Exceptional appeal annulled for lack of legal grounds in challenge to assignment in payment deed

Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2025

Deliberând asupra recursului;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov - secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 30.07.2019, sub nr. x/2019, reclamantele A. S.R.L. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., au solicitat instanţei constatarea nulităţii absolute a contractului de dare în plată autentificat sub nr. x/28.03.2017, de către S.P.N. D. şi E., iar în subsidiar, anularea contractului de dare în plată autentificat sub nr. x/28.03.2017, de către S.P.N. D. şi E.. S-a mai solicitat, în caz de admitere a petitului 1 sau 2, să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară, respectiv reîntoarcerea în patrimoniul reclamantei A. S.R.L. a imobilului situat în mun. Braşov, str. x Triaj nr. 6, jud. Braşov, înscris în CF nr. x Braşov (CF vechi x Braşov) la A1 cad. x, nr. top x, teren de 518 mp şi la A1.1., cad. x, nr. top x, clădire P+1, compusă din: la parter: 10 birouri, 2 magazii, 3 holuri, 1 grup sanitar, la etajul 1: 6 birouri, 1 sală de protocol, 2 holuri, 1 wc, 1 grup sanitar, 1 casa scării şi cota d 50% din părţile de uz comun generale (care sunt: zidul comun dintre cele două corpuri de clădire şi branşamentele de apă, gaz, canalizare şi alimentare cu energie electrică), precum şi dreptul de servitute asigurat de imobilul cu nr. top x de la A+11 din CF x Braşov, ca imobil servant pentru imobilul dominant cu nr. top. x nr. cad. x. De asemenea s-a solicitat rectificarea înscrierii în cartea funciară, în sensul radierii actualului titular al dreptului de proprietate, pârâta şi înscrierea societăţii reclamante, precum şi anularea/constatarea nulităţii absolute a contractului de închiriere nr. x/2017, ca act subsecvent contractului de dare în plată.

Prin încheierea de şedinţă din 29.01.2024, instanţa de fond a respins proba testimonială propusă de reclamantă şi cererea reclamanţilor de a se reface expertiza, raportat la evaluarea imobilului prin metoda abordare prin piaţă, reţinând că expertul judiciar a indicat şi explicat lămuritor că o atare evaluare ar genera un rezultat eronat în condiţiile pieţei, în raport de bunurile supuse evaluării, în contextul insuficienţei informaţiilor din piaţă, iar reclamantele nu au depus dovezi contrare, care să dovedească existenţa unor informaţii suficiente în piaţă, pentru a se reţine refuzul nejustificat al expertului, care ar fi impus completarea raportului de expertiză.

Prin sentinţa civilă nr. 148/C/22.05.2024, Tribunalul Braşov - secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei de interes, invocată de pârâtă; a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A. S.R.L. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., şi a obligat reclamantele, în solidar, la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată ocazionate în sumă totală de 50.894,74 RON, reprezentând onorariu avocat, onorariu expert parte şi cheltuieli de transport; a respins, ca neîntemeiată, cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată pentru diferenţa în sumă de 441,63 RON reprezentând "refacturare cheltuieli" şi parţial cheltuieli de transport.

Împotriva încheierii din 29.01.2024 şi sentinţei, au declarat apel reclamantele A. S.R.L. şi B., solicitând admiterea cererii de apel, schimbarea în tot a celor două hotărâri şi admiterii cererii de chemare în judecată, în integralitate.

Prin decizia civilă nr. 16/Ap din 27 ianuarie 2025, Curtea de Apel Braşov - secţia Civilă a respins, ca nefondată, cererea de apel formulată de apelantele- reclamante A. S.R.L. şi B. împotriva încheierii de şedinţă din 29.01.2024 şi a sentinţei civile nr. 148/C/22.05.2024, pronunţate în dosarul civil nr. x/2019 al Tribunalului Braşov, pe care le-a păstrat şi a obligat apelantele-reclamante A. S.R.L. şi B. la plata către intimata- pârâtă C. S.R.L. a sumei de 8876,98 RON, fiecare, cu titlul de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, precum şi împotriva încheierii de şedinţă din 17 ianuarie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Braşov - secţia Civilă, au declarat recurs reclamantele A. S.R.L. şi B., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, pentru administrarea întregului probatoriu şi lămurirea cauzei sub toate aspectele.

