Admissibility of unconstitutionality challenge to absolute incompetence exception in annulment proceedings

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa – secţia a II-a Civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi la data de 03.05.2023, contestatorul A., în contradictoriu cu intimata Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Tulcea, a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei civile nr. 36/08.02.2023, pronunţată în dosarul nr. x/2021 de aceeaşi curte de apel.

În drept, contestaţia în anulare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 1, 2 şi 3 C. proc. civ.

La 12.06.2023, contestatorul a depus la dosar o cerere prin care a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ. faţă de dispoziţiile art. 21 din Constituţie.

Prin decizia civilă nr. 68/LP/17.04.2024, Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a Civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi contestaţia în anulare, ca inadmisibile.

Pentru a hotărî astfel, a reţinut că nu sunt îndeplinite cumulativ cerinţele impuse de prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992, întrucât lipseşte legătura cu soluţionarea cauzei a normelor de drept a căror constituţionalitate a fost contestată; aceasta întrucât, ipoteza reglementată de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ. nu este incidentă în cauză, faţă de împrejurarea că excepţia necompetenţei materiale procesuale a fost invocată de către instanţa de recurs, a fost pusă în dezbaterea părţilor şi respinsă.

Împotriva deciziei civile nr. 68/LP/17.04.2024, contestatorul A. a declarat recurs numai cu privire la dispoziţia de respingerea a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ.

Prin cererea de recurs, autorul căii de atac a susţinut că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a art. 29 din Legea nr. 47/1992, deoarece în cauză erau îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de această normă de drept.

În opinia sa, curtea de apel, reţinând greşit neîndeplinirea cerinţei legăturii normei de drept ce face obiectul excepţiei cu soluţionarea cauzei, a arătat că prevederile art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, deoarece excepţia de necompetenţă materială procesuală a fost analizată de instanţa de recurs şi respinsă; potrivit recurentului, respingând ca inadmisibilă chiar excepţia de neconstituţionalitate, curtea de apel şi-a depăşit atribuţiile, care erau limitate doar la analiza cerinţelor de admisibilitate.

Autorul prezentei căi de atac a arătat că nu a fost examinată efectiv legătura normei de drept cu soluţionarea cauzei, ci dispoziţiile contestate au fost aplicate direct în cauză, cu consecinţa respingerii contestaţiei în anulare ca inadmisibilă.

În continuare, a prezentat motivele pentru care a formulat contestaţie în anulare, respectiv modul în care a fost soluţionată excepţia necompetenţei materiale a instanţei de recurs, cu consecinţa judecării cauzei de către o instanţă necompetentă, subliniind că nu este constituţională norma de drept care permite promovarea contestaţiei în anulare doar în ipoteza în care excepţia de necompetenţă absolută a fost invocată de părţi şi nu a fost soluţionată, cu excluderea situaţiei în care a fost invocată de instanţă din oficiu şi soluţionată anterior, iar instanţa de recurs a ignorat statuările definitive vizând competenţa.

Intimata Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Tulcea a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului.

Examinând decizia atacată, în limita controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

În dezvoltarea motivelor de recurs, autorul căii de atac a formulat, în primul rând, critici vizând depăşirea, de către curtea de apel, a competenţei sale sub aspectul examinării cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional, susţinând că evaluarea excepţiei de neconstituţionalitate nu s-a limitat la admisibilitatea acesteia, ci instanţa a respins chiar excepţia, or această analiză este de competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale – motiv de nelegalitate statuat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestor critici, întrucât, deşi considerentele deciziei recurate cuprind exprimări pe alocuri mai puţin riguroase din punct de vedere juridic, prin care, doar aparent, curtea de apel statuează asupra excepţiei de neconstituţionalitate, în realitate, hotărârea atacată a fost pronunţată cu respectarea limitelor competenţei acestei instanţe, trasate de art. 29 din Legea nr. 47/1992, de a examina cererea de sesizare numai din perspectiva admisibilităţii sale. De altfel, soluţia din dispozitiv confirmă raţionamentul instanţei referitor la examinarea condiţiilor de admisibilitate impuse de prevederile textului de lege anterior menţionat.

Faţă de argumentele recurentului privind aplicarea greşită a art. 29 din Legea nr. 47/1992, sub aspectul îndeplinirii în cauză a condiţiilor cumulative impuse de această normă de drept, instanţa supremă reţine că singura cerinţă disputată este cea privind legătura dintre dispoziţiile contestate pentru neconstituţionalitate şi soluţionarea cauzei deduse judecăţii prin cererea promovată de către reclamantul A., pe care curtea de apel a apreciat-o neîndeplinită – motiv de nelegalitate statuat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Contrar statuărilor deciziei atacate, Înalta Curte reţine că, în cauză, norma de drept a cărei neconstituţionalitate a fost invocată în procedura judecăţii contestaţiei în anulare vizează însăşi admisibilitatea acestei căi extraordinare de atac.

Astfel, potrivit art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când "hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia".

Faţă de motivul contestaţiei în anulare întemeiat pe această prevedere legală, recurentul a arătat că dispoziţiile evocate încalcă dreptul constituţional privind accesul liber la justiţie - permiţând formularea contestaţiei în anulare numai în ipoteza în care asupra necompetenţei invocate instanţa de recurs a omis să se pronunţe, iar nu şi în situaţia în care aceasta şi-a verificat competenţa şi a respins excepţia de necompetenţă -, deoarece îi suprimă dreptul la o cale extraordinară de atac.

Înalta Curte constată că norma de drept criticată pentru neconstituţionalitate reprezintă temeiul de drept al contestaţiei în anulare formulate de recurent, având aptitudinea de a produce părţii un efect real, concret asupra cursului procesului şi situaţiei sale juridice în litigiu; în consecinţă, în cauză este îndeplinită cerinţa legăturii prevederilor contestate cu soluţionarea dosarului, împrejurare care conducea la admisibilitatea cererii de sesizare şi impunea instanţei obligaţia înaintării acesteia spre competentă soluţionare Curţii Constituţionale.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 497 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte decizia recurată, numai cu privire la dispoziţia de respingere a cererii de sesizare cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., cauza urmând a fi trimisă aceleiaşi instanţe pentru o nouă judecată a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României, cu respectarea prevederilor art. 501 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 68/LP/17.04.2024, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a Civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza curţii de apel pentru o nouă judecată a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 septembrie 2024.