Removal of superfluous reasoning from state concession dismissal under Art. 461(2) CPC

Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 10.08.2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta Agenţia Domeniilor Statului, solicitând obligarea pârâtei la încheierea unui act adiţional de prelungire a duratei contractul de concesiune nr. x/20.04.2007, prin metoda - atribuire directă, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei.

Prin sentinţa civilă nr. 1353/26.05.2023, Tribunalul Bucureşti - secţia a VI-a Civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Domeniilor Statului, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A. S.R.L., prin care a solicitat înlăturarea considerentelor instanţei de fond cuprinse în anumite paragrafe din fila x a sentinţei.

Prin decizia civilă nr. 223 din 14 februarie 2025, Curtea de Apel Bucureşti - secţia a VI-a Civilă a admis apelul formulat de către apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1353/26.05.2023, pronunţate de Tribunalul Bucureşti - secţia a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Agentia Domeniilor Statului, şi a înlăturat din considerentele sentinţei paragrafele 3 şi 4 de la pagina 6, referitoare la prevederile H.G. nr. 859/2009 şi la deţinerea de către reclamantă la momentul încetării prin ajungere la termen a contractului de concesiune nr. x/2007, precum şi la data introducerii cererii de chemare în judecată, a unor active din categoria celor prevăzute de art. 77 1 din H.G. nr. 626/2001, astfel cum a fost modificat prin H.G. nr. 859/2009.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Agenţia Domeniilor Statului, solicitând admiterea recursului şi, în principal, casarea în tot a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe; în subsidiar, casarea în tot a deciziei, în sensul respingerii, ca nefondat, a apelului reclamantei declarat împotriva sentinţei instanţei de fond.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 6 şi pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a relevat, în preambul, aspecte privind admisibilitatea recursului şi a invocat, în esenţă, următoarele motive:

Art. 488 pct. 6 C. proc. civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, subsumat căruia recurenta a arătat că a învederat faptul că prin hotărârile judecătoreşti invocate de intimata-reclamantă, pronunţate în dosarul nr. x/2004, nu s-a recunoscut dreptul acesteia la concesionarea prin atribuire directă a suprafeţei de 650 ha teren cu destinaţie agricolă, " ad eaternum " şi independent de împrejurarea dacă, la un moment dat, nu va mai îndeplini condiţiile legale pentru a solicita încheierea contractului. Aceste argumente pe care le-a susţinut atât prin corespondenţa purtată cu fostul concesionar (depusă de acesta la dosar ataşat acţiunii), cât şi prin apărările depuse atât la fond cât şi în apel, au fost unul dintre principalele motive pentru care a respins solicitările repetate ale părţii adverse de prelungire a duratei contractului nr. x/20.04.2007 şi s-au regăsit în considerentele sentinţei Tribunalului Bucureşti pe care curtea de apel le-a apreciat ca fiind în plus (pag. 10, paragr. 2).

Recurenta-pârâtă a susţinut că decizia Curţii de Apel Bucureşti nu este motivată, întrucât instanţa devolutivă nu a arătat raţionamentul logico-juridic în baza căruia a respins apărările sale, ce priveau un aspect esenţial al cauzei, respectiv unul dintre motivele principale pentru care a solicitat respingerea apelului. Nu numai că instanţa devolutivă nu s-a aplecat asupra a ceea a susţinut prin întâmpinare, dar raţionamentul său nu s-a bazat pe aspectele arătate de partea adversă prin calea de atac.

Pronunţând o hotărâre nefavorabilă, fără a fi arătate argumentele pentru care se impune respingerea apărărilor menţionate anterior, recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 425, lit. b) C. proc. civ., care au consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate. Nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 488 pct. 6 C. proc. civ., scopul reglementării fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiţiei şi pentru a se putea exercita controlul judiciar de către instanţa superioară.

În consecinţă, a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe, potrivit art. 497 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a mai criticat hotărârea instanţei de apel, tot subsumat motivului prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., că aceasta ar cuprinde motive contradictorii.

În susţinerea acestui motiv, a arătat că, în ceea ce priveşte considerentele sentinţei tribunalului ce au fost eliminate prin decizia recurată, acestea nu erau în plus astfel cum a apreciat instanţa devolutivă (pag. 10, primul paragr.), dimpotrivă priveau un aspect esenţial dedus judecăţii, invocat atât prin corespondenţa purtată cu reclamanta anterior încetării prin ajungere la termen a contractului de concesiune, cât şi prin apărările formulate în acest dosar. Mai mult, partea adversă a solicitat înlăturarea acestora pentru alte argumente decât cele pentru care curtea a încuviinţat apelul.

