Contractor’s appeal on insolvency-based termination fails; annulment limited and costs upheld

Şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 27.03.2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., să se constate netemeinicia şi nulitatea absolută a notificării de reziliere nr. x/18.03.2019 a contractului de antrepriză nr. x/16.08.2018, să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu obligarea pârâtei la suportarea prejudiciilor determinate de rezilierea nelegală a contractului precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, art. 1530 şi art. 1531 C. civ.

La data de 04.06.2019, reclamanta a formulat cerere modificatoare, prin care a solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzei de la art. 15.2 lit. e) din contractul de antrepriză nr. x/16.08.2018, nulitatea notificării nr. x/18.03.2019 transmisă de pârâta B., constatarea rezilierii contractului din culpa pârâtei începând cu 08.05.2019 ca urmare a notificării reclamantei din 24.04.2019, obligarea pârâtei la plata în RON a contravalorii lucrărilor executate (406.211 euro), a prejudiciului cauzat prin reziliere (827.000 euro), a garanţiei de bună execuţie şi a garanţiei pentru restituirea avansului (1.184.166,39 euro), precum şi la plata dobânzii legale aferente fiecărei sume şi a cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 256 din 6 februarie 2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de majorare a onorariului formulată de expertul C., a fost admisă excepţia tardivităţii modificării cererii cu privire la petitul având ca obiect plata sumei de 438.284 RON, invocată de pârâtă şi a fost respins acest petit, ca tardiv formulat, a fost admis în parte primul petit al cererii formulate de reclamanta A. S.A., prin administrator special şi prin administrator judiciar D.. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a fost declarată nulitatea absolută parţială a clauzei cuprinse în art. 15.2. lit. e) din Contractul de antrepriză nr. x/16.08.2018, respectiv în măsura în care acest articol priveşte deschiderea procedurii insolvenţei cu privire la contractor, a fost respinsă în rest cererea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată şi obligată reclamanta la plata sumei totale de 27.000 RON către pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

2. Împotriva acestei sentinţe ambele părţi au declarat apel, reclamanta A. S.A. prin lichidator judiciar D.. apel principal, iar pârâta B. S.R.L. apel incident, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - secţia a V-a Civilă, sub acelaşi număr de dosar.

Prin decizia civilă nr. 1959/2024 din 23 decembrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondate ambele apeluri, obligând reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 26.643,80 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, iar pârâta la plata către reclamantă a sumei de 11.844,54 RON cheltuieli de judecată cu titlu de onorariu de avocat, fiind compensate în parte cheltuielile. În final, reclamanta a fost obligată la plata către pârâtă a sumei de 14.799,26 RON.

3. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A. S.A., în faliment, prin lichidator judiciar D.., prin care a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Criticile formulate prin memoriul de recurs au fost întemeiate pe motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea unor reguli de procedură sancţionate cu nulitatea, susţinând, în esenţă, că instanţa de apel a depăşit limitele învestirii şi a încălcat principiul disponibilităţii prin validarea notificării de reziliere din 18.03.2019 în temeiul unor împrejurări care nu au fost cuprinse în actul unilateral emis de intimată, completând în mod nepermis voinţa părţii emitente şi soluţionând cauza cu depăşirea cadrului procesual determinat de cererile şi apărările părţilor.

În acelaşi context de nelegalitate, titulara memoriului de recurs a criticat soluţia prin care s-a menţinut respingerea cererii modificatoare privind suma de 438.284 RON, apreciată ca tardiv formulată, susţinând că instanţa de apel a încălcat normele procedurale privind modificarea cererii de chemare în judecată, prevăzute de art. 204 Cod procedură civilă. Recurenta a arătat că instanţa a calificat în mod nelegal solicitarea ca fiind un capăt de cerere nou şi tardiv, deşi aceasta reprezenta, în realitate, doar o majorare cantitativă a pretenţiilor iniţiale.

În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta a invocat nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul motivării, arătând că aceasta nu respectă cerinţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) Cod procedură civilă, întrucât nu conţine o motivare efectivă privind aspecte esenţiale ale litigiului sau include considerente contradictorii ori străine de natura cauzei.

