Timber delivery obligation: application of pre-contractual conciliation rules to post-contractual volume discrepancies

Şedinţa publică din data de 2 decembrie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin acţiunea înregistrată la 09.05.2022 pe rolul Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub numărul x/2022, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu pârâta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva-Direcţia Silvică Prahova, pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună, în temeiul art. 1516 alin. (2) C. civ. raportat la dispoziţiile art. 148-151 şi 194 din C. proc. civ., în principal, obligarea pârâtei la predarea cantităţii de 591,34596 m3 de masă lemnoasă pe picior în calitatea menţionată în Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/23.08.2021 şi în actul de punere în valoare nr. x şi, în subsidiar, obligarea pârâtei la predarea, din depozitele sale, a cantităţii de 468,148885 m3 lemn de fag deja exploatat, în calitatea menţionată în Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/23.08.2021 şi în actul de punere în valoare nr. x. În terţiar, în situaţia în care masa lemnoasă nu poate fi efectiv predată, a solicitat obligarea pârâtei la plata beneficiului nerealizat, în cuantum de 280.889,331 RON; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezenta cauză.

În drept, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 1270, art. 1516 şi art. 1531-1533 C. civ., precum şi art. 148-151, 194 şi 453 C. proc. civ.

Prin sentinţa nr. 500/2024 din 8 mai 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea având ca obiect "obligaţia de a face" formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - Direcţia Silvică Prahova, pe care a obligat-o să predea reclamantei cantitatea de 591,34596 metri cubi masă lemnoasă pe picior în calitatea menţionată în contractul de vânzare-cumpărare nr. x/23.08.2021 şi să achite reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 13.448,89 RON constând în taxă de timbru, onorariu expert şi onorariu avocat.

2. Împotriva acestei sentinţe civile, pârâta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva-Direcţia Silvică Prahova a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea în tot a sentinţei 500/08.05.2024, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii sub toate capetele de cerere formulate.

Prin decizia nr. 139/2025 din 6 mai 2025, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Ploieşti-Secţia a II-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva Direcţia Silvică Prahova împotriva sentinţei civile nr. 500/08.05.2024, pronunţată de Tribunalul Prahova-Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. Totodată, a obligat apelanta pârâtă la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5.355 RON către intimata reclamantă.

3. Împotriva acestei decizii, pârâta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva Direcţia Silvică Prahova a declarat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 3 şi pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea în tot a deciziei nr. 139/2025 şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

În expunerea motivelor de recurs, titulara căii extraordinare de atac a arătat următoarele:

A. Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, recurenta a invocat Decizia RIL 4/2023.

Detaliind, recurenta a susţinut că instanţa ce a judecat fondul cauzei a fost Tribunalul Prahova - secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, instanţă a cărei secţie s-a declarat competentă să judece acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., iar apelul declarat de pârâta Direcţia Silvică Prahova a fost soluţionat la primul termen de judecată din data de 06.05.2025 de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă Litigii cu profesioniştii, şi nu de secţia de contencios administrativ şi fiscal, aşa cum fondul cauzei a fost soluţionat de secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Recurenta arată că, în calea de atac devolutivă a apelului, nu se mai regăseşte competenţa secţiei civile de contencios administrativ, sub judecata căreia a fost soluţionat fondul cauzei, nerespectându-se, aşadar, specializarea primei instanţe şi ceea ce a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 4/2023, obligatorie potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ.

În acest sens, arată că observaţia constând în critica mai sus amintită pleacă din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 123 alin. (2) C. proc. civ. coroborat cu dispoziţiile art. 129 alin. (1) şi (2), raportat la prevederile art. 131 alin. (1) din acelaşi cod, învederând că, sub aspectul verificării competenţei, instanţa nu a făcut nicio menţiune în decizia 139/2025 despre punerea în discuţia părţilor a competenţei instanţei civile în raport cu secţia de contencios administrativ ce a soluţionat fondul cauzei, aceasta trecând direct la analiza probatoriului propus de părţile litigante.

Prin urmare, susţine că Tribunalul Prahova, prin secţia specializată de contencios administrativ, a soluţionat în primă instanţă fondul cauzei, în materia contenciosului administrativ, iar necompetenţa de ordine publică poate fi invocată direct în recurs, deşi părţile nu au invocat această excepţie potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ. şi nici instanţa nu a invocat-o din oficiu, cu toate că nu au fost respectate de către instanţa a cărei hotărâre se atacă dispoziţiile art. 131 alin. (1) din acelaşi cod.

