Electrical energy debt recovery: 42-day invoice deadline under ANRE Order 234/2019 is a relative recommendation, not a lapse term extinguishing the creditor's right

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată, iniţial, la 28.09.2022, pe rolul Judecătoriei Satu Mare sub dosar cu nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 26.9021,25 RON, consum energie electrică şi/sau taxe deconectare/reconectare şi a sumei de 74.72 RON, penalităţi de întârziere.

În drept, a invocat: Noul C. proc. civ..[ - art. 150, alin. (1) şi (2), art. 194 - 204, art. 223, alin. (3), art. 277, art. 453; Noul C. civ. - art. 1.270, art. 662, art. 1.516, art. 1.535; vechiul C. civ. - art. 969 şi urm., art. 1.073; vechiul C. proc. civ..fiscală (O.G. nr. 92/2003) - art. 120, alin. (7); Noul C. proc. civ..fiscală (Legea 207/2015) – art. 174, alin. (5); vechiul Codul fiscal (Legea 571/2003) - art. 155, alin. (28); Noul Codul fiscal (Legea 227/2015) - art. 319 alin. (29); Regulamentul de furnizare a energiei electrice, aprobat prin Ordinul ANRE 235/2019; Ordinul A.N.R.E, nr. 88 din 2015 pentru aprobarea contractelor-cadru de furnizare a energiei electrice; Ordinul nr. 5 din 21 februarie 2003 privind modificarea contractelor-cadru de furnizare a energiei electrice; Vechea lege a energiei electrice nr. 13/2007 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 51 din 23/01/2007; Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 435/16 iulie 2012.

În urma declinării competenţei de soluţionare a cauzei, prin sentinţa civilă nr. 5635/21.11.2022 pronunţată de Judecătoria Satu Mare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Satu Mare sub acelaşi număr.

Prin sentinţa nr. 141/LP/24.05.2023, Tribunalul Satu Mare a admis excepţia decăderii reclamantei din dreptul de a emite factura fiscală a cărei c/v reprezintă obiectul prezentului demers judiciar, excepţie invocată de pârâtă.

A respins acţiunea civilă formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L..

A respins ca rămasă fără obiect excepţia prescripţiei dreptului reclamantei de a emite factura fiscală a cărei c/v reprezintă obiectul prezentului demers judiciar, excepţie invocată de pârâtă.

În temeiul art. 453 alin. (2) C. proc. civ. a obligat reclamanta să plătească pârâtei cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 2.380 RON, reprezentând c/v onorariu avocat.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel A. S.A. solicitând admiterea lui, schimbarea ei în sensul admiterii cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

De asemenea, împotriva aceleiaşi sentinţe a formulat apel incident intimata-pârâtă.

Prin decizia nr. 374/2023 - A din 29.11.2023, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă a respins ca nefondat apelul incident formulat de B. S.R.L..

Totodată, a admis apelul principal declarat de apelanta A. S.A., împotriva sentinţei nr. 141/LP/24.05.2023, pronunţată de Tribunalul Satu Mare, pe care a anulat-o în totalitate şi rejudecând:

A respins excepţia decăderii şi a prescripţiei dreptului reclamantei de a emite factura fiscală.

A admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. împotriva pârâtei B. S.R.L..

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 269.021,25 RON cu titlu de debit principal şi 74,72 RON cu titlu de penalităţi de întârziere.

A obligat pârâta intimată să plătească reclamantei apelante suma de 9.443,94 RON cheltuieli de judecată în primă instanţă şi apel.

Împotriva deciziei nr. 374/2023 - A din 29.11.2023, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, pârâta B. S.R.L. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea, în tot, a deciziei recurate cu consecinţa respingerii apelului şi menţinerii sentinţei primei instanţe.

În cuprinsul cererii formulate, recurenta-pârâtă a arătat că înţelege să critice decizia atacată pentru nelegalitate, raportat la motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 2545 alin. (1) C. civ. şi art. 2515 C. civ.

Astfel, a arătat recurenta, în opinia Curţii de Apel Oradea, sintagma "lege" din cuprinsul art. 2545 alin. (1) C. civ. se referă la actul normativ care emană de la puterea legislativă, Ordinul ANRE 234/2019 neintrând în această categorie, fiind un act administrativ cu caracter normativ.

Contrar acestei opinii, recurenta a apreciat că sintagma "lege" din cuprinsul dispoziţiilor art. 2545 C. civ. se referă la noţiunea de lege în sens larg, aici intrând atât actul normativ care poartă denumirea de "lege", cât şi celelalte acte normative, subordonate legii, din punct de vedere al forţei obligatorii.

