Res judicata limits and devolutive effect in civil appeals: inability to re-judge principal debt settled in prior litigation and scope of appellate review for late-payment penalties

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 14.09.2022, reclamanta S.C. A. S.A., prin administrator special B., a chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta la plata sumei de 319.504,50 RON, cu titlu de chirie, a sumei de 1.048.620,88 RON, reprezentând penalităţi de întârziere aferente, calculate de la scadenţă până la data introducerii cererii de chemare în judecată, şi a cheltuielilor ocazionate de proces.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia lipsei de interes a reclamantei, precum şi puterea de lucru judecat a decizie nr. 498/19.03.2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, în subsidiar, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată.

La 24.11.2022, a fost înregistrată la dosar cererea de intervenţie accesorie, în interesul reclamantei, formulată de S.C. D. S.R.L.

Prin sentinţa civilă nr. 322/C/10.04.2023, Tribunalul Braşov – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei de interes şi a respins cererea având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 319.504,50 RON, ca lipsită de interes, a admis cererea având ca obiect plata penalităţilor de întârziere, obligând pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.048.620,88 RON cu acest titlu şi a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de S.C. D. S.R.L.

Împotriva acestei sentinţe civile, pârâta S.C. C. S.R.L. a declarat apel principal, iar reclamanta S.C. A. S.A. a formulat apel incident.

Prin încheierea din 28.02.2024, Curtea de Apel Braşov – secţia Civilă a admis excepţia tardivităţii apelului incident, iar prin decizia nr. 745/Ap/30.04.2024, a admis apelul principal formulat de pârâta S.C. C. S.R.L., a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,3% pe zi, aferente debitului principal de 319.504,50 RON, calculate de la 15.09.2019 până la 18.03.2021 inclusiv, a anulat apelul incident, ca tardiv şi a obligat intimata-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 3.542 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru proporţional cu pretenţiile admise; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate care nu contravin deciziei pronunţate.

Împotriva deciziei curţii de apel, pârâta S.C. C. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În motivare, după prezentarea situaţiei de fapt generatoare a litigiului şi a etapelor procesuale anterioare, a arătat că, prin memoriul de apel, a solicitat schimbarea în tot a sentinţei primei instanţe, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată, astfel că instanţa devolutivă de control judiciar trebuia să rejudece cauza în limitele învestirii, potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ., reţinând incidenţa puterii de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 498/19.03.2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

A susţinut că, instanţa de apel nu a avut în vedere apărările de fapt şi de drept, nici probele administrate, pronunţând o decizie care nu respectă rigorile de motivare impuse de prevederile art. 425 C. proc. civ. astfel, deşi a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ., nu a dat eficienţă statuărilor definitive dintr-un proces anterior şi, în consecinţă, nu a analizat dacă reclamanta era sau nu îndreptăţită să solicite ultima tranşă a chiriei în valoare de 319.504,50 RON, pretenţie pe care prima instanţă a respins-o ca lipsită de interes.

Totodată, a invocat şi considerentele sentinţei civile nr. 2863/14.06.2022 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin decizia nr. 916/12.06.2023 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a reţinut cu putere de lucru judecat faptul că reclamanta nu mai poate pretinde plata chiriei pentru primul an contractual, astfel încât instanţa de apel trebuia să respingă primul capăt de cerere, dând eficienţă acestor dezlegări.

Recurenta a subliniat că, deşi prin decizia recurată s-a reţinut împrejurarea că nu a contestat existenţa creanţei, ci a susţinut executarea acesteia, fără a face dovada efectuării plăţii, niciodată nu a recunoscut pretenţiile reclamantei, ci mereu a afirmat că a achitat sume de bani în plus, cu titlu de chirie.

În continuare, autoarea căii de atac a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.516 alin. (1) C. civ., potrivit cărora creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei, întrucât, în opinia sa, acestea nu sunt incidente în cauză faţă de împrejurarea că, o altă instanţă a reţinut, cu putere de lucru judecat, că obligaţia de plată a chiriei a fost respectată.

Totodată, indicând cele reţinute în dosarul nr. x/2023 cu privire la lipsa dovezii datei la care s-a făcut plata, a subliniat că aceasta nu poate fi un argument pentru existenţa neîndoielnică a creanţei, această apreciere conducând la încălcarea principiului reglementat de art. 1.269 C. civ., potrivit căruia îndoiala asupra existenţei obligaţiei se interpretează în favoarea debitorului.