Astfel, recurenta a arătat că instanţa de apel a respins critica privind nulitatea notificării de reziliere fără a analiza consecinţele nulităţii parţiale a clauzei contractuale asupra actului subsecvent, că a reţinut, în mod inconsecvent, cauze diferite ale rezilierii contractului - dificultăţi financiare, întârzieri şi deficienţe de execuţie - fără a identifica cauza juridică determinantă a încetării raportului contractual, precum şi că a înlăturat rezilierea invocată de reclamantă printr-o motivare formală, limitată la reluarea considerentelor primei instanţe.

Totodată, s-a susţinut că respingerea pretenţiilor privind contravaloarea lucrărilor s-a întemeiat pe motive formale, străine de obiectul cererii, respectiv inexistenţa certificatelor de plată, fără o analiză efectivă a prestaţiei executate, şi că respingerea pretenţiilor patrimoniale a fost dispusă fără examinarea argumentelor şi temeiurilor juridice invocate.

În cadrul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, recurenta a susţinut că decizia instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea ori aplicarea greşită a normelor de drept material, criticile sale vizând, în esenţă întinderea nulităţii clauzei de reziliere prevăzute la art. 15.2 lit. e) din contract, prin raportare la dispoziţiile art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, precum şi la regulile de interpretare a contractului şi regimul nulităţii, legalitatea notificării de reziliere nr. x/18.03.2019, respingerea rezilierii invocate de reclamantă din culpa beneficiarului, consecinţele patrimoniale ale încetării contractului.

Sub un prim aspect, recurenta a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, reţinând în mod nelegal doar nulitatea parţială a clauzei de la art. 15.2 lit. e), deşi, în opinia sa, aceasta era lovită de nulitate absolută în integralitate. S-a arătat că distincţia făcută de instanţă între "insolvenţă" şi "insolvabilitate" ar fi una formală şi ar avea ca efect eludarea interdicţiei legale privind desfiinţarea contractelor pentru motivul deschiderii procedurii insolvenţei.

Totodată, recurenta a invocat aplicarea greşită a regulilor de interpretare a contractului prevăzute de art. 1266-1269 C. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 1255 din acelaşi act normativ, arătând că prevederea contractuală este indivizibilă şi produce un efect juridic unitar, ceea ce exclude soluţia nulităţii parţiale. În plus, recurenta a susţinut că instanţa de apel a omis aplicarea unor norme speciale şi principii invocate ca relevante, inclusiv cu trimitere la art. 13 lit. e) din Legea nr. 72/2013, apreciind că stipulaţia ar avea caracter abuziv/excesiv în raporturile dintre profesionişti, prin crearea unui dezechilibru semnificativ contrar bunei-credinţe.

În continuare, recurenta a susţinut că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 1254, art. 1549 şi art. 1552 din C. civ., respingând în mod nelegal cererea de constatare a nulităţii notificării de reziliere nr. x/18.03.2019. În esenţă, aceasta a arătat că notificarea a fost emisă în temeiul unei clauze contractuale lovite de nulitate absolută, astfel încât actul subsecvent era, la rândul său, afectat de nulitate, iar chiar şi în ipoteza unei nulităţi parţiale, cauza reală a rezilierii rămânea una prohibată de art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014. Totodată, recurenta a criticat interpretarea dată de instanţa de apel motivelor rezilierii, susţinând că acesteia i-au fost recunoscute efecte juridice prin raportare la împrejurări care nu erau cuprinse în notificarea de reziliere. În aceeaşi ordine de idei, s-a susţinut că notificarea nr. x/05.03.2019 nu avea natura juridică a unei declaraţii de reziliere şi nu putea constitui temei pentru reţinerea unor motive distincte de încetare a contractului faţă de cele indicate în notificarea din 18.03.2019.

Sub un alt aspect, recurenta a susţinut că soluţia instanţei de apel prin care a fost respins capătul de cerere privind constatarea rezilierii contractului din culpa beneficiarului, ca urmare a notificării din 24.04.2019, contravine dispoziţiilor art. 1550 şi art. 1552 C. civ., întrucât, în opinia sa, contractul era încă în fiinţă, iar beneficiarul s-a aflat în culpă în executarea obligaţiilor contractuale, împrejurări ce ar fi justificat rezilierea imputabilă acestuia.

