de interes.

Susţinând că prima instanţă şi, ulterior, instanţa de apel au oferit o dezlegare nelegală excepţiei lipsei de interes, în concret, recurenta arată că, aşa cum a reţinut şi instanţa fondului, creditoarea s-a înscris la masa credală a debitoarei sale, B., aspect care, în opinia recurentei-pârâte, anihilează demersul prezent al reclamantei, întrucât aceasta urmăreşte, în concret, o dublă plată - una provenită din falimentul debitoarei şi una solicitată în mod direct D., aspect care poate lua forma unei îmbogăţiri fără justă cauză.

Totodată, învederează că excepţia lipsei de interes urmează să fie analizată de instanţa de control judiciar inclusiv din perspectiva solicitărilor exprese ale reclamantei de încasare exclusivă a despăgubirilor pretinse, creditoarea-reclamantă nemaiurmărind, aşadar, reîntregirea patrimoniului societăţii debitoare.

În ceea ce priveşte recursul îndreptat împotriva considerentului prin care instanţa de apel nu a reţinut puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 694/C/31.05.2017, pronunţată de Tribunalul Neamţ în dosarul nr. x/2017, recurenta-pârâtă precizează că nu critică soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, însă, arată că această soluţie se putea sprijini inclusiv pe efectul puterii de lucru judecat ataşat sentinţei civile nr. 694/C/31.05.2017 pronunţată de Tribunalul Neamţ în dosarul nr. x/2017, sens în care recurenta-pârâtă evocă anumite considerente apreciate ca fiind relevante din această ultimă hotărâre (sub aspectul prescripţiei dreptului material la acţiune), apreciind că acestea se impun instanţei de recurs, cu titlu de putere de lucru judecat, urmând a fi luate în considerare în soluţionarea cauzei.

Astfel, arată că, în cadrul litigiului 704/103/2017 (acţiunea directă a reclamantei împotriva pârâtei din prezentul litigiu), instanţa a considerat că dreptul celei dintâi este prescris, în considerarea interpretării prevederilor art. 2528 C. civ., instanţa identificând, ca moment de început al termenului de prescripţie, data de 24.05.2013, dată la care B. a formulat o cerere de chemare în garanţie a D..

Totodată, precizează că, din punctul său de vedere, nu pot fi două termene de prescripţie distincte (punct de plecare - curs - punct de împlinire) pentru o situaţie juridică identică, reamintind că, în cadrul dosarului nr. x/2017, instanţa a identificat momentul de început al termenului de prescripţie pentru reclamantă în data de 24.05.2013.

În altă ordine de idei, a mai susţinut că, deşi cele două societăţi (reclamanta şi debitoarea acesteia B.) au o existenţă de sine stătătoare, în raporturile cu recurenta-pârâtă se înfăţişează în aceeaşi calitate, de creditor care pretinde încasarea despăgubirii.

Or, în accepţiunea recurentei-pârâte, dacă în dosarul nr. x/2017 dreptul creditoarei-reclamante A., opus D., a fost considerat prescris, pentru identitate de raţiune, trebuie considerat prescris inclusiv dreptul debitoarei sale, B., împotriva D..

În acest sens, mai arată că nu poate fi acceptată situaţia în care reclamanta A. trebuia să îşi exercite dreptul material la acţiune din data de 24.05.2013, astfel cum a stabilit instanţa în dosarul nr. x/2017, iar debitoarea B. are născut dreptul material la acţiune abia în data de 06.12.2019, astfel cum a reţinut prima instanţă sau cum susţine reclamanta-intimată.

Prin urmare, în opinia recurentei-pârâte, este un non-sens juridic întrucât, în concret, în cadrul acţiunii oblice, creditorul exercită drepturile debitorului său, or acesta, în cadrul acţiunii directe, a valorificat acelaşi drept izvorât din acelaşi raport obligaţional, al cărui regim juridic, în ce priveşte prescripţia, a fost deja judecat în dosarul nr. x/2017.

Suplimentar, recurenta-pârâtă precizează că, în opinia sa, termenul special de prescripţie în materie de asigurări este de 2 ani (art. 2519 C. civ.) ce începe să curgă, cu titlu de regulă generală, de la data când titularul dreptului de despăgubire a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.

Totodată, remarcă faptul că instanţa de apel nu a stabilit care este termenul de prescripţie, considerând că, în ambele situaţii, 2 sau 3 ani, termenul era împlinit. În acest context, recurenta subliniază că statuarea corectă este în sensul ca termenul de prescripţie să fie de 2 ani.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor. Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 26 martie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod, prin raport reţinându-se nulitatea recursului incident.

Faţă de raportul comunicat, la 8 aprilie 2024, recurenta-pârâtă D. S.A. a formulat în scris punct de vedere, prin care, în esenţă, a susţinut admisibilitatea cererii de recurs incident promovată în cauză.