Cât priveşte caracterul cert al creanţei pretinse de reclamantă, a susţinut că penalităţile de întârziere nu sunt datorate, deoarece factura nr. x/06.08.2019, aferentă ultimei tranşe din chiria pentru anul 2019, depusă în probaţiune, nu i-a fost comunicată, iar singura emisă a fost factura nr. x/22.04.2021, scadentă la 27.04.2021, pe care nu a recunoscut-o, astfel că odată ce prima factură a fost desfiinţată, reclamanta nu mai putea să calculeze şi să pretindă accesoriile aferente sumei înscrise în aceasta.

Potrivit recurentei, nici caracterul cert al creanţei principale nu a fost legal reţinut, având în vedere că prin deciziile nr. 12/Ap/12.01.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020 şi nr. 1984/Ap/13.12.2023, pronunţată în dosarul nr. x/2020, ale Curţii de Apel Braşov – secţia Civilă s-a statuat, cu putere de lucru judecat, asupra caracterului îndoielnic al creanţei.

A mai susţinut că, demersul privind penalităţile de întârziere este lipsit de interes, aspect pe care l-a invocat încă de la prima instanţă, justificat de împrejurarea că reclamanta deţinea titluri executorii pentru aceste creanţe, respectiv biletele la ordin emise de pârâtă, pe care le-a pus în executare, dar şi neîntemeiat, faţă de lipsa caracterului cert al accesoriilor, derivat din neprecizarea modului de calcul şi a sumei puse deja în executare, precum şi din reţinerea greşită a scadenţei, la 15.09.2019.

O ultimă critică a recurentei a vizat omisiunea instanţei de apel de a examina criticile sale privind admiterea cererii de intervenţie accesorie în interesul reclamantei formulată de S.C. D. S.R.L., fundamentate pe lipsa interesului personal şi a unor motive justificate privind preîntâmpinarea unui eventual litigiu care ar putea fi promovat împotriva intervenientei de partea a cărei apărare o sprijină.

A conchis că, decizia curţii de apel a fost dată cu încălcarea tuturor normelor de drept material incidente în speţă şi invocate de părţi, a art. 14 alin. (6) şi art. 22 C. proc. civ., privind principiul rolului activ al judecătorului şi obligaţia acestuia de a motiva hotărârea numai pe aspecte de fapt şi de drept puse, în prealabil, în discuţia părţilor, împrejurare care conferă hotărârii caracter nelegal şi impune controlul judiciar al instanţei de recurs.

Examinând decizia atacată, în limita controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., însă argumentele prezentate în dezvoltarea motivelor de nelegalitate relevă împrejurarea că autoarea căii de atac a formulat şi critici vizând încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii - precum nesocotirea de către instanţa de apel a limitelor efectului devolutiv şi încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil, aspecte încadrabile în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Aceluiaşi motiv de nelegalitate, iar nu celui prevăzut de pct. 7 al articolului anterior menţionat, i se circumscriu şi susţinerile referitoare la încălcarea puterii de lucru judecat a dezlegărilor date de alte instanţe în procese anterioare; aceasta, întrucât, numai criticile privind încălcarea efectului negativ al autorităţii de lucru judecat – de natură să oprească o a doua judecată şi care presupune tripla identitate de părţi, obiect şi cauză între cele două procese –, pot fi încadrate în ipoteza de casare reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., spre deosebire de cele vizând încălcarea efectului pozitiv – ce reflectă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre aceleaşi părţi, care nu mai pot fi contrazise şi care se impun într-un alt proces aflat în legătură cu cel anterior –, ce se impun a fi examinate prin prisma cerinţelor pct. 5 al aceleiaşi norme de procedură.

Totodată, circumscris motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat nemotivarea hotărârii prin prisma cerinţelor impuse de art. 425 C. proc. civ. – susţinând că motivele şi apărările formulate nu au fost analizate pe baza probatoriului administrat, întrucât instanţa nu a dat eficienţă puterii de lucru judecat a unor dezlegări din procese anterioare soluţionate de alte instanţe de judecată –, şi a dispoziţiilor art. 14 alin. (6) şi ale art. 22 C. proc. civ.

Sub acest aspect, Înalta Curte subliniază că intră în sfera art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. lipsa motivării, înţeleasă atât sub aspect formal, dedus din încălcarea dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., cât şi din perspectiva conţinutului considerentelor, înţeles ca o contragere excesivă a raţionamentului judiciar, ori o motivare lipsită, în mod esenţial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit şi inteligibil pentru părţi ori pentru instanţa care exercită un control de legalitate asupra acestuia.

