Restitution of payment made pursuant to subsequently annulled judgment: undue payment rather than contractual liability

Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2025

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea iniţial înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti la data de 02.09.2022, reclamanta Administrarea Domeniului Public Bucureşti S.A., în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., a solicitat instanţei de judecată ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei de 236.567,65 de RON, achitată în mod nedatorat de reclamantă, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu soluţionarea prezentului litigiu.

Prin sentinţa civilă nr. 284/19.01.2023, pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti - secţia Civilă în dosarul nr. x/2022, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, unde a fost înregistrată pe rolul secţiei a VI-a Civile, sub nr. x/2022.

Prin sentinţa civilă nr. 2481/24.10.2023, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Bucureşti - secţia a VI-a Civilă a respins cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta Administrarea Domeniului Public Bucureşti S.A., în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., ca neîntemeiată, şi a luat act că pârâta şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta Administrarea Domeniului Public Bucureşti S.A., solicitând schimbarea în tot a sentinţei atacate şi admiterea cererii de fond, respectiv obligarea pârâtei la restituirea sumei de 236.567,65 RON, achitată în mod nedatorat, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 26.11.2024, intimata-pârâtă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, ca neîntemeiat.

Prin decizia civilă nr. 181 din 06 februarie 2025, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Bucureşti - secţia a V-a Civilă a admis apelul formulat de către apelanta-reclamantă Administrarea Domeniului Public Bucureşti S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2481/24.10.2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - secţia a VI-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. S.R.L., pe care a schimbat-o în tot, în sensul că: a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Administrarea Domeniului Public Bucureşti S.A., în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L.; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 236.567,65 RON; a obligat intimata-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 9.902,52 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 1.147,16 RON, reprezentând onorariu avocat achitat la fond, iar suma de 8.755,36 RON reprezentând taxă judiciară de timbru fond şi apel.

Împotriva acestei decizii a declara recurs pârâta A. S.R.L., formulând critici subsumate cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi menţinerea sentinţei civile nr. 2481/24.10.2023 pronunţate de Tribunalul Bucureşti.

Recurenta-pârâtă a invocat nerespectarea dispoziţiilor art. 488 punctele 6 şi 8 din C. proc. civ., argumentând că instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia pe o interpretare greşită a dispoziţiilor art. 1341-1344 şi art. 1635 C. civ., în condiţiile în care a aplicat în mod eronat art. 9 C. proc. civ.

În primul rând, apreciază că instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia pe o premisă greşită, respectiv că, prin raportare la art. 9 alin. (2) C. proc. civ., ar trebui să limiteze verificările efectuate pentru îndeplinirea sau nu a condiţiilor cerute de art. 1341 C. civ. "la situaţia de fapt concretă dedusă judecăţii, astfel cum aceasta a fost formulată de reclamantă prin cererea de chemare în judecată".

Or, se arată, dispoziţiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ. trebuie interpretate prin prisma art. 22 C. proc. civ., acesta fiind textul de lege fundamental, care răspunde scopului actului de justiţie: aflarea adevărului.

Recurenta-pârâtă susţine că situaţia de fapt premisă de la care trebuie plecat pentru soluţionarea justă a speţei o constituie lămurirea următoarei chestiuni: dacă, în baza raporturilor contractuale derulate între părţi, recurenta trebuie să restituie sau nu suma plătită de către intimata A.D.P.B. Or, este evident că, prin prisma probatoriului administrat în speţă, A.D.P.B. este debitoare faţă de recurentă cu suma pe care a plătit-o.

Se susţine, astfel, că tocmai acest mod de a analiza speţa a stat şi la baza soluţiei pronunţate de instanţa de fond, permiţându-i să analizeze în mod concret şi complet, incidenţa în prezenta cauză a dispoziţiilor art. 1341-1344 şi art. 1635-1649 C. civ.

Prin urmare, recurenta-pârâtă a susţinut că, ignorând complet situaţia de fapt în esenţa sa, respectiv modul de derulare a raporturilor contractuale dintre părţi, instanţa de apel ajunge la concluzia, evident greşită, că datoria nu ar exista întrucât sentinţa care a stat la baza plăţii făcute ar fi fost anulată şi ar fi dispărut, cu efect retroactiv, temeiul în care A.D.P.B. ar fi făcut plata, o asemenea abordare denotând un formalism inadmisibil pentru o soluţionare justă a speţei.