Mai arată că art. 131 alin. (1) teza ultimă C. proc. civ. precizează că încheierea prin care se verifică şi se stabileşte competenţa, din oficiu, de către judecător, are caracter interlocutoriu şi, deşi nu este prevăzută expres nicio sancţiune pentru cazul în care nu există o asemenea încheiere interlocutorie, faţă de caracterul obligatoriu al acestei verificări din oficiu, se poate aprecia că lipsa unei asemenea încheieri dă posibilitatea instanţei de recurs să invoce, din oficiu, acest aspect şi să pună în discuţie încălcarea competenţei materiale, când soluţionarea litigiului este de competenţa unei instanţe de alt grad sau a unei alte instanţe.

Prin urmare, apreciază că instanţa de control judiciar, eludând dispoziţiile legale cu privire la competenţa materială în judecarea căii de atac devolutive, nu a procedat la verificarea competenţei în raport de specializarea secţiei ce a soluţionat fondul cauzei.

Recurenta încheiere dezvoltarea acestui motiv de recurs arătând că, pentru aceste considerente, solicită casarea în întregime a deciziei nr. 139/2025 a Curţii de Apel Ploieşti şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

B. Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta critică interpretarea unei norme de drept material care era în vigoare la momentul judecăţii, respectiv art. 33 din H.G. nr. 715/2017, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia în raport de exigenţele textului normativ.

În acest sens, arată că exercită atribuţii de administrator al fondului forestier proprietatea publică a statului român, conform dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 229/2009 privind reorganizarea Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva şi aprobarea regulamentului de organizare şi funcţionare, iar contractul de vânzare a unui bun din proprietatea publică a statului român este guvernat de reguli, drepturi şi obligaţii pe care părţile semnatare le asumă prin semnătură şi care au ca izvor şi limite prevederi legale, respectiv H.G. nr. 715/2017 - pentru aprobarea Regulamentului de valorificare a masei lemnoase din fondul forestier proprietate publică.

De asemenea, recurenta subliniază faptul că natura contractului de vânzare cumpărare a masei lemnoase pe picior este cea a unui contract administrativ, având în vedere că felul tratamentului de tăiere, cantitatea masei lemnoase ce se poate extrage într-un an de zile, dintr-un ciclu de 10 ani de zile, e prevăzută într-un Amenajament silvic aprobat prin ordin de ministru, fiind un contract de adeziune conform dispoziţiilor art. 1175 C. civ.

Totodată, a învederat că valorificarea unui bun provenit din proprietatea publică a statului român, cu referire la fondul forestier proprietatea publică a statului, este dat de următorul cadru legal: Hotărârea de guvern 229/2009 privind reorganizarea Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva şi aprobarea regulamentului de organizare şi funcţionare, aceasta fiind gestionarul masei lemnoase şi având calitatea de vânzător al masei lemnoase; Hotărârea nr. 715/2017 pentru aprobarea Regulamentului de valorificare a masei lemnoase din fondul forestier proprietate publică, potrivit căruia administratorul fondului forestier proprietate publică a statului român, Direcţia Silvică Prahova, valorifică prin vânzare respectând reguli stricte de publicitate, bunul proprietatea publică a statului român; Legea nr. 46/2008 - vechiul Cod silvic, actualmente Legea 331/2024, ce defineşte amenajamentul silvic; Ordinul de Ministru nr. 1651/2000 - privind aprobarea Normelor tehnice privind evaluarea volumului de lemn destinat comercializării, cu modificările şi completările ulterioare.

În continuare, recurenta a arătat motivele care stau la baza criticilor formulate, sens în care a susţinut că instanţa în mod greşit nu a dat eficienţă prevederilor legale înscrise în dispoziţiile art. 33 din Hotărârea nr. 715/2017 pentru aprobarea Regulamentului de valorificare a masei lemnoase din fondul forestier proprietate publică, modificând înţelesul clar obligatoriu al normei legale ce reglementează valorificarea bunurilor din proprietatea publică a statului român cu referire la bunuri - masă lemnoasă din fondul forestier, sens în care a evocat un considerent de la pagina 19 din decizia recurată.