Nemotivarea hotărârii judecătoreşti presupune lipsa totală ori insuficienţa argumentelor determinante, folosite pentru adoptarea soluţiei reflectate în dispozitiv, iar nu nemulţumirea generată de întinderea şi conţinutul considerentelor, în speţă neputându-se reţine precaritatea motivării, ci, dimpotrivă, conformitatea acesteia cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Totodată, în cauză, dezvoltarea criticilor privind viciile de motivare a deciziei recurate relevă caracterul formal al acestora, întrucât, în realitate, ele vizează conţinutul raţionamentului judiciar al instanţei de apel cu privire la chestiunea autorităţii de lucru judecat şi la limitele examinării obiectului judecăţii în calea devolutivă de atac, aspecte ce vor fi analizate circumscris celorlalte motive de nelegalitate.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că apărarea societăţii pârâte formulată în faţa primei instanţe, prin întâmpinare, a fost fundamentată pe lipsa de interes a reclamantei, pârâta S.C. C. S.R.L. susţinând că a achitat chiria, că acest aspect a fost reţinut cu autoritate de lucru judecat prin decizia nr. 498/19.03.2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă şi că, titulara acţiunii deţine titluri executorii împotriva sa, respectiv bilete la ordin emise pentru a garanta plata chiriei contractuale, pe care le pusese deja în executare.

Consecutiv acestor apărări, prima instanţă a reţinut lipsa de interes şi a respins pretenţiile reclamantei reprezentând ultima tranşă a chiriei aferente anului 2019, obligând însă pârâta la plata penalităţilor de întârziere.

Această soluţie a fost contestată de pârâta S.C. C. S.R.L. pe calea apelului, din dezvoltarea motivelor căii de atac devolutive rezultând împrejurarea că, partea din hotărâre criticată a vizat obligaţia de plată a accesoriilor, iar nu soluţia dată asupra pretenţiei principale privind chiria - pe care tribunalul a soluţionat-o prin admiterea excepţiei lipsei de interes invocate chiar de pârâtă –, scopul argumentelor apelantei referitoare la plata chiriei şi caracterul nedatorat al acestei pretenţii fiind doar acela de a convinge curtea de apel că nu datorează nici penalităţile de întârziere.

În acest context, analiza criticilor recurentei privind încălcarea art. 477 alin. (1) C. proc. civ., justificate, în opinia acesteia, de împrejurarea că a solicitat schimbarea în tot a sentinţei primei instanţe, ceea ce obliga pe cea de control judiciar să rejudece fondul, relevă caracterul lor nefondat.

Aceasta întrucât, potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ., "instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de parte din hotărâre care a fost atacată". Aşadar, norma de drept evocată stabileşte, contrar interpretării date de societatea recurentă, împrejurarea că, în calea devolutivă de atac, instanţa este obligată să respecte limitele învestirii sale, care pot fi clar delimitate prin motivele de apel sau deduse implicit din argumentele prezentate, însă judecata în apel nu poate fi extinsă către alte chestiuni, străine părţii atacate din hotărâre.

Aşadar, în cauză, solicitarea pârâtei S.C. C. S.R.L. formulată prin memoriul de apel, de schimbare în tot a sentinţei atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată de reclamantă, dând relevanţă principiului puterii de lucru judecat şi respingerii cererii de intervenţie accesorie, nu impunea instanţei devolutive de control judiciar obligaţia de a reanaliza cauza sub toate aspectele, fără ca titulara căii devolutive să fi dezvoltat motive de apel clare referitoare la chestiunile tranşate în faţa primei instanţe.

Altfel spus, Înalta Curte confirmă statuarea instanţei de apel potrivit căreia singura critică din apelul pârâtei a vizat chestiunea penalităţilor de întârziere şi constată că aceasta a fost examinată în etapa procesuală anterioară, soluţia fiind chiar de admitere a apelului şi stabilire a accesoriilor în cuantum determinabil, iar nu determinat, după cum statuase prima instanţă.

Totodată, vor fi analizate, la acest moment, susţinerile recurentei privind omisiunea curţii de apel de a răspunde criticii sale vizând greşita admitere a cererii de intervenţie în interesul reclamantei, formulată de S.C. D. S.R.L., Înalta Curte reţinând că în finalul memoriului de apel, pârâta S.C. C. S.R.L. a menţionat că cererea de intervenţie accesorie trebuia respinsă, pentru că titulara ei nu a justificat care ar fi litigiul ce ar putea fi promovat ulterior împotriva sa de partea pentru care intervine şi pe care intervenienta urmăreşte să îl preîntâmpine.

Într-adevăr, instanţa de apel nu a avut în vedere această susţinere a apelantei, însă omisiunea invocată nu este de natură a conduce la casarea deciziei recurate, urmând a fi examinată de către instanţa de recurs, pentru a înlătura orice posibilă vătămare a recurentei.