În susţinerea acestei afirmaţii, recurenta-pârâtă are în vedere, pe de o parte, faptul că dispoziţia legală supra citată nu face o asemenea distincţie, iar, pe de altă parte, dacă legiuitorul a conferit subiecţilor de drept posibilitatea de a reglementa contractual termene de decădere, nu înţelege de ce asemenea termene nu pot fi reglementate şi prin acte normative subordonate legii, cum este ordinul ANRE nr. 234/2019.

Nu în ultimul rând, în considerentele Deciziei nr. 45/19 septembrie 2022 a ICCJ, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1134 din 24 noiembrie 2022, prin care s-a pronunţat cu privire la natura termenului de 14 zile, reglementat de dispoziţiile art. 161 din Normele metodologice de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractului sectorial/acordului-cadru din Legea nr. 99/2016 privind achiziţiile sectoriale, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 394/2016, nici Înalta Curte nu face o asemenea distincţie.

Pe cale de consecinţă, recurenta-pârâtă a apreciat că interpretarea instanţei de apel cu privire la posibilitatea reglementării doar prin actul normativ care emană de la puterea legislativă, a termenelor de decădere, este una eronată.

Observând formularea dispoziţiilor art. 17 din Ordin, normă cu caracter imperativ, care impune o anumită conduită, termenul de "maxim 42 de zile" nu poate fi interpretat ca fiind unul de recomandare. O astfel de interpretare ar fi în contradicţie cu principiul securităţii raporturilor juridice, care nu permite aprecierea existenţei/inexistenţei unui raport juridic obligaţional la latitudinea unui subiect de drept. Tocmai acesta este motivul pentru care Legea nr. 123/2012 a reglementat obligaţia furnizorului de emitere a facturii cu decontul final de lichidare. Acestei obligaţii, astfel cum în mod corect a reţinut de instanţa de apel, îi corespunde dreptul consumatorului de a cunoaşte întinderea obligaţiei de plată. Acest drept al consumatorului nu poate fi satisfăcut prin reglementarea unui termen de recomandare, consumatorul având dreptul la informarea corectă şi într-un timp rezonabil cu privire la întinderea obligaţiei de plată a contravalorii serviciilor prestate.

Având în vedere acest aspect, recurenta-pârâtă a apreciat că termenul de 42 de zile, reglementat de dispoziţiile art. 17 din Ordinul ANRE nr. 234/2019 este unul de decădere, în acord cu opinia Tribunalului Satu Mare. Acest termen reglementează obligaţia de a întocmi factura cu decontul final şi de a o comunica, clientului, într-un termen de maxim 42 de zile, calculat de la data schimbării efective a furnizorului.

Sancţiunea nerespectării termenului de decădere este împiedicarea săvârşirii actului unilateral, potrivit dispoziţiilor art. 2545 alin. (2) C. civ.. Or, în condiţiile în care furnizorul a emis factura cu decontul final după împlinirea termenului de decădere, aceasta nu poate produce niciun efect, neputând constitui temei pentru obligarea la plată a recurentei.

Intimata a transmis întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nemotivat, iar, în subsidiar, respingerea susţinerilor recurentei şi menţinerea deciziei atacate, cu cheltuieli de judecată.

În şedinţa publică din 24 septembrie 2024, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare, pentru considerentele reţinute în practicaua prezentei hotărâri.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă a arătat că înţelege să critice decizia atacată pentru nelegalitate, raportat la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 2545 alin. (1) C. civ. şi art. 2515 C. civ.

Sub aspect devolutiv, se constată că între părţi a fost încheiat contractul de furnizare a energiei electrice nr. x, în temeiul căruia reclamanta s-a obligat să furnizeze energie electrică pârâtei, iar pârâta s-a obligat să achite reclamantei contravaloarea energiei electrice furnizate, conform facturilor fiscale emise de către reclamantă; pârâta a decis schimbarea furnizorului la data de 21 septembrie 2020, împrejurare faţă de care în data de 23 februarie 2021 a fost emisă de către reclamantă factura fiscală nr. x în valoare de 269.772,12 RON, perioada de facturare fiind 1.05.2020-20.09.2020.

În raport cu criticile recurentei, Înalta Curte are de lămurit dacă interpretarea instanţei de apel cu privire la posibilitatea reglementării numai prin actul normativ care emană de la puterea legislativă a termenului de 42 de zile prevăzut de art. 17 din Anexa la Ordinul ANRE nr. 234/2019 pentru aprobarea Procedurii privind schimbarea furnizorului de energie electrică/gaze naturale de către clientul final de decădere/prescripţie, este corectă, respectiv natura acestui termen.