Astfel, evocând dispoziţiile art. 33 alin. (1) - (4) din H.G. nr. 715/2017, recurenta a învederat că, în contextul posibilităţii ca adjudecatarului să i se acorde dreptul de a verifica prevederile APV-ului (actului de punere în valoare), reclamanta A. S.R.L. nu a motivat niciodată că i s-ar fi interzis dreptul de verificare a prevederilor actului de punere în valoare, instanţa concluzionând doar în baza propriei sale convingeri şi invocând un fundament nelegal şi nedovedit, cu nerespectarea prevederilor legale expres menţionate, într-o procedură unică la nivel naţional privind valorificarea masei lemnoase provenind din proprietatea publică.

Mai mult decât atât, susţine că fiecare procedură de valorificare a masei/materialului lemnos din proprietatea publică are în structura sa un caiet de sarcini care impune cerinţe către participanţii la licitaţie, cerinţe ce nu au fost contestate de A. şi care, la rândul lor, sunt reguli universal acceptate cu putere normativă de strictă aplicare şi interpretare.

În încheiere, susţine că, în judecarea apelului, în mod greşit instanţa a adăugat acestei norme legale posibilitatea potrivit căreia "legiuitorul ar fi trebuit să prevadă în mod expres o astfel de interdicţie", în opinia recurentei, instanţa neputându-se pronunţa asupra "posibilităţii" sau "imposibilităţii" legiuitorului de a dispune cu privire la o procedură ce valorifică un bun provenind din proprietatea publică a statului.

Faţă de recursul formulat, intimata-reclamantă şi-a exprimat poziţia procesuală prin întâmpinarea depusă la 24.09.2025, solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, sens în care a depus şi anumite înscrisuri în susţinerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.

La 14.10.2025, recurenta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea susţinerilor/apărărilor formulate.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 3 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, arătând, în esenţă, că apelul a fost soluţionat de secţia a II-a Civilă - litigii cu profesioniştii, şi nu de secţia de contencios administrativ şi fiscal, aşa cum a fost soluţionat fondul cauzei, fără a se respecta specializarea primei instanţe, respectiv competenţa funcţională a secţiei care a judecat fondul cauzei, conform celor statuate şi prin Decizia RIL nr. 4/2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

De asemenea, a învederat şi faptul că, în considerarea dispoziţiilor art. 131 alin. (1) teza ultimă din C. proc. civ., instanţa de apel nu a menţionat în decizia atacată despre punerea în discuţie a competenţei instanţei civile în raport cu secţia de contencios administrativ ce a soluţionat fondul cauzei, motiv pentru care apreciază că, în lipsa unei încheieri interlocutorii, instanţa de recurs are posibilitatea să invoce din oficiu acest aspect şi să pună în discuţia părţilor încălcarea competenţei materiale când soluţionarea litigiului este de competenţa unei instanţe de alt grad sau a unei alte instanţe.

Răspunzând criticii subsumate art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acest motiv de recurs are în vedere ipoteza în care hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii, iar recurentul nu este mulţumit de soluţia dată sub acest aspect.

În cauză, se constată că, în primă instanţă, dosarul x/2022 a fost soluţionat de către o secţie mixtă, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Prahova, fiind înregistrat pe rolul pe rolul acestei secţii, sub nomenclatorul Ecris de materie juridică "Litigii cu profesioniştii".

Totodată, prin încheierea de şedinţă publică din 6 septembrie 2022, instanţa de fond a procedat, din oficiu, la verificarea competenţei, sens în care a reţinut că este competentă să soluţioneze cauza în temeiul dispoziţiilor art. 95 pct. 1 şi art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., având în vedere sediile părţilor şi calitatea reclamantei de profesionist, iar acest aspect nu a fost contestat în apel, dobândind caracter definitiv.

Prin urmare, susţinerile recurentei conform cărora cauza a fost soluţionată în prima instanţă de o secţie de contencios administrativ şi fiscal sunt vădit nefondate.

În apel, cauza a fost soluţionată de secţia a II-a Civilă a Curţii de Apel Ploieşti, specializată în soluţionarea litigiilor cu profesionişti.

Prin urmare, având în vedere că, în speţă, aşa cum reiese şi din încheierea de şedinţă din 6 septembrie 2022, dar şi din înregistrarea dosarului pe rolul acelei secţii sub nomenclatorul Ecris de materie juridică, instanţa de fond s-a considerat învestită cu o cauză în materia litigiilor cu profesioniştii, aspect necontestat, de altfel, nici în faţa primei instanţe de control judiciar, unde niciuna din părţi nu a invocat necompetenţa materială procesuală, împrejurarea că instanţa de apel nu a materializat rezultatul verificării propriei competenţe printr-o încheiere sau în cuprinsul practicalei deciziei pronunţate, consemnând în mod expres că este competentă să judece litigiul cu care a fost învestită, nu înseamnă că nu a făcut aplicarea art. 131 C. proc. civ., de vreme ce a procedat la soluţionarea apelului şi nu şi-a declinat competenţa în favoarea unei alte secţii specializate (cum ar fi cea de contencios administrativ, aşa cum sugerează recurenta).