Sub acest aspect, reţinând caracterul pur formal al acestei critici – care apare lipsită de argumentele prin care ar fi trebuit să fie combătut raţionamentul Tribunalului Braşov –, instanţa supremă subliniază că, potrivit art. 61 alin. (3) C. proc. civ., intervenţia voluntară este accesorie când sprijină numai apărarea uneia dintre părţi; aşadar, formularea acestei cereri incidentale este condiţionată de interesul titularului de a interveni alături de partea a cărei apărare o sprijină, fără ca legiuitorul să impună cerinţa pretinsă de pârâtă prin memoriul de apel, aceasta confundând instituţia juridică a intervenţiei accesorii cu cea a cererii de chemare în judecată a altei persoane, reglementată de prevederile art. 68 alin. (1) C. proc. civ.

Nici critica privind încălcarea puterii de lucru judecat a dezlegărilor date prin decizia nr. 498/19.03.2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, nu poate fi reţinută, având în vedere că, în raport cu limitele învestirii sale, de a evalua chestiunea accesoriilor, instanţa de apel a reţinut corect că, în procesul anterior nu a fost analizat dreptul reclamantei la penalităţi de întârziere aferente ultimei tranşe din chiria stabilită pentru primul an contractual, nici momentul când aceasta a fost achitată, aspect esenţial pentru a determina cuantumul respectivelor penalităţi.

Aşadar, în acel litigiu, ca de altfel şi în dosarul nr. x/2022 al Tribunalului Bucureşti – secţia a V-a Civilă, soluţionat prin sentinţa civilă nr. 2863/14.06.2022, s-a statuat asupra tranşei a patra a chiriei, reţinându-se că aceasta a fost achitată, aspect pe care pârâta l-a afirmat încă din etapa judecăţii la prima instanţă şi pe baza căruia şi-a fundamentat excepţia lipsei de interes invocată prin întâmpinare; această dezlegare nu este însă aptă, prin efectul pozitiv puterii lucrului judecat, a conduce la înlăturarea de plano a pretenţiilor reclamantei privind penalităţile de întârziere.

În acest context, instanţa supremă reiterează faptul că prin decizia nr. 498/2021 s-a statuat exclusiv în sensul achitării debitului principal, nu şi al datei la care a fost îndeplinită această obligaţie contractuală.

Circumscris motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., titulara căii de atac a invocat aplicarea greşită a prevederilor art. 1.516 alin. (1) C. civ., apreciind că acestea nu sunt incidente în cauză, deoarece se opune efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a hotărârilor anterior menţionate.

Examinarea deciziei instanţei de apel nu confirmă însă aceste susţineri, şi, având în vedere considerentele anterior menţionate, privind efectele puterii de lucru judecat şi limitele în care dezlegările anterioare pot fi opuse în litigiul pendinte, nu poate fi exclusă aplicarea normei de drept invocate, constatându-se dimpotrivă, că aceasta a fost legal reţinută pentru a fundamenta îndreptăţirea reclamantei la acoperirea integrală a prejudiciului suferit.

Recurenta a invocat, totodată, şi încălcarea prevederilor art. 1.269 alin. (1) C. civ. de către instanţa de apel, apreciind că îndoiala asupra existenţei obligaţiei de plată trebuia interpretată în favoarea sa.

Această critică este nefondată, întrucât ipoteza reglementată de norma de drept invocată nu are incidenţă în speţă, textul legal reglementând modul de interpretare a clauzelor contractuale şi stabilind că, în situaţia în care, în urma aplicării regulilor de interpretare prevăzute de prevederile art. 1.266-1.268 C. civ., contractul rămâne neclar, acesta se interpretează în favoarea celui care se obligă.

În speţă, instanţele devolutive nu au avut dificultăţi în a statua asupra dreptului reclamantei de a primi penalităţi de întârziere, prin prisma contractului încheiat între părţi, iar clauza contractuală în temeiul căreia au fost pretinse acestea nu a fost contestată de pârâtă sub aspectul conţinutului sau înţelesului ei, ci apărările sale au vizat netemeinicia acestor accesorii, faţă de susţinerea constantă că a achitat debitul principal şi că îndeplinirea obligaţiei de plată a ultimei tranşe de chirie, aferente anului 2019, a fost reţinută cu putere de lucru judecat în litigii anterioare.

Or, acestor apărări li s-a dat eficienţă în cursul procesului, fiind valorificate în sensul respingerii pretenţiilor circumscrise debitului principal şi, respectiv, al admiterii celor circumscrise penalităţilor – stabilite proporţional cu durata de timp calculată de la scadenţa acestuia, 15 septembrie 2019, şi până la data plăţii ultimei tranşe – aceasta din urmă fiind o chestiune factuală, tranşată în apel, ce nu mai poate fi repusă în discuţie în prezenta cale extraordinară de atac, în aplicarea imperativă şi restrictivă a prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Faţă de aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentă împotriva deciziei instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 745/Ap/30.04.2024, pronunţată de Curtea de Apel Braşov – secţia Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 septembrie 2024.