În recursul lor, întemeiat în drept pe prevederile pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentele-reclamante au relevat, în preambulul acestuia, considerente privind modalitatea în care s-a desfăşurat litigiul şi, în dezvoltarea motivelor invocate, au susţinut, în esenţă, următoarele:

În primul rând, refuzul lămuririi cauzei sub toate aspectele atrage nelegalitatea acesteia, întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, recurentele făcând trimitere, în acest sens, la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (decizia nr. 1850/31.03.2023), ale cărei considerente susţin că sunt aplicabile mutatis mutandis şi la datele speţei, cauza nefiind lămurită chiar sub aspectele pe care le-au criticat cel mai vehement.

În continuare, recurentele-reclamante au făcut referiri la concluziile raportului de expertiză întocmit de expertul F. (prima expertiză administrată în cauză), care, în opinia acestora, nu pot fi avute în vedere la soluţionarea cauzei, din cel puţin două puncte de vedere, iar, cu privire la cealaltă expertiză, arată că au solicitat lămurirea raportului sub două aspecte esenţiale, redate şi în recurs.

Aşadar, susţin recurentele că aspectele redate sunt în măsură să dovedească împrejurarea că starea de fapt nu a fost lămurită sub toate aspectele, iar cele două critici sunt esenţiale, lămurirea cauzei impunându-se cu atât mai mult cu cât din celelalte probe administrate/argumente invocate, rezultă o valoare total contradictorie, în continuare, recurentele prezentând toate acele împrejurări de fapt, din coroborarea cărora, în opinia lor, este cel puţin inexplicabil, cum tocmai la momentul dării în plată, bunul valora cel mai puţin cu putinţă din ultimii 16 ani, preţul fiind mai ridicat atât înainte, cât şi după acest moment.

În concluzie, recurentele întăresc ideea că starea de fapt trebuie lămurită în ansamblul său, pentru ca hotărârea să respecte rigorile cerute de lege pentru motivarea sa.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs, au arătat că se pot încadra şi reţinerile instanţei de apel cu privire la Hotărârea AGA nr. 1/24.03.2017 şi a votului exprimat de acţionari în cadrul acestei adunări; câtă vreme nu au învestit instanţa de judecată cu un motiv de nulitate privind consimţământul exprimat de părţile conventiei, motivele instanţei de apel sunt străine de natura cauzei. Singurele motive de nulitate invocate privesc obiectul şi cauza contractului, aşa încât, considerentele supraabundente trebuie înlăturate din hotărârea recurată.

În fine, tot legat de motivarea hotărârii, recurentele-reclamante au mai arătat că instanţa de fond reţine în mod eronat că "în mod greşit apreciază apelantele că metodele de evaluare utilizate de experţi ar constitui un melanj între standardele şi cataloagele specifice", punctând că au susţinut acest aspect doar cu privire la expertiza întocmită de expertul F., acesta fiind şi motivul pentru care instanta de fond a încuviinţat o nouă expertiză.

În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs invocat, privind greşita aplicare a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-reclamante au susţinut, în primul rând, că în motivarea hotărârii instanţa de apel face trimitere în mod expres la "standardele ANEVAR Ediţia 2022 şi Ghidul metodologic GEV 630', pentru a argumenta de ce apreciază că rapoartele de expertiză întocmite în cauză sunt ferite de orice critică; aceste standarde reprezintă norme adoptate de organisme de specialitate (Asociaţia Naţională a Evaluatorilor Autorizaţi din România), pe baza cărora expertul/evaluatorul trebuie să stabilească o valoare a bunului.

Arată că obiectivele încuviinţate şi, în definitiv, obiectul litigiului, îl constituie o convenţie încheiată la nivelul anului 2017; aşadar, normele la care s-a raportat instanţa de judecată (intrate în vigoare la peste 5 ani) nu sunt aplicabile la datele speţei.

Normele aplicabile, atât din punct de vedere temporal, cât şi în legătură cu criticile invocate de reclamante, impuneau efectuarea evaluării pe baza abordării prin piaţă, cea pe care au nesocotit-o atât experţii judiciari desemnaţi în cauză, cât şi instanţa de apel; aşadar, hotărârile au fost pronunţate cu greşita aplicare a normelor de drept material.

Mai mult decât atât, se arată, aşa cum anticipaseră, majoritatea motivelor de nulitate se bazau pe valoarea reală, de piaţă a imobilului de la data încheierii convenţiei - anul 2017, greşita/incompleta stabilire a elementelor de fapt conducând în mod implicit şi la o greşită aplicare a normelor de drept material.