Procedând, în continuare, la analiza criticii subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care titulara recursului a susţinut că decizia recurată a fost dată şi cu interpretarea greşită a unei norme de drept material, care era în vigoare la momentul judecăţii, respectiv art. 33 din H.G. nr. 715/2017 pentru aprobarea Regulamentului de valorificare a masei lemnoase din fondul forestier proprietate publică, Înalta Curte reţine că aceste dispoziţii reglementează o procedură de conciliere înainte de contractare, în situaţia în care adjudecatarul constată că masa lemnoasă nu corespunde ca volum sau/şi calitate cu prevederile actului de punere în valoare înainte de încheierea contractului, fiind stabilite măsurile ce trebuie luate de organizatorul licitaţiei pentru ca procedura de adjudecare să poată fi adusă la îndeplinire în termenele şi condiţiile prevăzute de lege.

Însă, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, textul nu impune ca eventualele diferenţe de volum/calitate să poată fi invocate exclusiv în perioada cuprinsă între adjudecare şi încheierea contractului, ci reglementează doar situaţia în care acestea intervin în etapa precontractuală, pentru a putea preîntâmpina situaţiile de genul celei din prezenta cauză, când diferenţele au fost constatate pe parcursul executării contractului.

Prin acest raţionament, însă, contrar susţinerilor recurentei, instanţa a procedat la interpretarea legii, văzută ca operaţiune logico-juridică prin care se lămureşte înţelesul exact, complet şi scopul unei norme juridice, pentru a o aplica corect la un caz concret, şi nicidecum nu a interferat în activitatea unei alte puteri cu rol legislativ, aşa cum sugerează recurenta, întrucât adăugarea la lege este un act de voinţă care creează o nouă normă sau modifică una existentă.

De asemenea, contrar susţinerilor recurentei, intimata-reclamantă a formulat propriile apărări faţă de această critică, referitoare la pretinsa incidenţă a dispoziţiilor art. 33 din H.G. nr. 715/2017, arătând, în conţinutul întâmpinării la apel, că posibilitatea de a invoca respectivele diferenţe anterior încheierii contractului nu există în realitate, întrucât accesul în parchetul de exploatare era interzis anterior emiterii autorizaţiei de exploatare şi predării efective spre exploatare. Or, fără a putea evalua situaţia de fapt în recurs, Înalta Curte constată că recurenta nici măcar nu a invocat existenţa unei astfel de posibilităţi reale pentru ca intimata să poată uza de art. 33 din H.G. nr. 715/2017.

În acest context, susţinerile recurentei potrivit cărora intimata-reclamantă nu ar avea deschisă calea răspunderii contractuale prevăzută de art. 1350 C. civ. sunt vădit nefondate, cu atât mai mult cu cât, potrivit alin. (3) al art. 1350 C. civ., dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna din părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.

Reţinând, aşadar, că, în cauză, nu este incidentă nicio prevedere legală care să înlăture răspunderea contractuală a recurentei pentru diferenţele de volum ale masei lemnoase ce a făcut obiectul licitaţiei, Înalta Curte urmează a respinge şi critica subsumată motivului de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În concluzie, constatând că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva Direcţia Silvică Prahova împotriva deciziei nr. 139/2025 din 6 mai 2025 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Cu privire la cererea intimatei-reclamante A. S.R.L., de obligare a recurentei Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică Prahova la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la dosarul de recurs (factura seria x nr. x din 28.08.2025 şi ordinul de plată aferent), coroborate cu împuternicirea avocaţială aflată la fila x, depuse odată cu întâmpinarea, atestă efectuarea de către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în cuantum de 6050 RON.

Constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte în declanşarea litigiului de faţă, în raport de cererea formulată de intimata-reclamantă, urmează a face aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., sens în care va obliga recurenta-pârâtă Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică Prahova să achite intimatei-reclamante A. S.R.L. suma de 6050 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică Prahova împotriva deciziei nr. 139/2025 din 6 mai 2025 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică Prahova să achite intimatei-reclamante A. S.R.L. suma de 6050 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 decembrie 2025.