În final, recurenta a criticat soluţiile instanţei de apel privind pretenţiile patrimoniale, susţinând că acestea au fost adoptate cu aplicarea greşită a normelor privind forţa obligatorie a contractului şi executarea obligaţiilor, respectiv art. 1270, art. 1170 şi art. 1516 din C. civ., în contextul respingerii pretenţiilor având ca obiect plata contravalorii lucrărilor executate. De asemenea, recurenta a arătat că respingerea cererii de acordare a daunelor-interese a fost dispusă cu încălcarea dispoziţiilor art. 1530 şi art. 1549 din C. civ.. În plus, a susţinut că respingerea pretenţiilor privind garanţiile contractuale contravine dispoziţiilor art. 1270, art. 1170, art. 1516, art. 1522 şi art. 1538 din C. civ., iar soluţia referitoare la dobânda legală a fost pronunţată cu aplicarea incorectă a art. 1535 din C. civ., precum şi a art. 2 şi art. 3 alin. (2ą) din O.G. nr. 13/2011, dobânda fiind datorată ca accesoriu al creanţelor pretinse.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - secţia a II-a Civilă la 29 mai 2025.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă B. S.R.L. a invocat, pe cale de excepţie, netimbrarea şi nulitatea recursului declarat de reclamantă, iar pe fond, respingerea ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin rezoluţia din 22 iulie 2025 a fost stabilit termen de judecată pentru soluţionarea recursului la 11 noiembrie 2025, cu citarea părţilor în şedinţă publică.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a respins excepţiile netimbrării şi nulităţii recursului invocate prin întâmpinare, pentru considerentele expuse în practicaua prezentei decizii.

Înalta Curte, examinând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi dispoziţiilor legale incidente, reţine următoarele:

Cu titlu preliminar, se impune a se arăta că recursul reprezintă o cale extraordinară de atac, limitată exclusiv la exercitarea controlului de legalitate al hotărârii atacate, în condiţiile art. 483 alin. (3) şi art. 488 C. proc. civ.. În această etapă procesuală nu poate fi realizată o nouă judecată asupra fondului, nefiind permisă reaprecierea situaţiei de fapt şi a probatoriului administrat în cauză.

Instanţa de recurs este învestită să verifice exclusiv conformitatea deciziei atacate cu regulile de drept aplicabile, în limitele motivelor de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., criticând decizia instanţei de apel sub aspectele nerespectării normelor de procedură, privind motivarea hotărârii şi aplicarea greşită a normelor de drept material, în special în legătură cu nulitatea clauzei contractuale de la art. 15.2 lit. e), contestarea legalităţii notificării de reziliere nr. x/18.03.2019 şi consecinţele patrimoniale ale încetării raporturilor contractuale.

Înalta Curte constată însă că o parte semnificativă a criticilor din recurs, deşi prezentate sub aparenţa unor susţineri de nelegalitate, tind în realitate la reaprecierea situaţiei de fapt prin reinterpretarea probelor şi a clauzelor contractuale, precum şi la stabilirea unui alt moment al rezilierii contractului decât cel reţinut de instanţa devolutivă în ipoteza situaţiei de fapt. Astfel, criticile prin care se contestă stabilirea culpei contractuale, în cadrul incidenţei unor dificultăţi financiare, stadiul, calitatea şi valoarea lucrărilor executate, existenţa şi cuantumul prejudiciului ori justificarea executării garanţiilor presupun, astfel cum sunt concepute de recurentă, reevaluarea probatoriului şi reconfigurarea situaţiei de fapt stabilite în apel, aspecte ce depăşesc limitele controlului de legalitate specific recursului.

În mod similar, susţinerile recurentei potrivit cu care rezilierea nu ar fi intervenit la data notificării beneficiarului din 18.03.2019, ci la un moment ulterior, vizează restabilirea succesiunii faptice a actelor juridice şi a efectelor produse de acestea, deşi instanţa de apel a reţinut, în urma unei analize detaliate a conduitei contractuale a părţilor şi a notificărilor succesive transmise, că rezilierea a operat valabil prin notificarea emisă la 18.03.2019, notificare ce nu poate fi disociată de notificarea prealabilă nr. 19/05.03.2019, prin care reclamantei i-au fost semnalate expres întârzierile şi deficienţele de calitate şi s-a solicitat remedierea lor într-un anumit termen.

În consecinţă, criticile care tind la reformarea acestor constatări factuale vor fi înlăturate, Înalta Curte urmând să examineze exclusiv criticile care pot fi încadrate în motivele de casare şi sunt apte să formeze obiectul controlului de legalitate în recurs.

Încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., criticile recurentei au vizat, sub un prim aspect, pretinsa depăşire a limitelor învestirii, susţinându-se că instanţa de apel a analizat legalitatea notificării de reziliere nr. x/18.03.2019 prin raportare la împrejurări de fapt neinvocate de pârâta-intimată ca temei al actului unilateral şi că ar fi completat din oficiu motivele rezilierii, extinzând astfel nepermis obiectul judecăţii prin examinarea notificării prealabile nr. 19/05.03.2019 împreună cu notificarea de reziliere din 18.03.2019, deşi nu era dedusă judecăţii.

Raportat la aceste susţineri, Înalta Curte reţine că art. 477 C. proc. civ. consacră regula tantum devolutum quantum apellatum, potrivit căreia instanţa de control judiciar devolutiv este chemată să soluţioneze cauza în limitele criticilor formulate de apelant, cu respectarea principiului disponibilităţii. Această regulă implică reluarea judecăţii asupra fondului în privinţa aspectelor de fapt şi de drept criticate de apelant. În acelaşi timp, art. 478 alin. (1) C. proc. civ., ce reflectă regula tantum devolutum quantum iudicatum, limitează efectul devolutiv la ceea ce s-a judecat în primă instanţă.

Raportat la aceste repere şi examinând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că apelul împotriva sentinţei prin care acţiunea reclamantei a fost admisă în parte, solicitându-se rejudecarea capetelor de cerere respinse, adică a celor privind notificările de reziliere din 18 martie 2019 şi 24 aprilie 2019, a vizat, în esenţă verificarea modului în care a încetat contractul de antrepriză încheiat de părţile în litigiu.

Reclamanta a contestat efectele şi validitatea notificării nr. x/18.03.2019 şi existenţa unei culpe contractuale. În aceste limite, instanţa de apel a procedat la verificarea îndeplinirii condiţiilor rezilierii prevăzute de art. 1552 C. civ., analizând conduita contractuală a părţilor şi succesiunea actelor emise de acestea. În mod justificat s-a reţinut că notificarea de reziliere nr. x/18.03.2019 nu putea fi examinată izolat, ci în corelaţie cu notificarea prealabilă nr. 19/05.03.2019, emisă în temeiul art. 15 din contract, prin care au fost parcurse etapele contractuale prealabile şi au fost indicate punctual întârzierile şi deficienţele ce urmau a fi remediate, nefiind primită susţinerea reclamantei în sensul rezilierii în urma notificării ulterioare, din 24 aprilie 2019.

O asemenea abordare nu echivalează cu o depăşire a limitelor învestirii sau cu o completare a motivelor de reziliere, astfel cum pretinde recurenta, ci constituie doar o operaţiune firească de stabilire şi calificare juridică a situaţiei de fapt relevante şi de aplicare a normelor de drept material, inerentă rolului jurisdicţional al instanţei, în acord cu dispoziţiile art. 477 şi art. 478 alin. (1) C. proc. civ., neputând fi calificată drept o încălcare a unor norme procedurale sancţionate cu nulitatea în legătură cu limitele judecăţii în calea de atac şi obiectul învestirii care include, de altfel, şi apărările intimatei, nu doar petitele reclamantei.

De asemenea, nici critica ce vizează pretinsa aplicare greşită a dispoziţiilor art. 204 C. proc. civ., prin respingerea cererii modificatoare ca tardiv formulată, nu este întemeiată în raport de motivul de casare prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Deşi recurenta a susţinut că solicitarea sumei de 438.284 RON reprezintă o simplă majorare cantitativă a pretenţiilor iniţiale, din analiza actelor dosarului rezultă că această sumă nu a fost individualizată prin petitul cererii introductive şi nici susţinută consecvent sub acelaşi temei juridic, fiind solicitată ca o pretenţie distinctă, în condiţiile unei poziţii procesuale oscilante cu privire la natura sa - calificată succesiv ca preţ al lucrărilor sau, în subsidiar, ca garanţie de bună execuţie.