Au mai susţinut recurentele-reclamante că lipsa cauzei nu se rezumă generic la stingerea unei creanţe, aşa cum reţine instanţa de apel, întrucât, dacă se va putea dovedi că întinderea creanţei nu acoperă nici pe departe valoarea bunului, atunci cauza ar fi Înlăturată.

Dacă disproporţia a avut consecinţe juridice şi asupra taxelor şi impozitelor atunci sunt incidente şi dispoziţiile privitoare la cauza ilicită şi varianta asimilată a acesteia, frauda la lege, precum şi aspectele legate de scopul unei societăţi reglementate de Legea nr. 31/1990.

Din acest punct de vedere, susţin că hotărârile sunt pronunţate şi cu greşita aplicare a normelor de drept material, respectiv a: art. 1236 C. civ. şi art. art. 1237 C. civ. privind cauza ilicită, imorală şi frauda la lege, art. 1033 alin. (1) C. civ. privind donaţia simulată între soţi (prin interpunere de persoane şi prin simularea actului public), art. 1665 C. civ. privind preţul derizoriu şi preţul fictiv, precum şi art. 1238 privind lipsa cauzei.

Strâns legat de cauza operaţiunii juridice, dacă se va dovedi că valoarea reală a bunului era mult mai mare, susţin că atunci au fost nesocotite şi normele imperative privind scopul unei societăţi, din cele reglementate de Legea nr. 31/1990, prevăzut la art. 1 alin. (1) din acest act normativ şi art. 1881 C. civ.. Obţinerea de profit (scopul lucrativ) reprezintă o condiţie esenţială a societăţilor. Acceptarea la plată a unor creanţe care puteau fi evitate, dar mai ales, stingerea lor prin darea în plată a unui bun mult mai valoros contravine acestui scop lucrativ, disimulând interese străine de interesul social si inclusiv al asociatului minoritar.

Consecinţa nulităţii convenţiei de dare în plată nu are ca efect ignorarea creanţelor, ci părţile vor fi repuse în situaţia anterioară, inclusiv cu renaşterea creanţelor recunoscute sau nu. Beneficiul pe care l-ar obţine atât societatea, cât şi asociatul minoritar îl constituie readucerea în patrimoniul societăţii a diferenţei dintre valoarea reală a imobilului şi cea plătită. Altfel spus, prin readucerea bunului imobil în patrimoniul societăţii-reclamante, societatea-pârâtă nu va fi păgubită, ea putând să îşi valorifice creanţele în condiţiile dreptului comun. Efectul nulităţii va fi înlăturarea inechităţilor legate de disproporţia preţului şi de interesul asociatilor/administratori în detrimentul interesului societăţii, al asociaţilor minoritari si chiar al tertilor.

În concluzie, recurentele-reclamante susţin că hotărârea a fost pronunţată şi cu greşita aplicare a normelor de drept material.

Recurentele-reclamante au mai criticat hotărârea recurată pentru vicii procedurale - art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din punct de vedere procedural, arătând că raportul de expertiză judiciară trebuie să aibă un conţinut specific, potrivit art. 21 lit. c) din O.G. nr. 2/2000; dacă acest criteriu nu este îndeplinit, instanţa poate solicita lămuriri sau efectuarea unui nou raport de expertizîn condiţiile art. 337 şi art. 338 C. proc. civ.

Expertul trebuia să răspundă obiectivelor şi obiecţiunilor încuviinţate (să întocmească variante de evaluare şi potrivit solicitărilor părţilor reclamante) urmând ca, după întocmirea lor (răspunsul la întrebările puse), să îşi exprime şi opinia proprie (părerea expertului). Părerea expertului nu poate constitui un motiv în sine de refuz al efectuării expertizei, subliniind recurentele că motivele pentru care expertul a refuzat să răspundă acestor obiective nu a constat într-o imposibilitate de răspuns, ci strict, în opinia sa, că răspunsul ar fi unul necorespunzător.

Recurentele susţin că prin refuzul instanţei de apel, de completare/lămurire a raportului de expertiză sau de încuviinţare direct în calea de atac a apelului a acestei probe, hotărârea pronunţată este rezultatul nerespectării normelor de procedură.

De asemenea, au susţinut că în această manieră a fost încălcat şi dreptul la un proces echitabil [art. 6 alin. (1) C. proc. civ..] şi rolul activ al judecătorului în soluţionarea cauzei în ceea ce priveşte administrarea probelor încuviinţate [art. 22 alin. (2) C. proc. civ..].