În circumstanţierea acestui motiv de recurs, a învederat că raţionamentul curţii cuprinde motive contradictorii, întrucât se arată iniţial (pag. 9, pag. 4) că respectivele considerente decisive, pentru care cererea de chemare în judecată a fost respinsă, sunt cele ce privesc cadrul legal incident, adică dispoziţiile art. 771 din H.G. nr. 626/2001 (introduse de fapt prin H.G. nr. 354/2005 şi modificate de H.G. nr. 859/2009), în sensul eliminării posibilităţii concesiunii prin atribuire directă.

Apoi, se concluzionează în sensul contrar (pag 9, ultimul paragr.), respectiv că analiza primei instanţe din paragrafele criticate referitoare la H.G. nr. 859/2009 şi la deţinerea de către societate a unor active din categoria celor prevăzute de art. 771 din H.G. nr. 626/2001, aşadar, tot cu privire la cadrul legal incident, nu se mai impunea, date fiind considerentele decizorii pentru care a fost respinsă acţiunea.

În fine, recurenta-pârâtă a invocat şi motivul de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în susţinerea căruia a arătat că instanţa de apel a pronunţat o soluţie eronată, întrucât aspectele juridice ridicate de pârâtă prin apărări referitoare la imposibilitatea reclamantei de a mai beneficia de metoda de concesiune prin atribuire directă, raportat la activele deţinute şi la cadrul legal aplicabil, avea în mod evident legătură cu procesul şi nu erau eronate.

A subliniat că, prin argumentele deja învederate prin prezentul recurs, circumscrise celorlalte motive de nelegalitate invocate, a subliniat relevanţa problemei de drept referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 771 din H.G. nr. 626/2001, introduse prin H.G. nr. 354/2005 şi modificate de H.G. nr. 859/2009, fiind evidentă legătura cu aspectele deduse judecăţii în prezenta cauză. Or, soluţia aleasă de curte nu corespunde normelor de drept procesual, care prevăd că pot fi criticate dezlegările de drept doar în cele două situaţii arătate anterior, respectiv dacă nu aveau legătură cu procesul sau dacă erau eronate.

Recurenta-pârâtă arată că înlăturarea considerentelor pe motiv că ar fi în plus nu respectă reglementarea procesuală invocată, drept pentru care susţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Pe de altă parte, curtea era obligată să înlocuiască considerentele atacate cu propriile considerente, ceea ce nu s-a realizat, astfel că, în opinia recuentei, calea aleasă de instanţa de apel de a înlătura considerentele criticate de partea adversă contravine soluţiilor prevăzute de legiuitor.

Analizând recursul, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins.

În ceea ce priveşte motivul de casare invocat, prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., se reţine că, potrivit acestei dispoziţii legale, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Textul consacră ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) C. proc. civ., "Hotărârea va cuprinde: b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

În concret, se susţine de către recurenta-pârâtă că decizia atacată este nemotivată, întrucât instanţa de apel nu a arătat raţionamentul logico-juridic în baza căruia a respins apărările sale ce priveau un aspect esenţial al cauzei, respectiv unul dintre motivele principale pentru care a solicitat respingerea apelului; nu numai că instanţa devolutivă nu s-a aplecat asupra a ceea a susţinut prin întâmpinare, dar raţionamentul instanţei s-a bazat pe aspectele arătate de partea adversă prin calea de atac.

Sub acest aspect, Înalta Curte subliniază că intră în sfera art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. lipsa motivării, înţeleasă atât sub aspect formal, dedus din încălcarea dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., cât şi din perspectiva conţinutului considerentelor, înţeles ca o contragere excesivă a raţionamentului judiciar, ori o motivare lipsită, în mod esenţial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit şi inteligibil pentru părţi ori pentru instanţa care exercită un control de legalitate asupra acestuia.

Nemotivarea hotărârii judecătoreşti presupune lipsa totală ori insuficienţa argumentelor determinante, folosite pentru adoptarea soluţiei reflectate în dispozitiv, iar nu nemulţumirea generată de întinderea şi conţinutul considerentelor, în speţă neputându-se reţine precaritatea motivării, ci, dimpotrivă, conformitatea acesteia cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Procedând la analiza acestor critici, Înalta Curte reţine că susţinerile recurentei sunt contrazise de considerentele deciziei recurate, care cuprind, pe larg, la paginile 9 şi 10, analiza criticilor şi apărărilor părţilor, cu referiri la realitatea faptelor, stabilită pe baza probelor administrate în cauză, dar şi la prevederile legale.

