Arbitration clause interpretation: ICC jurisdiction over national court and res judicata effect in annulment of award

Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La 06.07.2022, reclamanta A., B. S.R.L., C. S.A. şi D. S.R.L. a înregistrat, sub nr. x, pe rolul secretariatul Curţii Internaţionale de Arbitraj de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ Paris, cererea de arbitrare formulată în contradictoriu cu Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. (C.N.A.I.R. S.A.), solicitând tribunalului arbitral:

1. să se constate că arbitrul unic are jurisdicţia necesară pentru a decide toate problemele care i se referă în cadrul procedurii de arbitraj;

2. să se constate că Deciziile nr. 6 şi nr. 7 emise de Comisia de Adjudecare a Disputelor (CAD) sunt definitive şi executorii;

3. să pronunţe o ordonanţă prin care pârâta să plătească reclamantei sumele la care CAD a considerat că are dreptul, şi anume suma de 174.304.762,32 RON cu privire la Decizia CAD nr. 6 şi suma de 29.343.075,36 RON cu privire la Decizia CAD nr. 7, plus TVA-ul aplicabil conform legii şi orice alte taxe;

4. obligarea pârâtei să plătească reclamantei dobânda legală aferentă sumelor de mai sus, de la data la care sumele dispuse conform CAD erau scadente şi plătibile în drept şi până la data efectivă a plăţii către reclamantă, în conformitate cu O.G. nr. 13/2011;

5. cu obligarea pârâtei la plata costurilor suportate în legătură cu procedura arbitrajului.

Prin Hotărârea Finală din 12.06.2023, Curtea Internaţională de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Internaţională de Comerţ Paris a respins excepţia pârâtei în materie de necompetenţă a Curţii de Arbitraj ICC şi a decis că are competenţă pentru a audia pretenţiile din arbitraj.

A declarat că Deciziile nr. 6 şi nr. 7 ale CAD sunt definitive şi obligatorii şi, pe cale de consecinţă, a obligat pârâta la primirea facturii fiscale, la plata către reclamantă a sumelor pe care CAD a constatat că antreprenorul are dreptul să le primească, şi anume suma de 174.304.762,32 RON cu privire la Decizia nr. 6 a CAD şi suma de 29.343.075,36 RON cu privire la Decizia nr. 7 a CAD, majorate cu TVA aplicabil în vigoare.

A obligat pârâta, ca în situaţia în care nu plăteşte integral, în decurs de 60 de zile de la data primirii facturii pentru suma de 174.304.762,32 RON cu privire la Decizia nr. 6 a CAD şi suma de 29.343.075,36 RON cu privire la Decizia nr. 7 a CAD, să plătească dobânda aplicată acestor sume la valoarea ratei de referinţă stabilită de Banca Naţională a României plus 8%, după cele 60 de zile de la data primirii facturii de către pârât până la plata integrală.

A stabilit că pârâta va suporta 100% din cheltuielile arbitrale stabilite de Curtea de Arbitraj ICC şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 260.000 USD pentru costurile arbitrale şi dobândă la această sumă de 6% pe an, calculată, conform art. 4 din O.G. nr. 13/2011, începând cu data înştiinţării pârâtei de către Secretariat cu privire la hotărârea finală şi până la data plăţii integrale.

A obligat pârâta să îi plătească reclamantei suma de 3.949,40 EUR pentru costurile de traducere şi dobândă la această sumă de 6% pe an, calculată, conform art. 4 din O.G. nr. 13/2011, începând cu data înştiinţării pârâtei de către Secretariat cu privire la hotărârea finală şi până la data plăţii integrale, precum şi suma de 75.197,26 RON pentru cheltuielile cu asistenţa juridică şi dobânda calculată la rata de referinţă a BNR plus 8% începând cu data înştiinţării pârâtei de către Secretariat cu privire la hotărârea finală şi până la data plăţii integrale.

A respins orice alte cereri, pretenţii şi cereri reconvenţionale ulterioare.

Împotriva hotărârii finale, pârâta C.N.A.I.R. S.A. a formulat acţiune în anulare, solicitând anularea hotărârii arbitrale.

În drept, şi-a întemeiat acţiunea în anulare pe dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. c) şi lit. h) C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 111/2024 din 07 noiembrie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2024, Curtea de Apel Bucureşti - secţia a V-a Civilă a respins acţiunea în anulare formulată de către reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., în contradictoriu cu pârâtele A. SpA, B. S.R.L., C. S.A. şi D. S.R.L., ca neîntemeiată.

Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a declarat recurs împotriva acestei sentinţe, solicitând admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, casarea hotărârii recurate şi, pe cale de consecinţă, trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.

În motivare, autoarea căii de atac a susţinut, în esenţă, că hotărârea recurată este nemotivată şi că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, invocând motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a învederat că hotărârea atacată a fost pronunţată fără a ţine seama de dispoziţiile art. 1119 alin. (1) C. proc. civ. şi a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 1269, raportate la art. 1175 C. civ.

Subsecvent unor consideraţii teoretice referitoare la contractele negociate, contractele de adeziune şi contractele forţate, a învederat că actul juridic din care rezultă disputa părţilor - contractul nr. x/06.04.2016 - nu este un contract de adeziune, ci unul obligatoriu, al cărui conţinut este prevăzut de lege; a apreciat că reţinerea competenţei Curţii de Arbitraj I. C. civ. de către instanţa de fond s-a făcut cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

A criticat sentinţa recurată ca fiind dată cu interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1269 C. civ., raportat la art. 1175 C. civ., sens în care, a susţinut că, prin anexa la ofertă depusă de reclamantă - care prevalează faţă de condiţiile speciale şi condiţiile generale din contract -, părţile au înţeles să modifice sub-clauza 20.6 din condiţiile speciale şi au prevăzut ca instituţia de arbitraj să fie Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional, litigiile să fie soluţionate de un singur arbitru, locul arbitrajului să fie Bucureşti, iar limba arbitrajului să fie limba română.

În continuare, a relevat că, din moment ce a confirmat caracterul neclar al clauzei compromisorii, curtea de apel se impunea să o declare inoperantă.

Din perspectiva ipotezei de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea căii de atac a evocat nemotivarea sentinţei recurate, prin care instanţa de fond a reţinut, pe de o parte, că hotărârea finală nu încalcă dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar, pe de altă parte, însă, că Comisia de Adjudecare a Disputelor nu poate echivala cu o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege. Totodată, a arătat că procedura derulată în faţa comisiei de adjudecare a disputelor nu este una jurisdicţională, că adjudecatorul unic nu reprezintă o instanţă independentă şi imparţială, precum şi că disputa nu a fost analizată de tribunalul arbitral pe fond.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la 04.03.2025, intimata A. - în calitate de lider al asocierii A., B. S.R.L., C. S.A. şi D. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând sentinţa atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În privinţa motivului de recurs circumscris calităţii procesuale pasive a societăţilor care formează asocierea reclamantă, Înalta Curte observă că recurenta-petentă nu formulează o critică împotriva hotărârii recurate, ci se limitează doar la a susţine că, prin încălcarea dispoziţiilor art. 458 C. proc. civ., Curtea de Apel Bucureşti a modificat cadrul procesual stabilit în cursul judecării cererii de arbitrare, conferind calitate procesuală fiecăruia din membrii asocierii.

Motivul de recurs astfel formulat, va fi respins, aspectul învederat nefiind de natură să modifice cadrul procesual subiectiv, în care, în calitate de reclamantă în faţa tribunalului arbitral şi apoi de intimată, în acţiunea în anulare şi în recurs, figurează A. - B. S.R.L., C. S.A. şi D. S.R.L., constatându-se, astfel, că instanţa nu a încălcat normele de procedură înscrise la art. 458 C. proc. civ.

În privinţa criticilor îndreptate împotriva hotărârii, în legătură cu competenţa Curţii de Arbitraj, instanţa de recurs, pentru a facilita înţelegerea raţionamentului care urmează a fi expus, va rezuma elementele circumstanţiale ale cauzei, determinante pentru soluţionarea chestiunilor deduse judecăţii în recurs, aşa cum acestea au fost reţinute atât de tribunalul arbitral, cât şi de instanţa învestită cu acţiunea în anulare.

Astfel, litigiul de faţă a apărut pe fondul derulării acordului contractual nr. x/06.04.2016, încheiat între C.N.A.I.R. S.A. şi A., S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.A. şi S.C. D. S.R.L., pentru proiectarea şi execuţia pentru realizarea Autostrăzii Braşov - Târgu Mureş - Cluj - Oradea, Secţiunea 2A: Ogra - Câmpia Turzii Lotul x, Iernut - Cheţani: km. 3+600 - km. 21 + 500.