Actul de procedură sancţionat cu nulitatea este însăşi hotărârea judecătorească şi încheierea de la ultimul termen, prin care a fost respins probatoriul solicitat de apelante. Nulitatea hotărârilor rezultă din dispoziţiile art. 20 coroborate cu art. 174 C. proc. civ. prin urmare, hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În final, în loc de concluzii, recurentele-reclamante au arătat că este posibil ca, şi după lămurirea stării de fapt sub toate aspectele şi după administrarea întregului probatoriu solicitat, soluţia pronunţată în cauză să fie aceeaşi. Însă, diferenţa esenţială constă în legalitatea hotărârii; o soluţie pronunţată după lămurirea tuturor aspectelor disputate în cauză este mult mai legitimă decât o soluţie pronunţată sub semnul incertitudinilor şi a refuzului de lămurire a chestiunilor considerate, esenţiale, de către recurente.

La data de 18 iulie 2025, a fost înregistrată la dosar întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă C. S.R.L., prin care a solicitat respingerea recursului, cu obligarea recurentelor-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul din data de 18 noiembrie 2025, instanţa de recurs a invocat din oficiu excepţia nulităţii recursului, pe care a supus-o dezbaterii contradictorii a părţilor.

Înalta Curte, analizând, cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, în conformitate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., invocată din oficiu, reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", iar potrivit art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, sancţiunea nulităţii "intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din acelaşi cod, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Recursul, fiind o cale de atac de reformare, prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, este necesar ca acesta să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, impunându-se, totodată, dezvoltarea acestora, din care să rezulte nelegalităţile identificate în legătură cu hotărârea supusă recursului.

În cauză, deşi recurentele-reclamante au indicat, prin cererea de recurs, motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., examenul cererii de recurs relevă că nu pot fi decelate critici de nelegalitate privitoare la încheierea recurată şi decizia instanţei de apel, în sensul acestor dispoziţii, şi nici care să poată fi încadrate în vreunul din celelalte motive prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentele rezumându-se la enunţarea unor susţineri lipsite de caracter concret şi aplicat şi reluând, în mare parte, motivele de apel formulate.

Înalta Curte reţine că recurentele-reclamante A. S.R.L. şi B. au invocat, în mod formal, în susţinerea recursului lor dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., fără a arăta, în concret, în ce constă nelegalitatea hotărârilor recurate, din perspectiva textelor de lege indicate, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menţionat.

Astfel, se constată că, deşi, în speţă, se invocă greşita aplicare a unor dispoziţii de drept material, argumentele expuse sunt de netemeinicie, şi nu de nelegalitate, recurentele urmărind să obţină o nouă judecată a fondului, pentru stabilirea valorii bunului la momentul dării în plată, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Ca atare, cele susţinute în cuprinsul cererii de recurs de faţă îmbracă doar aparenţa unor critici de nelegalitate, întrucât întreaga construcţie a recursului se fundamentează pe greşita stabilire şi interpretare a situaţiei de fapt a cauzei, fără să se susţină o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ.

Or, fără invocarea unor critici vizând eventuale erori de raţionament ale instanţei de apel, apte să fie încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu se poate considera că recurentele şi-au îndeplinit obligaţia de motivare a recursului.

Mai mult, recurentele-reclamante au făcut referire şi la probaţiune, însă, probele şi modul de administrare ori apreciere a acestora în cadrul judecăţii pe fond nu pot face obiectul cenzurii în recurs. În calea extraordinară de atac a recursului, nu are loc o rejudecare a fondului cauzei, ci se analizează exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel, din perspectiva criticilor formulate de recurent şi a motivelor de casare prevăzute de lege.

Motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulţumirii în raport cu soluţia atacată, ci expunerea tuturor argumentelor de drept, în sensul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pentru care, din punctul de vedere al părţii, a fost pronunţată o hotărâre nelegală.

În concluzie, se reţine că recurentele-reclamante nu critică considerentele instanţei de apel şi nu arată în ce modalitate decizia şi încheierea atacate sunt contrare legii, susţinerile lor neputând fi încadrate în niciunul dintre motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În consecinţă, dat fiind că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, rezultă că, în cazul nemotivării corespunzătoare, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se impune a fi aplicată sancţiunea nulităţii prevăzută de lege.