Prin urmare, concluzia instanţei de apel în sensul necesităţii înlăturării din cuprinsul sentinţei atacate a acelor considerente care excedează sferei celor pe care se sprijină dispozitivul hotărârii atacate nu a fost arbitrară, ci argumentată pe baza împrejurărilor de fapt verificate, în concret, în speţă şi a dreptului material aplicabil.

Totodată, în cauză, dezvoltarea criticilor privind viciile de motivare a deciziei recurate relevă caracterul formal al acestora, întrucât, în realitate, ele vizează conţinutul raţionamentului judiciar al instanţei de apel cu privire la chestiunea îndreptăţirii intimatei-reclamante de a beneficia de concesiune prin atribuire directă de terenul în discuţie sub imperiul noului cadru legal, prin aprobarea H.G. nr. 859/2009 şi la limitele examinării obiectului judecăţii în calea devolutivă de atac.

Împrejurarea că instanţa de apel nu a validat construcţia juridică propusă de pârâtă, formulată prin întâmpinare, ci a confirmat susţinerile din apel, nu echivalează cu nemotivarea, atâta timp cât în considerentele hotărârii sunt arătate motivele pentru care au fost considerate întemeiate criticile din apel.

Se constată, aşadar, că instanţa de apel a răspuns într-o manieră exhaustivă şi cu respectarea rigorilor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. criticilor pe care reclamanta le-a formulat prin cererea de apel, cât şi apărărilor formulate de pârâtă prin întâmpinare şi, în plus, hotărârea reflectă preocuparea instanţei de a asigura respectarea şi a principiului consacrat de art. 22 C. proc. civ.

În esenţă, instanţa de apel a reţinut că sunt suficiente considerentele expuse în cuprinsul sentinţei atacate în sensul că soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată se întemeiază, pe de-o parte, pe analiza pe care a efectuat-o prima instanţă în privinţa condiţiilor aplicării dispoziţiilor art. 771 din H.G. nr. 626/2001, ajungând la concluzia eliminării, pe cale legislativă, a posibilităţii de concesiune prin atribuire directă, iar pe de altă parte, pe împrejurarea depăşirii termenului contractual la momentul formulării cererii de încheiere a actului adiţional. Aşadar, instanţa de apel a argumentat corespunzător soluţia pronunţată în apel, apreciind suficiente aceste considerente pentru a sprijini soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată formulată de societatea reclamantă, deoarece, în lipsa existenţei unui prevederi legale în vigoare care să permită atribuirea directă, dar şi în condiţiile depăşirii termenului contractual pentru obţinerea prelungirii concesiunii, devine de prisos analiza întemeiată pe dispoziţiile H.G. nr. 859/2009, vizând cerinţa existenţei unui teren agricol pe care se găsesc amplasate efectiv canale de irigaţii sau desecări.

În acest context, decizia recurată conţine o motivare corespunzătoare, aptă să respecte exigenţele prevăzute de art. 425 lit. b) C. proc. civ. şi să susţină soluţia pronunţată în apel în sensul înlăturării unor considerente apreciate supraabundente.

Tot subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii, în circumstanţierea acestui motiv de recurs învederând că, iniţial (pag. 9, pag. 4), considerentele decisive pentru care cererea de chemare în judecată a fost respinsă sunt cele ce privesc cadrul legal incident, adică dispoziţiile art. 771 din H.G. nr. 626/2001 (introduse de fapt prin H.G. nr. 354/2005 şi modificate de H.G. nr. 859/2009), în sensul eliminării posibilităţii concesiunii prin atribuire directă, iar, apoi, se concluzionează în sensul contrar (pag. 9, ultimul paragr.), respectiv că analiza primei instanţe din paragrafele criticate referitoare la H.G. nr. 859/2009 şi la deţinerea de către societate a unor active din categoria celor prevăzute de art. 771 din H.G. nr. 626/2001, aşadar, tot cu privire la cadrul legal incident, nu se mai impunea, date fiind considerentele decizorii pentru care a fost respinsă acţiunea.

Pe lângă că recurenta-pârâtă extrage din context anumite considerente, fără a reda întreg paragraful reţinut în hotărâre, referitor la pretinsul caracter contradictoriu al raţionamentului juridic al instanţei de apel, Înalta Curte constată că acesta nu se verifică.

Fără a reda considerentele reţinute de instanţa de apel la paragrafele indicate de recurenta-pârâtă prin invocarea acestei critici, trebuie subliniat că există contradicţie între considerente, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., atunci când din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că aceasta este întemeiată.

Or, în speţă, nu se verifică această ipoteză, recurenta susţinând contradicţia argumentului instanţei de apel în raport de susţinerile apelantei-reclamante, ceea ce nu poate fi primit.