Într-o primă critică recurenta susţine, în esenţă, că interpretarea instanţei de apel cu privire la posibilitatea reglementării numai prin actul normativ care emană de la puterea legislativă a termenelor de decădere, Ordinul ANRE 234/2019 neintrând în această categorie, este una eronată.

Se observă că, relativ la termenul de 42 de zile prevăzut de art. 17 din Anexa la Ordinul ANRE nr. 234/2019, pentru aprobarea Procedurii privind schimbarea furnizorului de energie electrică/gaze naturale de către clientul final, curtea de apel a constatat că, în speţă, calificarea acestuia ca fiind unul de decădere, aşa cum a reţinut prima instanţă, sau ca unul de prescripţie, este greşită, atâta timp cât el nu este prevăzut de lege în sensul de act normativ adoptat de Parlament.

Înalta Curte constată că nu poate fi primită interpretarea restrictivă reţinută de instanţa de prim control judiciar, în condiţiile în care textul art. 2545 alin. (1) din C. civ. nu face o asemenea distincţie; de altfel, nici art. 2515 alin. (1) din C. civ. nu distinge sub acest aspect, referitor la termenele de prescripţie.

Astfel, se reţine că, potrivit art. 17 alin. (1) lit. a) din Anexa la Ordinul ANRE nr. 234/2019, pentru aprobarea Procedurii privind schimbarea furnizorului de energie electrică/gaze naturale de către clientul final, "(1) Pe baza datelor de consum determinate conform prevederilor art. 13: a) FA emite factura cu decontul final de lichidare şi o transmite clientului final în termen de maximum 42 de zile de la data schimbării efective a furnizorului"(...).

Conform art. 2545 alin. (1) din C. civ. prevede că: "Prin lege sau prin voinţa părţilor se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârşirea unor acte unilaterale.", iar dispoziţiile art. 2515 C. civ. stabilesc regulile aplicabile prescripţiei extinctive.

În acest context, Înalta Curte reţine că pentru a examina critica recurentei este necesar a se porni de la clarificarea sintagmei "prin lege", prevăzută în cuprinsul normei arătate.

Astfel, este adevărat că cele mai frecvente acte normative sunt legile, acestea ocupând un loc central în sistemul actelor normative.

Cu toate acestea, trebuie subliniat că sistemul actelor normative este compus din: legi; decrete; hotărâri de guvern; ordonanţe ale guvernului; regulamente şi ordine ale ministerelor; etc.

În acest sens, Înalta Curte reţine că, în mod obişnuit, termenul de lege este folosit în două accepţiuni: o accepţiune stricto sensu, prin care se desemnează actul juridic emis de Parlament, autoritate legiuitoare, potrivit normelor de procedură stabilite de Constituţie şi de regulamentele parlamentare şi o accepţiune lato sensu, care exprimă orice act normativ, indiferent de autoritatea publică de la care emană, termenul de lege evocând ideea de obligativitate a normelor juridice.

Or, Ordinul ANRE nr. 234/2019 pentru aprobarea Procedurii privind schimbarea furnizorului de energie electrică/gaze naturale de către clientul final, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 17 din data de 13.01.2020, face parte din conceptul de lege lato sensu, sintagma "prin lege" din cuprinsul dispoziţiei legale menţionate, nu poate fi privită ca referindu-se doar la actul normativ care emană de la puterea legislativă, aşa cum a reţinut instanţa de apel.

În pofida acestor aspecte, critica, deşi fondată, nu are aptitudinea de a schimba soluţia în sensul dorit de recurentă.

Astfel, Înalta Curte constată că, în speţă, recurenta-pârâtă este nemulţumită, dintr-un alt punct de vedere, de calificarea naturii termenului de 42 de zile prevăzut de art. 17 din Anexa la Ordinul ANRE nr. 234/2019, pentru aprobarea Procedurii privind schimbarea furnizorului de energie electrică/gaze naturale de către clientul final, recurenta opinând că acest termen este unul de decădere, aşa cum a reţinut în primă instanţă, Tribunalul Satu Mare.

Înalta Curte reţine că nu se poate accepta teza potrivit căreia termenul de 42 de zile prevăzut de art. 17 din Anexa la Ordinul ANRE nr. 234/2019, pentru aprobarea Procedurii privind schimbarea furnizorului de energie electrică/gaze naturale de către clientul final, este unul de decădere, care ar atrage sancţiunea decăderii reclamantei din dreptul de a-şi valorifica creanţa constând în contravaloarea consumului de energie electrică aferent perioadei în care între părţi au fost stabilite raporturi contractuale, având în vedere că dreptul de creanţă al acesteia nu îşi are izvorul în factura fiscală ce consemnează contravaloarea energiei electrice, ci acesta a luat naştere din contractul de furnizare a energiei electrice încheiat între părţi, care a încetat la data de 21.09.2020.