Contrar a ceea ce a reţinut instanţa de fond, că nu este îndeplinită condiţia erorii, în condiţiile în care această instanţă, în mod corect, a luat în considerare raporturile contractuale derulate între părţi, în mod cu totul surprinzător, instanţa de apel consideră că A.D.P.B. a făcut plata din eroare, eroarea constând, în viziunea sa, în faptul că ar fi executat o sentinţă civilă care, ulterior, a fost anulată, în continuare, recurenta redând noţiunea de "eroare", astfel cum este definită în DEX şi în C. civ., la art. 1207-1213.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că, prin întâmpinarea formulată la instanţa de fond, a dezvoltat implicaţiile de ordin procedural privind executarea sentinţei de către ADPB din proprie iniţiativă, sub pretextul că, în cadrul procedurii ordonanţei de plată, sentinţa este executorie şi a arătat expres că nu a iniţiat niciun demers de executare silită, în considerarea dispoziţiilor art. 1025 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd expres că dispoziţiile art. 637 C. proc. civ. rămân aplicabile. Tocmai de aceea nu a făcut niciun demers pentru a proceda la executarea silită a unei sentinţe care are un caracter executoriu provizoriu.

Pe de altă parte, învederează că a arătat că ADPB putea să facă aplicarea dispoziţiilor art. 1024 alin. (5) C. proc. civ., care prevăd expres că aceasta are la dispoziţie posibilitatea de a solicita suspendarea executării ordonanţei de plată, concomitent cu formularea cererii în anularea acesteia. Nimic nu o împiedica pe intimata-reclamantă să recurgă la această procedură, având în vedere că este o procedură specială, de strictă interpretare.

Prin urmare, raportat la cele expuse mai sus şi, prin asemănare, şi la dispoziţiile art. 1208-1209 C. civ., recurenta-pârâtă apreciază că plata făcută de intimata-reclamantă A.D.P.B. nu poate fi reţinută ca fiind făcută "din eroare", aşa cum greşit a reţinut instanţa de apel.

Recurenta-pârâtă a mai invocat şi nerespectarea dispoziţiilor art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., motiv de recurs în susţinerea căruia, totodată, din punct de vedere procedural, în condiţiile în care instanţa de apel a găsit de cuviinţă să analizeze speţa exclusiv prin raportare la faptul şi motivele plăţii, consideră că se impunea ca să analizeze şi apărările pe care le-a formulat la fond strict pe aceasta temă, respectiv implicaţiile de ordin procedural ale plăţii făcute de ADPB, apărări pe care nu le-a mai reluat şi în apel, având în vedere considerentele sentinţei civile nr. 2481/24.1 0.2023. Raportat la acest aspect, consideră că, în speţă, sunt incidente si dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, raportat la cele de mai sus, recurenta a arătat că soluţionarea prezentei speţe în sensul în care a făcut-o instanţa de apel, este de natură să o expună unor riscuri financiare majore.

La data de 13 iunie 2025, a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă Administrarea Domeniului Public Bucureşti S.A., prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând recursul formulat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin prima critică formulată în recurs, se reproşează instanţei de apel că, ignorând complet situaţia de fapt în esenţa sa, respectiv modul de derulare a raporturilor contractuale dintre părţi, ajunge la concluzia greşită că datoria nu ar exista, întrucât sentinţa care a stat la baza plăţii făcute ar fi fost anulată şi ar fi dispărut, cu efect retroactiv, temeiul în care A.D.P.B ar fi făcut plata, abordare ce denotă un formalism inadmisibil pentru o soluţionare justă a speţei.

Recurenta-pârâtă aduce, aşadar, în discuţie raportul dintre îndatorirea judecătorului de a stărui în aflarea adevărului prin stabilirea normei aplicabile şi principiul disponibilităţii părţilor, unul dintre cele mai importante principii ale procesului civil.

În acest stadiu al analizei, Înalta Curte reţine că, deşi recurenta a încadrat aceste argumente în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cum aspectele semnalate vizează nereguli de ordin procedural, cu referire la încălcarea principiului disponibilităţii, acestea vor fi examinate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a cărui incidenţă nu se verifică în cauză, în raport de criticile analizate, după cum se va arăta în continuare.

Neregularitatea invocată de recurentă presupune încălcarea principiului disponibilităţii părţilor, care guvernează procesul civil şi care implică, conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., că acestea stabilesc, prin cererile şi apărările lor, obiectul şi limitele procesului.

Înalta Curte subliniază că, din perspectiva dispoziţiilor art. 9 C. proc. civ., regula este că, în procesul civil, părţile sunt cele care sesizează instanţa cu cereri şi apărări asupra cărora judecătorii trebuie să se pronunţe, situaţiile în care instanţa se sesizează din oficiu sau la solicitarea altor persoane, organizaţii, autorităţi sau instituţii publice ori de interes public fiind unele de excepţie.

În conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., este absolut necesar ca judecătorul să se pronunţe asupra a tot ceea ce i-au cerut părţile (ofensiv sau defensiv), fără să poată depăşi limitele învestirii, decât în cazurile prevăzute de lege. Pretenţiile sau apărările părţilor se fundamentează întotdeauna pe o stare de fapt, iar aceasta nu trebuie confundată cu pretenţia înseşi şi nici cu ceea ce înseamnă calificarea juridică dată de parte. Pretenţia este obiectul cererii de chemare în judecată, iar starea de fapt reprezintă motivarea pretenţiei, cele două fiind, indiscutabil, legate.

Dacă părţile sunt cele care stabilesc, de regulă, faptele deduse judecăţii, prin cererile şi apărările formulate în proces, calificarea juridică a acestora aparţine întotdeauna judecătorului. În acest sens, Înalta Curte relevă art. 22 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că judecătorul soluţionează litigiul potrivit normelor de drept ce îi sunt aplicabile, precum şi art. 22 alin. (4) C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul este cel care dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, fiind obligat, desigur, să pună în discuţia părţilor această calificare, pentru a respecta principiul contradictorialităţii (art. 14 alin. (4) C. proc. civ.).

În principiu, autoritatea aparţine, aşadar, judecătorului, în ceea ce priveşte identificarea, interpretarea şi aplicarea normelor de drept incidente, în cadrul procesual stabilit prin cererile şi apărările cu care a fost învestit de părţi. Aşa fiind, în lipsa unui acord expres al părţilor, dat în condiţiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., instanţa este cea care dă ori restabileşte calificarea juridică exactă, aceasta însemnând nu doar indicarea normei de drept incidentă, ci şi identificarea naturii juridice reale a cererii, a categoriei sau instituţiei juridice aplicabile.

Mai mult decât atât, în considerarea efectului devolutiv al apelului, prevăzut de art. 476 C. proc. civ., instanţa de apel este în drept să dea ea înseşi cererii de chemare în judecată calificarea juridică exactă, diferită de cea care a fost reţinută de prima instanţă, fără a se putea considera că în felul acesta schimbă cauza cererii de chemare în judecată ori încalcă dublul grad de jurisdicţie.

În cauza de faţă, curtea de apel, ca primă instanţă de control judiciar, în raport de criticile formulate, analizând cauza în fapt şi în drept, potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., a verificat, în limitele învestirii sale, aplicarea normelor legale de către prima instanţă de fond, în raport de care a constatat că cererea dedusă judecăţii este întemeiată, dispunând admiterea acesteia.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte subliniază că, în apel, din perspectiva art. 477 C. proc. civ., devoluţiunea era totală; în consecinţă, instanţa de prim control judiciar - învestită cu calificarea şi, subsecvent, cu rejudecarea acţiunii -, a aplicat legal art. 479 şi 480 alin. (2) C. proc. civ., când a stabilit complet starea de fapt şi, consecutiv, a identificat şi a aplicat temeiul juridic incident litigiului, reţinând că reclamanta şi-a fundamentat pretenţiile pe faptul juridic licit al plăţii nedatorate, iar nu pe răspunderea civilă contractuală.

În raport de temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, instanţa de apel a procedat în mod just la verificarea caracterului eronat al plăţii efectuate de către reclamantă, ţinând seama de împrejurarea că respectiva plată a fost efectuată pentru a stinge o datorie menţionată într-un titlu executoriu ce a fost desfiinţat ulterior, iar nu în executarea unei obligaţii rezultate din raporturile contractuale derulate între părţi. În aceste condiţii, nu se poate reţine o încălcare a prevederilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ., ci, dimpotrivă, o respectare a acestor dispoziţii legale.

Prin următoarea critică formulată, recurenta-pârâtă apreciază că, prin raportare la dispoziţiile art. 1208-1209 C. civ., plata făcută de intimata-reclamantă A.D.P.B. nu poate fi reţinută ca fiind făcută "din eroare", aşa cum a reţinut instanţa de apel.

Or, se constată că, în cadrul acestui motiv de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă tinde să obţină reanalizarea susţinerilor sale privind vicierea consimţământului la momentul efectuării plăţii prin eroare, prin reiterarea elementelor de fapt pe care le-a prezentat în primă instanţă şi pe care instanţa de apel le-a verificat prin prisma criticilor formulate şi prin evaluarea probatoriului administrat, cu scopul de a se stabili o altă situaţie de fapt decât aceea reţinută în apel.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta invocă formal prevederile art. 1208 şi art. 1209 C. civ., fără a prezenta argumente juridice care să descrie modalitatea concretă în care s-a produs eroarea de drept, prin încălcarea sau aplicarea greşită a normei de drept material, recurenta contestând aprecieri de fapt efectuate de instanţa devolutivă în legătură cu eroarea în care s-a aflat intimata-reclamantă la momentul plăţii, pentru a susţine că nu sunt îndeplinite cerinţele pentru existenţa erorii în această modalitate.