Potrivit art. 2 din acordul contractual, "Următoarele documente sunt considerate a forma, a fi citite şi interpretate ca parte a Contractului în această ordine de prioritate: a) Acordul Contractual; b) Actele adiţionale la acordul contractual; c) Scrisoarea de Atribuire; d) Scrisoarea de ofertă; e) Condiţiile Speciale; f) Condiţiile Generale; g) Cerinţele Beneficiarului; h) Graficele şi i) Propunerea Antreprenorului şi orice alte documente ce reprezintă o parte integrantă a Contractului (…)".

Într-adevăr, părţile au stabilit ca disputele ivite în executarea acestuia să fie soluţionate prin arbitraj instituţionalizat, potrivit Regulamentului de Arbitrare al Camerei Internaţionale de Comerţ de către Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional, în limba română, locul arbitrajului fiind stabilit la Bucureşti, sens în care au prevăzut la sub-clauza 20.6 din condiţiile speciale la contract că "Exceptând cazurile în care disputele se soluţionează pe cale amiabilă, orice dispută pentru care decizia CAD (dacă există) nu a devenit finală şi obligatorie va fi soluţionată prin arbitraj internaţional. Dacă nu se stabileşte altfel de către Părţi: a) disputa va fi soluţionată potrivit Regulamentului de Arbitrare al Camerei Internaţionale de Comerţ, b) disputa va fi soluţionată de către trei arbitri numiţi în conformitate cu prevederile acestui Regulament, şi c) arbitrajul va fi condus în limba de comunicare definită în Sub-Clauza 1.4 (Legea şi Limba)".

Această clauză a fost particularizată în cadrul anexei la propunerea financiară pentru procedura de achiziţie publică, în care părţile au stabilit ca disputa să fie arbitrată de un arbitru, iar instituţia de arbitraj să fie Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional.

Chestiunea litigioasă dedusă judecăţii încă din etapa arbitrajului vizează instituţia de arbitraj competentă să soluţioneze disputa apărută între părţi, care, în opinia recurentei, este Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României; în sens contrar, prin hotărârea pronunţată, Curtea Internaţională de Arbitraj de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ Paris a stabilit că îi revine competenţa de a arbitra.

Deşi au fost subsumate cazului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinerile recurentei în legătură cu modul de soluţionare a excepţiei necompetenţei instanţei arbitrale se circumscriu ipotezei de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dat fiind că autoarea căii de atac deduce verificării modalitatea în care curtea de apel a dezlegat motivele acţiunii în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Criticile de nelegalitate invocate de recurenta petentă în legătură cu modul de soluţionare a primului motiv al acţiunii în anulare sunt nefondate.

Sub un prim aspect, trebuie subliniat că prima instanţă a avut în vedere în mod just prevederile art. 430 şi art. 431 C. proc. civ. referitoare la autoritatea de lucru judecat, reţinând că, în privinţa competenţei tribunalului arbitral, chestiunea a fost tranşată în mod definitiv prin sentinţa civilă nr. 95F/21.11.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2022, rămasă definitivă prin decizia nr. 875/17.04.2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - secţia a II-a civilă. Astfel, litigiul anterior a fost purtat tot în legătură cu pretenţii derivând din acelaşi contract nr. x/06.04.2016, vizând deciziile CAD nr. 1 şi nr. 3, statuându-se în mod definitiv că instituţia arbitrală competentă conform clauzei compromisorii prevăzute în sub-clauza 20.6 din Condiţiile Speciale ale Contractului (CSC), modificată prin Anexa la Ofertă, este Curtea de Arbitraj ICC. Aşadar, atât timp cât, în primul litigiu, soluţionat în mod definitiv, s-a statuat cu privire la competenţa tribunalului arbitral în legătură cu pretenţii derivate din acelaşi contract încheiat între părţi (deciziile CAD nr. 1 şi nr. 3), acelaşi tribunal este competent pentru soluţionarea prezentului litigiu, promovat ulterior, cu referire la alte pretenţii izvorâte din acelaşi raport juridic (deciziile CAD nr. 6 şi nr. 7).