În plus, chiar dacă s-ar considera că emiterea facturii, ca fapt material, se încadrează în noţiunea de acte unilaterale, prevăzută de art. 2545 C. civ., sintagma "în mod neîndoielnic", din conţinutul art. 2547 C. civ., presupune că trebuie să rezulte în mod clar intenţia emitentului de a reglementa condiţiile/termenele de exercitare a dreptului de a pretinde contravaloarea consumului aferent perioadei 1.05.2020-20.09.2020, sub sancţiunea pierderii dreptului subiectiv neexercitat înăuntrul termenului stabilit.

Caracterul neîndoielnic al unui termen de decădere trebuie să rezulte chiar din actul normativ care îl instituie, din modalitatea de redactare a normei şi din scopul întregii reglementări.

Or, din reglementarea art. 17 din Anexa la Ordinul ANRE nr. 234/2019, pentru aprobarea Procedurii privind schimbarea furnizorului de energie electrică/gaze naturale de către clientul final nu se poate deduce, în mod univoc, că termenul pentru emiterea facturii este un termen de decădere, care atrage sancţiunea stingerii dreptului subiectiv de recuperare a sumelor constând în contravaloarea consumului de energie electrică aferent perioadei 1.05.2020-20.09.2020. Caracterul neîndoielnic al unui termen de decădere trebuie să rezulte din chiar actul normativ care îl instituie.

Împrejurarea că factura a fost sau nu emisă în termenul prevăzut de art. 17 din Anexa la Ordinul ANRE nr. 234/2019, pentru aprobarea Procedurii privind schimbarea furnizorului de energie electrică/gaze naturale de către clientul final, nu are o relevanţă juridică sub aspectul analizat, actul normativ nestabilind vreo sancţiune pentru nerespectarea acestui termen, prin emiterea facturii, relevându-se doar o situaţie contractuală.

Aplicarea sancţiunii decăderii, constând în stingerea dreptului subiectiv, apare lipsită de temei legal, în condiţiile în care din reglementarea termenului respectiv nu se poate deduce în mod neîndoielnic o atare calificare.

În contextul acestei reglementări, instituirea respectivului termen poate să aibă ca unic scop o fluidizare a operaţiilor economico-financiare şi impunerea unei anumite discipline financiare în raporturile dintre părţi, nelăsând exclusiv la latitudinea părţii alegerea momentului la care va emite factura şi va pretinde plata.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, obligaţia furnizorului de energie electrică de a emite factura de regularizare subzistă chiar dacă este depăşit termenul amintit, instituirea unui termen având drept scop clarificarea raporturilor dintre părţi şi cunoaşterea întinderii obligaţiei de plată către fostul furnizor.

Văzând că recurenta susţine, inclusiv, greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 2515 C. civ., Înalta Curte reţine că, în speţa dedusă judecăţii, faţă de cele prezentate anterior, cu precădere în raport cu scopul pe care îl are termenul de 42 de zile supus dezbaterii, nu poate fi vorba nici de un termen de prescripţie.

Deşi art. 17 din Anexa la Ordinul ANRE nr. 234/2019, pentru aprobarea Procedurii privind schimbarea furnizorului de energie electrică/gaze naturale de către clientul final prevede un termen de 42 de zile de la data schimbării efective a furnizorului, trebuie reamintit că nu se stabileşte nicio sancţiune pentru nerespectarea acestui termen, astfel că el nu poate fi considerat nici termen de decădere şi nici de prescripţie, iar o eventuală încălcare a acestuia nu poate atrage nicio consecinţă.

Ca atare, într-o altă exprimare, în ceea ce priveşte natura termenului, se reţine că acesta are caracterul unui termen relativ, de recomandare, iar pentru nerespectarea lui nu sunt prevăzute sancţiuni în cuprinsul actului normativ mai sus invocat. Acest termen este unul de recomandare stabilit tocmai pentru a sublinia necesitatea unei discipline financiare între părţi, fără a putea însă împiedica antrenarea răspunderii contractuale a contractantului pentru neîndeplinirea obligaţiilor izvorâte din convenţie.

În considerarea celor ce preced şi în limita criticilor formulate prin prezenta cale extraordinară de atac, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L.

Totodată, va respinge şi cererea intimatei-reclamante de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, observând că nu au fost administrate dovezi care să ateste efectuarea lor, astfel cum impune art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 374/2023 - A din 29.11.2023, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă.

Respinge ca neîntemeiată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-reclamantă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 septembrie 2024.