Afirmaţia recurentei privind eroarea intimatei nu pune în discuţie legalitatea deciziei, din moment ce eroarea celui ce plăteşte este, în principiu, una dintre condiţiile necesare pentru admiterea acţiunii în restituire.

În acest context, cenzurarea modului în care instanţa de apel a stabilit elementele de fapt pe baza cărora a stabilit eroarea în care s-a aflat intimata-reclamantă, ca şi condiţie pentru existenţa plăţii nedatorate, presupune verificarea temeiniciei deciziei atacate. Aceste chestiuni, care ţin de aspectele factuale ale cauzei, nu pot fi plasate în sfera de incidenţă a art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recursul este o cale extraordinară de atac în reformare, ce poate fi exercitată pentru temeiuri de nelegalitate limitativ determinate de lege, nu şi de netemeinicie. Aşa cum rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., scopul recursului este doar acela de examinare a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, aspectele de netemeinicie neputând fi analizate în cadrul căii extraordinare de atac a recursului.

Susţinerile recurentei în sensul că plata nu a fost efectuată prin executare silită, ci de bunăvoie, nu determină nelegalitatea hotărârii pronunţate de instanţa de apel, atât timp cât înscrisul doveditor al plăţii efectuate de către reclamantă face referire explicită la hotărârea judecătorească ce a fost ulterior anulată, iar nu la raporturile contractuale derulate între părţi.

În continuare, instanţa supremă va analiza motivele circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Preliminar, instanţa supremă constată că recurenta-pârâtă nu prezintă un raţionament din care să rezulte modul în care instanţa de apel ar fi aplicat greşit art. 1.341-1.344 C. civ., reglementând plata nedatorată, şi pe cele ale art. 1.635-1.639 C. civ., privind restituirea prestaţiilor, de asemenea, invocate prin recurs.

Autoarea recursului susţine că tocmai acest mod de a analiza speţa a stat şi la baza soluţiei pronunţate de instanţa de fond, permiţându-i astfel să analizeze, în mod concret şi complet, incidenţa în prezenta cauză a dispoziţiilor art. 1341-1344 si 1635-1649 C. civ. şi prin urmare, ignorând complet situaţia de fapt în esenţa sa, respectiv modul de derulare a raporturilor contractuale dintre părţi, instanţa de apel ajunge la concluzia că datoria nu ar exista, întrucât sentinţa care a stat la baza plăţii făcute ar fi fost anulată şi ar fi dispărut cu efect retroactiv temeiul în care ADPB ar fi făcut plata.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, analiza deciziei recurate impune concluzia că reformarea sentinţei primei instanţe nu s-a întemeiat pe atragerea răspunderii contractuale, ci pe efectele plăţii nedatorate, iar considerentul prin care curtea de apel a invalidat hotărârea tribunalului în privinţa temeiului acţiunii trebuie raportat la specificul litigiului, în care obligaţia de restituire nu derivă din contract, ci din faptul că, la momentul plăţii, intimata-reclamantă a fost în eroare în privinţa îndeplinirii condiţiei sub care îşi asumase obligaţia de plată.

Or, într-o atare situaţie, chiar dacă plata nedatorată s-a putea spune că s-a întemeiat pe un contract, obligaţia de restituire nu trebuie analizată din perspectiva răspunderii contractuale, pentru că nu se invocă o faptă ilicită a accipiens, ci din perspectiva faptului licit al plăţii nedatorate.

Aşadar, cum intimata-reclamantă Administrarea Domeniului Public Bucureşti S.A. nu a invocat drept cauză a acţiunii o faptă ilicită a recurentei-pârâte, ci împrejurarea desfiinţării titlului executoriu ce a constituit temei al plăţii efectuate, în temeiul art. 9 şi 22 C. proc. civ., instanţa de apel a procedat legal când a soluţionat cererea în temeiul faptului juridic al plăţii nedatorate şi al principiilor restituirii prestaţiilor - aplicând legal şi corect dispoziţiile art. 1.341 şi 1.635 C. civ., de altfel, invocate şi ca temei al cererii de chemare în judecată.