Prin încheierea din 28 mai 2024, pronunţată în complet de filtru, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului principal, invocată de recurenta-pârâtă prin întâmpinare şi a admis în principiu ambele recursuri, stabilind termen de judecată la 15 octombrie 2024, în vederea soluţionării acestora în şedinţă publică, termen pentru care s-a dispus prorogarea discutării excepţiei nulităţii recursului incident, excepţie respinsă în şedinţă publică.

Verificând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

1. Prin recursul principal formulat, reclamanta A. S.A. a invocat motivarea necorespunzătoare a hotărârii şi greşita aplicare a normelor de drept material referitoare la instituţia prescripţiei dreptului material la acţiune, respectiv a art. 2527 C. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se referă la ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs – nemotivarea hotărârii – atunci când o hotărâre nu este motivată, când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Aşadar, în sfera art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. intră lipsa motivării, înţeleasă atât sub aspect formal, dedus din încălcarea dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., cât şi din perspectiva conţinutului considerentelor, înţeles ca o contradicţie a raţionamentului judiciar ori o motivare lipsită, în mod esenţial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit şi inteligibil pentru părţi ori pentru instanţa care exercită un control de legalitate asupra acesteia.

În esenţă, motivarea hotărârii trebuie să fie efectivă şi convingătoare, să conţină elementele necesare care să permită părţilor şi instanţei de control judiciar să înţeleagă raţionamentul juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate.

Pornind de la aceste repere de ordin teoretic, Înalta Curte reţine că motivele de recurs invocate de recurenta-reclamantă, subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt fondate şi determină admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Din observarea considerentelor deciziei recurate, nu rezultă expunerea vreunor argumente, inclusiv de drept, care să justifice reţinerea datei de 24.05.2013, ca moment de început al prescripţiei dreptului material la acţiune.

Întrucât calcularea termenului de prescripţie de către instanţa de apel impunea, în mod prioritar, determinarea momentului în care, în concret, acest termen a început să curgă, aceasta presupunea ca instanţa de apel să stabilească normele de drept aplicabile în stabilirea momentului de început al prescripţiei dreptului material la acţiune.

Or, sub acest aspect, se constată că instanţa de apel nu lămureşte norma de drept aplicabilă prescripţiei nici în privinţa termenului (făcând aprecieri şi pentru situaţia în care termenul de prescripţie ar fi de 3 ani) şi nici sub aspectul momentului de început al cursului prescripţiei.

Totodată, având în vedere că, deşi pârâta a susţinut excepţia prescripţiei invocând dispoziţiile art. 2519 alin. (1) C. civ. (termenul de prescripţie în asigurări), iar reclamanta a susţinut că prescripţia extinctivă nu s-a împlinit, invocând în acest sens dispoziţiile art. 2527 C. civ. (începutul prescripţiei dreptului la acţiune în materia asigurărilor), în considerentele deciziei recurate instanţa de apel nu a analizat şi incidenţa dispoziţiilor art. 2527 C. civ. invocate de reclamantă prin răspunsul la întâmpinare.

În plus, din decizia atacată lipsesc considerentele referitoare la problemele de drept dezlegate cu caracter obligatoriu în primul ciclu procesual, prin Decizia nr. 107 din 9 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, prin care s-a trasat primei instanţe obligaţia de a stabili momentul la care B. S.R.L. avea dreptul de a solicita soluţionarea dosarului de daună şi efectuarea plăţii, moment care trebuia verificat şi în raport de dispoziţiile contractului de asigurare.

Totodată, întrucât apelurile vizau sentinţa civilă nr. 907/C din 25 noiembrie 2021, hotărâre prin care, în al doilea ciclu procesual, prima instanţă a respins excepţia prescripţiei, acesta impunea ca, în pronunţarea soluţiei de admitere a excepţiei prescripţiei, instanţa de apel să înlăture motivat argumentele reţinute de prima instanţă în susţinerea acestei soluţii. Or, din parcurgerea considerentelor deciziei recurate, nu reiese că instanţa de apel a înlăturat argumentele reţinute de prima instanţă în al doilea ciclu procesual (prin sentinţa civilă nr. 907/C din 25 noiembrie 2021), care au stat la baza respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Nu în ultimul rând, se constată că instanţa de apel nu a analizat nici eventuala incidenţă a puterii de lucru judecat sub aspectul efectului pozitiv cu privire la statuările în fapt şi în drept din hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2017.

Astfel, în condiţiile în care pârâta a invocat prescripţia dreptului material la acţiune al recurentei-reclamante, raportat la termenul în care asiguratul putea solicita plata despăgubirilor, respectiv 2 ani, termen care curge de la data stabilită de părţi (30 zile de la data ultimului document depus), pârâta arătând că nu poate fi reţinută nicio cauză de suspendare/întrerupere a cursului termenului de prescripţie, prin hotărârile pronunţate în cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2017, instanţele au reţinut că dosarul de daună a fost suspendat, prin înţelegerea dintre asigurat şi asigurător, până la soluţionarea dosarului penal, cu efecte între părţile contractante (asigurat – asigurător).