În acest context, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a procedat la o analiză riguroasă a naturii juridice a sumei solicitate şi a momentului procesual al formulării cererii, concluzionând în mod corect că nu este vorba despre o simplă majorare cantitativă a unor pretenţii deja deduse judecăţii, ci despre formularea unui nou petit. Suma respectivă a fost pretinsă pentru prima dată oral în faţa primei instanţei la termenul de dezbateri din 05.12.2022, ulterior momentului procesual-limită prevăzut de art. 204 C. proc. civ., astfel încât calificarea acesteia ca petit nou şi respingerea cererii ca tardivă nu constituie încălcări ale normelor procedurale, cum se susţine prin memoriul de recurs.

În mod temeinic s-a stabilit că suma de 438.284 RON reprezintă o garanţie de bună execuţie reglementată distinct prin art. 14.9 din contract, cu regim juridic propriu şi condiţii specifice de exigibilitate, diferite de plata lucrărilor sau de garanţiile bancare. Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei, această pretenţie nu putea fi subsumată nici petitului privind plata lucrărilor executate, nici celui referitor la garanţiile bancare executate, acestea din urmă fiind clar individualizate sub aspectul obiectului şi cauzei.

În aceste condiţii, instanţa nu putea, fără a încălca principiul disponibilităţii şi dreptul la apărare al pârâtei, să se substituie voinţei procesuale a reclamantei şi să recalifice obiectul pretenţiei ca fiind o creanţă deja dedusă judecăţii, a cărei cuantificare a fost ulterior ajustată.

În consecinţă, nefiind dovedită încălcarea unor reguli de procedură sancţionate cu nulitatea, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. va fi respins ca nefondat.

Totodată, nu pot fi reţinute nici criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prin care s-au invocat vicii de motivare ale deciziei recurate.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că exigenţa motivării hotărârii judecătoreşti este reglementată de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă considerentele în care se arată obiectul cererii, susţinerile pe scurt ale părţilor, situaţia de fapt reţinută pe baza probelor administrate, precum şi motivele de fapt şi de drept care fundamentează soluţia, cu indicarea raţiunilor pentru care cererile au fost admise sau respinse. Motivarea trebuie să permită înţelegerea raţionamentului care a condus la soluţia pronunţată, fără a presupune însă un răspuns exhaustiv la toate argumentele invocate de părţi, fiind suficient ca instanţa să răspundă motivat aspectelor esenţiale, apte să justifice soluţia.

Din examinarea deciziei recurate rezultă că aceasta respectă exigenţele legale în materia motivării, instanţa de apel expunând într-o manieră clară, coerentă şi structurată raţionamentul care a stat la baza soluţiei de respingere atât a apelului principal, cât şi a apelului incident. Considerentele hotărârii evidenţiază analiza punctuală a criticilor formulate prin memoriul de apel, prezentarea situaţiei de fapt relevante întemeiată pe probele administrate, precum şi aplicarea normelor de drept material şi procesual incidente. Totodată, sunt indicate motivele pentru care s-a reţinut valabilitatea rezilierii contractului prin notificarea din 18.03.2019, lipsa de efecte juridice a notificării ulterioare emise de reclamantă, precum şi caracterul neîntemeiat al pretenţiilor patrimoniale formulate, în contextul culpei reţinute în sarcina reclamantei şi al mecanismelor contractuale privind certificarea şi plata lucrărilor.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel nu a omis analiza efectelor nulităţii parţiale a clauzei contractuale privind rezilierea, ci a reţinut în mod explicit că aceasta vizează exclusiv ipoteza deschiderii procedurii insolvenţei, în timp ce notificarea de reziliere contestată a fost întemeiată pe împrejurări distincte, respectiv dificultăţi financiare cu impact asupra executării contractului, întârzieri semnificative şi deficienţe de calitate, astfel încât nu se poate vorbi despre o motivare lacunară sau formală sub acest aspect.

Tot astfel, nu poate fi primită critica referitoare la pretinsa existenţă a unor considerente contradictorii. Din analiza deciziei recurate rezultă că instanţa de apel a integrat în mod unitar împrejurările avute în vedere la verificarea condiţiilor rezilierii, respectiv conduita contractuală a părţilor, dificultăţile financiare ale antreprenorului şi neexecutările constatate prin expertize, fără a reţine cauze juridice distincte sau incompatibile, ci configurând un tablou factual coerent care susţine concluzia încetării valabile a contractului din culpa reclamantei.