În consecinţă, critica examinată va fi înlăturată, în decizia recurată reţinându-se tocmai contrariul susţinerilor recurentei-pârâte, respectiv că, în temeiul faptului juridic licit al plăţii nedatorate, cel ce a plătit, chiar şi în baza unui contract, fără a fi obligat, are dreptul la restituire. Această concluzie nu obliga instanţa de apel să examineze condiţiile răspunderii contractuale, ci pe cele ale acţiunii în restituirea plăţii nedatorate, astfel cum corect au fost analizate.

În plus, instanţa supremă subliniază că analiza condiţiilor răspunderii civile contractuale - existenţa unei fapte ilicite care constă în nerespectarea obligaţiei contractuale, prejudiciul, raportul de cauzalitate şi vinovăţia debitorului - nu este aptă să reliefeze nelegalitatea deciziei recurate, întrucât admiterea acţiunii întemeiate pe instituţia plăţii nedatorate presupune verificarea unor condiţii diferite - existenţa unei plăţi, inexistenţa datoriei pentru stingerea căreia s-a făcut plata şi ca aceasta să fie făcută de către solvens, în principiu, din eroare.

Vor fi înlăturate şi argumentele care susţin culpa intimatei-reclamante, care putea să facă aplicarea dispoziţiilor art. 1024 alin. (5) C. proc. civ., ori cele privind executarea sentinţei de către A.D.P.B. din proprie iniţiativă; analiza acestor condiţii ar fi fost relevantă într-o acţiune în răspundere contractuală, însă admiterea apelului şi stabilirea obligaţiei de restituire în sarcina recurentei s-a întemeiat pe faptul plăţii nedatorate.

În fine, va fi înlăturată şi ultima critică formulată de recurenta-pârâtă, prin care aceasta susţine nelegalitatea deciziei recurate din punct de vedere procedural, în condiţiile în care instanţa de apel a găsit de cuviinţă să analizeze speţa exclusiv prin raportare la faptul şi motivele plăţii, considerând că se impunea să analizeze şi apărările pe care recurenta le-a formulat la fond strict pe aceasta temă, respectiv implicaţiile de ordin procedural ale plăţii făcute de ADPB, apărări pe care nu le-a mai reluat şi în apel, având în vedere considerentele sentinţei civile nr. 2481/24.1 0.2023.

Pe de o parte, deşi raportat la acest aspect, recurenta consideră că, în speţă, sunt incidente şi dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aceasta nu indică în concret norma de procedură pretins încălcată de către instanţa de apel, iar, pe de altă parte, aşa cum s-a arătat mai sus, în apel, devoluţiunea este totală.

Mai trebuie precizat că recurenta a indicat formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., atât timp cât nu a arătat în concret în ce ar consta motivarea necorespunzătoare a deciziei recurate. Aceste prevederi se referă la ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei. Din parcurgerea deciziei recurate se observă că aceasta respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi au justificat soluţia de admitere a apelului şi a cererii de chemare în judecată, oferindu-se răspuns tuturor apărărilor invocate de părţi. În aceste condiţii, părţile au posibilitatea de a înţelege argumentele care au determinat pronunţarea acestei soluţii, iar controlul judiciar este posibil pe baza considerentelor expuse de instanţa de apel.

Înalta Curte observă că decizia atacată nu este motivată sumar sau necorespunzător, ci dimpotrivă, este prezentat în mod coerent raţionamentul juridic care a condus la pronunţarea soluţiei în apel, astfel că hotărârea recurată conţine motivarea conformă în fapt şi în drept.

Împrejurarea că recurenta pârâtă nu este de acord cu soluţia la care a ajuns instanţa de apel nu se traduce într-o motivare necorespunzătoare a deciziei, la fel cum neînsuşirea apărărilor expuse de către parte nu reprezintă o nemotivare a hotărârii. Ceea ce este esenţial este faptul că instanţa de apel a prezentat în clar şi coerent argumentele pentru care a pronunţat soluţia în apel în sensul temeiniciei pretenţiilor solicitate pe temeiul plăţii nedatorate, fiind astfel posibilă realizarea controlului judiciar.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că în cuprinsul deciziei atacate există considerente suficiente care să fundamenteze soluţia de admitere a apelului reclamantei şi de admitere a pretenţiilor formulate, să răspundă apărărilor ambelor părţi, să permită acestora şi instanţei de recurs să înţeleagă argumentele care au stat la baza soluţiei dispuse, în acord cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel încât acest motiv de recurs este nefondat.

În concluzie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va înlătura motivele de casare examinate şi, pentru toate considerentele prezentate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., statuând asupra caracterului nefondat al recursului, urmează a-l respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 181 din 06 februarie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a V-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2025.