Pntru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat de reclamantele A. S.R.L. şi B. împotriva încheierii de şedinţă din 17 ianuarie 2025 şi a deciziei civile nr. 16/Ap din 27 ianuarie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Braşov - secţia Civilă.

Totodată, în temeiul art. 453 C. proc. civ., ţinând seama de soluţia de anulare a recursului şi reţinându-se astfel culpa procesuală a recurentelor-reclamante, Înalta Curte le va obliga pe acestea să plătească intimatei- pârâte C. S.R.L. suma de 15.359,14 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs reprezentând onorariul avocaţial, achitat, în temeiul facturii fiscale nr. x/24.09.2025, cu ordinul de plată din data de 03.10.2025, fiind probat caracterul real, necesar şi rezonabil al acestor cheltuieli.

Analizând cererea de restituire a taxei judiciare de timbru, formulată de către recurentele-reclamante A. S.R.L. şi B.., Înalta Curte reţine următoarele:

În speţă, prin rezoluţia din data de 12 iunie 2025, s-a stabilit în sarcina recurentelor-reclamante, în temeiul art. 24 alin. (1) şi alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, obligaţia de a achita o taxă judiciară de timbru, în cuantum de 4.272,5 RON.

Această obligaţie a fost îndeplinită de către recurentele- reclamante, care au depus la dosar O.P. nr. x din 20.06.2025 .

La data de 13 octombrie 2025, recurentele- reclamante au formulat cerere de restituire a taxei judiciare de timbru în cuantum de 4.272,5 RON, aferentă acestui dosar, achitată prin O.P. nr. x din 19.06.2025, învederând că au achitat, în mod eronat, prin acest ultim ordin de plată, taxa judiciară de timbru în contul aparţinând beneficiarului Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, contrar prevederilor art. 40 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013.

Au mai arătat că, ulterior, realizând eroarea, pentru a evita o eventuală anulare pe motiv de netimbrare a recursului, au achitat din nou, de această dată în mod corect, cu respectarea dispoziţiilor art. 40 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, taxa judiciară de timbru aferentă recursului ce face obiectul acestui dosar, cu O.P. nr. x din 20.06.2025, în contul aparţinând U.A.T. Negreşti-Oaş, localitatea de sediu a recurentei.

În drept, recurentele au invocat dispoziţiile art. 40 alin. (1), art. 45 alin. (1) lit. b) şi art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, anexând, în susţinerea cererii lor, copii de pe cele două ordine de plată a taxei judiciare de timbru.

Cererea astfel formulată de recurente este întemeiată, urmând a fi admisă.

Potrivit art. 45 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013, sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se restituie, după caz, integral, parţial sau proporţional, la cererea petiţionarului, în următoarele situaţii: a) când taxa plătită nu era datorată.

Dat fiind faptul că această solicitare a fost formulată de către recurentele-reclamante motivat de împrejurarea că au achitat de două ori taxa judiciară de timbru datorată pentru recursul de faţă, este adevărat, dintr-o eroare, una dintre acestea fiind plătită într-un cont greşit şi având în vedere unicitatea taxei judiciare de timbru datorate pentru recurs, precum şi evitarea dublei impuneri pentru parte, Înalta Curte constată că se reţine incidenţa ipotezei prevăzute la art. 45 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013.

În consecinţă, în conformitate cu prevederile art. 45 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013, reţinând că taxa judiciară de timbru în cuantum de 4.272,5 RON, achitată în data de 19.06.2025, număr dovadă de plată x, nu era datorată, Înalta Curte va admite cererea de restituire a taxei judiciare de timbru formulată şi va dispune restituirea către recurentele-reclamante A. S.R.L. şi B. a sumei de 4.272,5 RON, achitată cu titlu de taxă judiciară de timbru prin O.P. nr. x din 19.06.2025.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentele-reclamante A. S.R.L. şi B. împotriva încheierii de şedinţă din 17 ianuarie 2025 şi a deciziei civile nr. 16/Ap din 27 ianuarie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Braşov - secţia Civilă.

Obligă recurentele-reclamante A. S.R.L. şi B. să plătească intimatei-pârâte C. S.R.L. suma de 15.359,14 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

În temeiul art. 45 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013, dispune restituirea către recurentele- reclamante A. S.R.L. şi B. a sumei de 4.272,5 RON, achitată cu titlu de taxă judiciară de timbru prin O.P. nr. x din 19.06.2025.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2025.