În ceea ce priveşte respingerea pretenţiilor privind contravaloarea lucrărilor executate, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu s-a întemeiat pe motive străine de natura cauzei, ci a aplicat mecanismul contractual de certificare şi plată, explicând de ce sunt datorate exclusiv sumele certificate conform contractului. Totodată, soluţia de respingere a daunelor-interese, a garanţiilor şi a dobânzii legale a fost motivată prin raportare la culpa reclamantei şi la caracterul accesoriu al dobânzilor faţă de creanţele principale, fără a ignora argumentele esenţiale invocate.

Nelegalitatea hotărârii pentru existenţa motivelor străine vizează situaţia particulară în care considerentele nu au nicio legătură cu obiectul litigiului, ipoteză care nu se regăseşte în speţă, critica fiind, prin urmare, nefondată şi înlăturată, inclusiv în considerarea celor reţinute anterior cu privire la respectarea de către instanţa de apel a limitelor învestirii.

În realitate, susţinerile recurentei exprimă o simplă nemulţumire faţă de soluţia pronunţată şi de raţionamentul instanţei de apel, fără a evidenţia veritabile vicii de motivare în accepţiunea art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În consecinţă, Înalta Curte constată că decizia recurată îndeplineşte cerinţele de motivare prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, astfel încât motivul de casare invocat urmează a fi respins ca nefondat.

În continuarea examinării motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reaminteşte că, în partea introductivă a prezentei analize, a delimitat în mod expres criticile recurentei care, deşi formulate sub aparenţa unor susţineri de nelegalitate, urmăresc în realitate reevaluarea situaţiei de fapt, prin reaprecierea probelor administrate, reinterpretarea clauzelor contractuale şi reconsiderarea concluziilor instanţei de apel cu privire la stadiul şi calitatea lucrărilor, culpa contractuală, întinderea prejudiciului şi momentul încetării contractului. Aceste susţineri, având caracter de netemeinicie, excedează controlului de legalitate specific recursului şi, ca atare, au fost înlăturate de la analiză.

În aceste limite, Înalta Curte va proceda exclusiv la examinarea criticilor care vizează veritabile chestiuni de drept material, susceptibile de a fi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, recurenta a criticat soluţia instanţei de apel privind clauza de reziliere prevăzută la art. 15.2 lit. e) din contract, susţinând că aceasta a fost validată nelegal, cu aplicarea greşită a art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, a regulilor privind interpretarea contractelor şi a regimul nulităţii absolute. În esenţă, recurenta a arătat că instanţa de apel ar fi reţinut în mod greşit nulitatea parţială a clauzei, deşi aceasta ar fi fost afectată de nulitate absolută în integralitatea sa, întrucât ar eluda interdicţia legală privind încetarea contractelor pentru motivul deschiderii procedurii insolvenţei.

Critica este nefondată. Nemulţumirea recurentei cu privire la soluţia prin care s-a constatat nulitatea parţială a clauzei prevăzute la art. 15.2 lit. e) din contract nu justifică alegaţia aplicării greşite a art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, atâta vreme cât instanţa de apel, în mod corect, a delimitat sfera de incidenţă a normei speciale, reţinând, printr-un raţionament juridic argumentat, că sancţiunea nulităţii vizează exclusiv stipulaţiile care prevăd încetarea contractului ca efect direct al deschiderii procedurii insolvenţei, iar nu şi alte ipoteze distincte de reziliere convenţională întemeiate pe alte împrejurări. Diferenţierea realizată între noţiunile de "insolvenţă" şi "insolvabilitate", precum şi caracterul de strictă interpretare al normei speciale justifică soluţia nulităţii parţiale, fără a permite extinderea acesteia asupra întregii clauze contractuale, a cărei sferă de aplicare depăşeşte ipoteza expres sancţionată de lege.

Totodată, soluţia nulităţii parţiale este temeinic fundamentată pe dispoziţiile art. 1255 alin. (1) C. civ., instanţa de apel reţinând că, deşi cuprinse formal într-o singură clauză, stipulaţiile reglementează ipoteze alternative şi distincte de reziliere, ceea ce permite invalidarea părţii contrare normei imperative. Raţionamentul se întemeiază pe regulile de interpretare a contractului prevăzute de art. 1266-1268 C. civ., fiind în mod justificat respinsă interpretarea propusă de recurentă.