În conformitate cu dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat, sub aspectul efectului pozitiv, presupune că modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase între părţi se impune şi în cadrul unui litigiu cu judecarea căruia instanţa a fost sesizată ulterior, chiar dacă în cel de-al doilea litigiu nu există tripla identitate de părţi, obiect şi cauză. Aşa fiind, deşi pretenţiile deduse judecăţii sunt diferite în cele două dosare, totuşi cauza juridică a acestora este identică, respectiv atragerea răspunderii contractuale a reclamantei în temeiul aceluiaşi contract nr. x/06.04.2016, astfel încât chestiunea competenţei instanţei arbitrale a intrat în puterea lucrului judecat. În primul litigiu, a fost stabilită în mod definitiv modalitatea de interpretare a clauzei compromisorii reglementate de sub-clauza 20.6 din Condiţiile Speciale ale Contractului (CSC), modificată prin Anexa la Ofertă, fiind invocate aceleaşi apărări de către pârâtă şi fiind analizate aceleaşi susţineri atât de către tribunalul arbitral, cât şi de instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea acţiunii în anularea hotărârilor arbitrale şi apoi cu soluţionarea recursului exercitat în primul dosar, soluţionat în mod definitiv.

Sub un al doilea aspect, este de observat faptul că prima instanţă a efectuat propria analiză în privinţa competenţei instanţei arbitrale, ajungând la concluzia că tribunalul arbitral a pronunţat sentinţa atacată cu acţiunea în anulare cu respectarea clauzei compromisorii inserate în convenţia părţilor.

Înalta Curte constată că argumentele expuse de prima instanţă valorifică aserţiunile arbitrului unic, circumscrise aplicării art. 1.266-1.269 C. civ., care a statuat că, independent dacă părţile au putut sau nu negocia termenii anexei la ofertă, actuala recurentă, pârâtă în arbitraj, avea obligaţia de a redacta şi pune la dispoziţie documentaţia de licitaţie, inclusiv anexa, în mod clar şi lizibil.

Distinct de împrejurarea că aceste statuări ale arbitrului unic nu au fost combătute prin acţiunea în anulare şi nu pot fi criticate nici la acest moment procesual - opunându-se art. 488 alin. (2) C. proc. civ. -, ele vizează chestiuni factuale, care nu pot face obiectul acţiunii în anulare şi, cu atât mai puţin, al recursului.

Totodată, legalitatea statuării asupra competenţei subzistă independent de considerentul contestat care, în economia deciziei recurate, are numai valenţa de a susţine dezlegarea potrivit căreia părţile au intenţionat să desemneze Curtea de Arbitraj I. C. civ., fundamentată pe dispoziţiile art. 550 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu sub-clauza 20.6 a), care stabileşte că disputa va fi soluţionată potrivit Regulilor de Arbitraj ale Camerei Internaţionale de Comerţ.

Printr-o altă critică, recurenta pretinde că instanţa de fond nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1.268 alin. (3) şi ale Legii nr. 335/2017, arătând că statuările sale încalcă dispoziţiile art. 24 şi 29 din lege, în care se reţine însăşi denumirea de "Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional" şi sediul acesteia în Bucureşti, care coincide cu locul arbitrajului stabilit de contract.

Susţinerile sunt nefondate şi vor fi înlăturate.

Contrar acestor critici, în anexa la propunerea financiară pentru procedura de achiziţie publică, parte integrantă a acordului contractual, nu este clar specificat faptul că instituţia de arbitraj competentă şi de comun acord agreată de către părţi este Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României; în concret, este menţionată Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional.

În acest context, identificarea Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional trebuie realizată, potrivit textului de lege sus-enunţat, în raport cu regulile de procedură aplicabile arbitrajului, aşa cum acestea au fost prevăzute de părţi în contract. Aceasta, întrucât art. 550 alin. (1) C. proc. civ. stabileşte că, "prin clauza compromisorie părţile convin ca litigiile ce se vor naşte din contractul în care este stipulată sau în legătură cu acesta să fie soluţionate pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancţiunea nulităţii, modalitatea de numire a arbitrilor. În cazul arbitrajului instituţionalizat este suficientă referirea la instituţia sau regulile de procedură ale instituţiei care organizează arbitrajul".

Atât arbitrul unic, cât şi prima instanţă au reţinut că, prin sub-clauza 20.6 din contract, părţile au optat pentru arbitrarea disputei lor potrivit Regulamentului de Arbitrare al Camerei Internaţionale de Comerţ, a cărui aplicare în litigiul dedus arbitrajului nu a fost contestată; conform acestuia, Curtea de Arbitraj Internaţional este organismul de arbitraj independent al Camerei de Comerţ Internaţional (I. C. civ.).