În raport de cele arătate, Înalta Curte constată că, în lipsa motivării corespunzătoare a soluţiei de admitere a apelului incident, care a atras şi respingerea apelului principal, primul motiv de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este fondat, fiind suficient pentru admiterea recursului şi casarea deciziei recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Prin urmare, deşi recurenta a înţeles să invoce şi incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa supremă nu poate proceda la examinarea legalităţii deciziei recurate prin prisma acestui motiv de casare, întrucât, aşa cum reiese din considerentele precedente, analiza deciziei atacate relevă faptul că nu pot fi decelate argumentele instanţei de apel pentru care au fost admise criticile apelantei-pârâte referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune raportat la motivele şi apărările formulate înaintea instanţelor devolutive.

2. Procedând la analiza recursului incident declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva aceleiaşi decizii, Înalta Curte reţine că, prin intermediul căii de atac exercitate, recurenta-pârâtă a formulat critici raportate atât la soluţia/considerentele prin care instanţa de apel a respins practic excepţiile inadmisibilităţii acţiunii oblice şi a lipsei de interes a reclamantei în promovarea unei astfel de acţiuni, cât şi la considerentele aceleiaşi decizii care au sprijinit admiterea motivului de apel referitor la soluţionarea excepţiei prescripţiei, învederând că soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei se putea sprijin inclusiv pe efectul puterii de lucru judecat ataşat sentinţei civile nr. 694/C/31.05.2017 pronunţată de către Tribunalul Neamţ în cadrul dosarului nr. x/2017, prin care a fost respinsă, ca prescrisă, acţiunea formulată de A. S.A., în contradictoriu cu pârâta D. S.A.

Cât priveşte criticile raportate la soluţia/considerentele prin care instanţa de apel a respins excepţiile inadmisibilităţii acţiunii oblice şi a lipsei de interes a reclamantei în promovarea unei astfel de acţiuni, Înalta Curte reţine incidenţa principiului non reformatio in pejus prevăzut de art. 481 C. proc. civ., invocat din oficiu, faţă de aspectul că, deşi prin sentinţa civilă nr. 425/C din 21 iulie 2020 pronunţată în primul ciclu procesual, cele două excepţii au fost respinse de prima instanţă, recurenta-pârâtă nu a formulat apel principal sau incident împotriva respectivei sentinţe. Rejudecarea cauzei a fost determinată doar de admiterea apelului reclamantei A. S.A. prin Decizia nr. 107 din 09 februarie 2021 a Curţii de Apel Bacău.

Prin urmare, având în vedere că, în speţă, principiul non reformatio in pejus se opune ca, în rejudecare, să i se creeze reclamantei o situaţie mai grea decât cea din sentinţa civilă nr. 425/C din 21 iulie 2020 pronunţată în primul ciclu procesual, cum s-ar întâmpla în cazul admiterii excepţiilor inadmisibilităţii şi lipsei de interes, Înalta Curte nu va putea analiza efectiv respectivele critici.

Cât priveşte criticile prin care recurenta-pârâtă urmăreşte completarea considerentelor deciziei recurate care susţin soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei, în sensul reţinerii efectului puterii de lucru judecat ataşat sentinţei civile nr. 694/C/31.05.2017 pronunţată de către Tribunalul Neamţ în cadrul dosarului nr. x/2017, acestea nu pot fi primite întrucât decizia urmează a fi casată în întregime, ca urmare a reţinerii ca întemeiate a criticilor recurentei-reclamante subsumate cazului prevăzut de art. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, solicitarea recurentei-pârâte, formulată prin recursul incident la considerente, de completare a considerentelor şi de menţinere a soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate, în conformitate cu dispoziţiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ., nu poate fi primită, în condiţiile admiterii recursului principal şi casării cu trimitere potrivit art. 497 C. proc. civ.

Ca urmare, în rejudecare, instanţa de apel va analiza atât susţinerile reclamantei, cât şi ale pârâtei, referitoare la eventuala incidenţă a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2017.

În concluzie, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 teza I din acelaşi act normativ, va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. în numele B. S.R.L., prin lichidator judiciar C., împotriva deciziei nr. 1046/2022 din 21 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bacău – secţia I Civilă, pe care o va casa în integralitate, urmând a trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel urmează a proceda la un examen efectiv al susţinerilor şi argumentelor părţilor, în vederea analizării tuturor aspectelor necesare soluţionării cauzei, cu respectarea dispoziţiilor art. 501 alin. (3) C. proc. civ., ţinând seama de toate motivele şi apărările invocate înaintea instanţelor devolutive.

Totodată, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul incident formulat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. în numele B. S.R.L., prin lichidator judiciar C. împotriva deciziei nr. 1046/2022 din 21 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bacău – secţia I Civilă.

Casează în tot decizia nr. 1046/2022 din 21 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bacău – secţia I Civilă şi trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel.

Respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 octombrie 2024.