În mod corect instanţa de apel a înlăturat şi susţinerile privind pretinsul caracter abuziv sau dezechilibrat al clauzei, arătând că normele speciale invocate de reclamantă nu sunt aplicabile raporturilor dintre profesionişti şi că, în cauză, a fost dovedită negocierea efectivă a contractului, inclusiv prin modificările aduse clauzelor standard FIDIC prin condiţiile speciale.

Recurenta, deşi a susţinut în sprijinul nulităţii întregii clauze de la art. 15.2 lit. e) din contractul de antrepriză nr. x din 16 august 2018, caracterul abuziv, contrar bunei-credinţe, creând un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, nu s-a întemeiat în apel pe dispoziţiile art. 13 lit. c) din Legea nr. 72/2013, invocate prin memoriul de recurs.

De altfel, dispoziţiile legale menţionate anterior nici nu reglementează nulitatea pentru practici abuzive între profesionişti privind o clauză de reziliere a contractului. Dispoziţiile Legii nr. 72/2013 au altă sferă de aplicare, privind măsuri pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti, fiind exclusă posibilitatea cumulării dobânzii penalizatoare cu alte despăgubiri suplimentare, astfel încât critica va fi înlăturată, nefiind aptă să conducă la casarea deciziei atacate.

Printr-un alt set de critici, recurenta a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1549-1552 C. civ., susţinând că instanţa de apel ar fi evaluat eronat cauza şi condiţiile rezilierii contractului, apreciind că încetarea raportului contractual nu ar fi fost determinată de neexecutarea culpabilă a obligaţiilor sale. Deşi recurenta invocă formal încălcarea normelor de drept material, criticile formulate vizează, în realitate, reaprecierea situaţiei de fapt şi a probatoriului administrat, demers inadmisibil în recurs, cale extraordinară de atac limitată la controlul de legalitate, potrivit art. 483 alin. (3), art. 486 alin. (1) lit. d) şi art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În mod esenţial, instanţa de apel a stabilit, în urma unei analize detaliate a notificărilor nr. x/05.03.2019 şi nr. y/18.03.2019, a conduitei contractuale a părţilor şi a concluziilor expertizelor tehnice, că rezilierea a intervenit valabil ca urmare a neexecutării culpabile a obligaţiilor de către antreprenor, concretizată în întârzieri semnificative şi deficienţe de calitate care nu se încadrau în abateri admisibile şi făceau imposibilă finalizarea lucrărilor în termenul contractual.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la consecinţele patrimoniale ale încetării raportului contractual, Înalta Curte constată că acestea urmăresc, în mod similar, stabilirea unei alte situaţii de fapt, prin reinterpretarea clauzelor contractuale şi reaprecierea probelor. Susţinerile privind plata contravalorii lucrărilor executate, acordarea daunelor-interese, restituirea garanţiilor contractuale şi acordarea dobânzii legale nu relevă o aplicare greşită a normelor de drept material invocate, ci exprimă dezacordul recurentei faţă de modul în care instanţa de apel a aplicat aceste norme la situaţia de fapt stabilită, în raport cu culpa reclamantei, soluţionarea acestora fiind, de altfel, în legătură directă cauzală cu concluzia instanţelor de fond privind rezilierea contractului.

Instanţa de apel a confirmat că beneficiarul a executat parţial garanţia de bună execuţie, în limita prejudiciului înregistrat, nefiind cazul unei aplicări greşite a art. 1270 C. civ., în sensul denaturării clauzei, criticile privind, în realitate, netemeinicia deciziei recurate.

În aceste condiţii, nu sunt întrunite nici exigenţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate nefiind apte să demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, dispoziţii de strictă interpretare şi aplicare.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu poate fi reţinută nelegalitatea deciziei atacate prin prisma criticilor invocate, recursul va fi respins ca nefondat, potrivit dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante în promovarea recursului de faţă şi în raport cu solicitarea intimatei-pârâte B. S.R.L. privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 452 şi 453 din C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentei-reclamante A. S.A., societate în faliment, prin lichidator judiciar D.., la plata sumei de 17.953,53 RON, reprezentând onorariu avocaţial, conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.A., societate în faliment, prin lichidator judiciar D.., împotriva deciziei civile nr. 1959/2024 din 23 decembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.A., societate în faliment, prin lichidator judiciar D.. la plata către intimata-pârâtă B. S.R.L. a sumei de 17.953,53 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 noiembrie 2025.