Potrivit art. 1.2 şi 6.2 din Regulamentul I. C. civ., "Curtea este singurul organism autorizat să administreze arbitraje în baza Regulamentului, inclusiv controlul şi aprobarea hotărârilor adoptate în conformitate cu acesta", respectiv, "prin exprimarea acordului privind desfăşurarea arbitrajului în baza Regulamentului, părţile au acceptat faptul că arbitrajul va fi administrat de Curte".

Potrivit prevederilor Legii nr. 335/2007, denumirea instituţiei care administrează arbitrajul internaţional în cadrul Camerei de Comerţ si Industrie a României este "Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ si Industrie a României", sintagmă care nu se regăseşte în cuprinsul clauzei compromisorii disputate în cauză.

Prin urmare, instituţia de arbitraj desemnată de părţi în cuprinsul sub-clauzei 20.6 "Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional" este Curtea Internaţională de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Internaţional, ca unic forum care are autoritatea de a aplica Regulile I. C. civ., iar nu Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ a României, astfel cum susţine recurenta.

În consecinţă, fiind plasat pe o premisă care nu corespunde realităţii juridice stabilite de părţi la încheierea contractului şi confirmată atât de instanţa arbitrală, cât şi de curtea de apel, motivul de recurs invocat nu are aptitudinea de a demonstra încălcarea dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., raportate la cele ale Legii nr. 335/2017 şi ale art. 1.268 C. civ., sens în care nu pot fi primite criticile recurentei.

În privinţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat din perspectiva nemotivării, Înalta Curte reaminteşte că, pentru a atrage casarea, nemotivarea trebuie să afecteze fundamental raţionamentul judiciar şi să nu releve motivele reţinute de instanţă.

Instanţa supremă observă că, prin motivul acţiunii în anulare soluţionat prin considerentele criticate, recurenta a susţinut atât nelegalitatea constituirii comisiei de adjudecare a disputelor, cât şi faptul că deciziile contestate încalcă art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ordinea publică, drept pentru care a conchis că hotărârea arbitrală care le-a confirmat este nelegală.

Curtea de apel a răspuns acestor argumente, înlăturându-l pe primul, şi subliniind că, prin condiţiile contractuale, recurenta a fost de acord ca părţile să supună disputele care decurg din contract unei comisii de adjudecare a disputelor, ale cărei decizii să devină obligatorii şi definitive, în situaţia în care niciuna dintre ele nu transmite nemulţumiri în termen de 28 de zile de la comunicare. Aşadar, considerentele vizate de critică materializează un raţionament coerent şi care răspunde în mod pertinent motivului acţiunii în anulare.

Înalta Curte reţine, totodată, că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia adoptată; Înalta Curte apreciază că sentinţa civilă recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. Astfel, prima instanţă a expus argumentele logico-juridice ce au stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă pentru care a considerat că se impune respingerea acţiunii în anulare, ca neîntemeiată.

Totodată, are în vedere Înalta Curte cele statuate în parag. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României: "În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (Hotărârea Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele din speţă ori caracterul lacunar, insuficient sau contradictoriu al argumentelor instanţei.

Înalta Curte observă că sentinţa atacată nu este motivată sumar sau necorespunzător, ci dimpotrivă, este prezentat în mod coerent raţionamentul juridic care a condus la pronunţarea soluţiei de respingere a acţiunii în anularea hotărârii arbitrale, astfel că hotărârea recurată conţine motivarea conformă în fapt şi în drept.

Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu soluţia la care a ajuns prima instanţă nu se traduce într-o motivare necorespunzătoare a sentinţei, la fel cum neînsuşirea apărărilor expuse de către parte nu reprezintă o nemotivare a hotărârii. Ceea ce este esenţial este faptul că prima instanţă a prezentat în clar şi coerent argumentele pentru care a pronunţat soluţia de respingere a acţiunii în anulare, fiind astfel posibilă realizarea controlului judiciar.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că în cuprinsul sentinţei atacate există considerente suficiente care să fundamenteze soluţia pronunţată, să răspundă apărărilor ambelor părţi, să permită acestora şi instanţei de recurs să înţeleagă argumentele care au stat la baza soluţiei dispuse, în acord cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel încât acest motiv de recurs este nefondat.

Pentru aceste motive, statuând asupra caracterului nefondat al criticilor recurentei-petente, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-petentă COMPANIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. împotriva sentinţei civile nr. 111/2024 din 7 noiembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a V-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2025.