Contrar susţinerilor recurentei, argumentele expuse în susţinerea deciziei pronunţate de instanţa de apel nu reflectă o motivare contradictorie, ci susţin tocmai ideea inserării unor considerente supraabundente în cuprinsul sentinţei pronunţate de tribunal, indicând ideea că, atât timp cât nu mai există posibilitatea încheierii concesiunii prin atribuire directă, ca urmare a modificărilor legislative, dar şi a depăşirii termenului contractual, nu mai este necesară nici verificarea, în vederea soluţionării cererii de obligare a pârâtei la încheierea unui act adiţional de prelungire a concesiunii, a cerinţei legale privind existenţa terenului agricol pe care să fie amplasate canale de irigaţii şi desecări.

Prin urmare, toate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate şi nu determină admiterea prezentei căi de atac.

În fine, prin ultimul motiv de recurs invocat, subsumat de recurentă dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a aplicat eronat art. 461 alin. (2) C. proc. civ., atât în ceea ce priveşte limitele obiectului apelului, cât şi în ceea ce priveşte soluţia pronunţată. Se observă, astfel, că partea recurentă nu indică nicio dispoziţie de drept material pretins încălcată sau greşit aplicată de instanţa de apel, cu prilejul admiterii apelului exercitat împotriva considerentelor sentinţei pronunţate de tribunal.

În aceste condiţii, critica vizând aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 461 C. proc. civ. se subsumează dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizând încălcarea unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, iar nu prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care au în vedere pronunţarea hotărârii cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin art. 461 alin. (1) C. proc. civ. se instituie regula că partea din hotărâre împotriva căreia se îndreaptă calea de atac este dispozitivul, însă alin. (2) al aceluiaşi text de lege prevede şi condiţiile în care aceasta poate viza doar considerentele hotărârii atacate.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 461 alin. (2) C. proc. civ., în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-a dat dezlegare unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanţa, admiţând calea de atac, va înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate.

Acest text de lege vizează însăşi ipoteza în care s-a aflat reclamanta din prezenta cauză care, faţă de soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii, în sensul că s-a respins acţiunea promovată, s-a considerat lezată de o parte din considerentele acestei hotărâri.

Nu există, aşadar, nicio îndoială cu privire la faptul că legea îngăduie exercitarea căii de atac a apelului sau, mutatis mutandis, a recursului inclusiv împotriva considerentelor unei hotărâri atunci când acestea: deşi dezleagă o problemă de drept, nu îşi verifică o necesară legătură cu judecata procesului; sunt greşite, ceea ce înseamnă că raţionamentul juridic la care se referă cuprinde erori de interpretare şi/sau aplicare a legii; cuprind constatări de fapt care nu au legătură cu judecata sau, deşi sunt în legătură cu procesul, fiind pertinente, sunt totuşi greşite, astfel că prejudiciază partea.

Contrar susţinerilor formulate prin cererea de recurs, în această ipoteză, partea a justificat că atât soluţia cuprinsă în dispozitiv, cât şi anumite considerente care o susţin sunt în plus, invocând existenţa unor considerente care o prejudiciază.

Aşadar, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 461 alin. (2) C. proc. civ., în partea referitoare la existenţa unor considerente care cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea.

Este adevărat că nu orice considerent considerat greşit poate fi atacat şi solicitat a fi înlăturat, însă, în speţă, apelanta-reclamantă a justificat un dezavantaj juridic actual sau cel puţin previzibil cu probabilitate rezonabilă, decurgând din considerentul relativ la prevederile H.G. nr. 859/2009 şi la deţinerea de către reclamantă la momentul încetării prin ajungere la termen a contractului de concesiune nr. x/2007, precum şi la data introducerii cererii de chemare în judecată, a unor active din categoria celor prevăzute de art. 771 din H.G. nr. 626/2001, astfel cum a fost modificat prin H.G. nr. 859/2009.

De asemenea, nu reprezintă o aplicare eronată a textului art. 461 alin. (2) C. proc. civ. împrejurarea că instanţa de apel nu a înlocuit considerentele înlăturate cu altele, atât timp cât a reţinut că argumentele deja expuse de prima instanţă în sprijinul soluţiei de respingere a cererii deduse judecăţii sunt suficiente pentru a motiva în mod corespunzător respectiva soluţie. Deci, considerentele apreciate prejudiciabile, fiind supraabundente, au fost în mod just înlăturate, în timp ce argumentele păstrate din cuprinsul sentinţei pronunţate de tribunal au fost apreciate ca fiind apte să fundamenteze soluţia în sensul lipsei de temeinicie a cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, sunt nefondate şi criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI împotriva deciziei civile nr. 223 din 14 februarie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a VI-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI împotriva deciziei civile nr. 223 din 14 februarie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2025.