Judicial rescission of supply contract upheld; appeal annulled as void for failing to raise legal complaints

Şedinţa publică din data de 29 ianuarie 2026

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Bistriţa-Năsăud - secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 25.04.2023, reclamanta societatea A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta societatea B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună rezoluţiunea convenţiei încheiate între părţi în luna august 2021, în valoare de 425.618,43 RON, convenţie care a stat la baza emiterii de către pârâtă a facturilor nr. x-28, anexate cererii de chemare în judecată; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 138/2024 din 25.10.2024, Tribunalul Bistriţa-Năsăud - secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea şi a dispus rezoluţiunea judiciară a convenţiei încheiate în luna august 2021 între reclamantă, în calitate de cumpărător/beneficiar, şi pârâtă, în calitate de vânzător/furnizor; a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum total de 12.861,18 RON.

Împotriva acestei sentinţe civile, pârâta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 294/2025 din 29.04.2025, Curtea de Apel Cluj - secţia a II-a Civilă a respins apelul şi a obligat-o pe apelanta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 4.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii civile, pârâta a declarat recurs, solicitând casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a revenit în mod nelegal asupra probei testimoniale încuviinţate la primul termen.

Potrivit recurentei, simpla calitate de salariat a martorului propus de una dintre părţi nu echivalează cu existenţa unei legături de interese în sensul art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

În susţinerea acestei interpretări, recurenta a redat paragraful 18 din decizia nr. 241/07.04.2015 a Curţii Constituţionale şi a arătat că raporturile de interes vizează, în principal, asociaţii ori acţionarii unei societăţi, iar partenerii de afaceri şi salariaţii doar dacă există dovada sau presupunerea rezonabilă că ar avea vreun câştig din situaţia ce face obiectul acelui litigiu. Or, acest din urmă element nici măcar nu a fost menţionat de curtea de apel, cu atât mai mult cu cât în discuţie se află un salariat vechi.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat încălcarea sau aplicarea greşită a art. 319 alin. (6) Codul fiscal, art. 2.538 alin. (1) şi art. 1.324 şi urm. C. civ.

În acest sens, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit semnificaţia juridică a facturilor semnate şi acceptate de reclamantă. În opinia sa, deşi facturile au fost emise ulterior executării lucrărilor, ele reflectă în plan probator înţelegerea intervenită anterior între părţi, chiar dacă aceasta a fost verbală. Prin urmare, semnarea fără rezerve a facturilor de către reprezentantul legal al reclamantei ar avea valoarea juridică a unei recunoaşteri exprese a datoriei, în sensul art. 2.538 alin. (1) C. civ., constituind un act juridic unilateral ce nu poate fi revocat şi care obligă pe autorul său la plata preţului astfel recunoscut.

Potrivit recurentei-pârâte, facturile au fost emise ulterior prestării serviciilor, conform art. 319 alin. (6) Codul fiscal, astfel încât ele atestă livrări sau prestaţii deja efectuate; mai mult, acestea au fost înregistrate fără rezerve în contabilitatea reclamantei şi menţinute astfel pe o perioadă îndelungată, ceea ce ar constitui o recunoaştere tacită a obligaţiei de plată.

În continuare, recurenta-pârâtă a criticat constatarea instanţei de apel potrivit căreia semnătura beneficiarului în rubrica "semnătura de primire" ar avea o semnificaţie de primire a lor, în condiţiile în care nici partea adversă nu a formulat o astfel de apărare. De altfel, apreciază că este incorectă şi aprecierea instanţei potrivit căreia "acceptarea facturii poate fi calificată din punct de vedere juridic a reprezenta recunoaşterea raportului juridic nematerializat printr-un înscris, raport care a stat la baza emiterii facturii".

Sub acest aspect, recurenta a susţinut că acceptarea fără rezerve a unei facturi - completată cu înregistrarea acesteia în contabilitate, inclusiv a sumei facturate ca debit al societăţii, şi în absenţa oricărei notificări de refuz total sau parţial adresate emitentului - nu poate fi calificată drept o simplă recunoaştere a existenţei raportului juridic primordial. În opinia sa, astfel cum s-a statuat în mod constant în practica instanţelor în materia ordonanţei de plată, o asemenea conduită echivalează cu recunoaşterea executării prestaţiilor facturate şi, în mod corelativ, cu asumarea obligaţiei de plată a preţului înscris în factură.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., susţinând că recurenta nu a dezvoltat critici de nelegalitate, ci doar de netemeinicie; în acest sens, a arătat că aspectele referitoare la existenţa sau nu a unei legături de interese a martorului cu partea litigantă, interpretarea înscrisurilor şi a facturilor, precum şi stabilirea voinţei părţilor în raport cu momentul emiterii facturilor faţă de efectuarea presupuselor lucrări ţin de aprecierea probelor şi de stabilirea situaţiei de fapt.

Înalta Curte a luat în examinare excepţia nulităţii prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 C. proc. civ., reţine următoarele:

Articolul 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ. prevede că cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în ipotezele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în cazurile de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Sancţiunea nulităţii este incidentă nu numai în cazul în care lipsesc motivele de nelegalitate, ci şi în situaţia în care acestea sunt invocate formal sau vizează aspecte de netemeinicie. Soluţia nulităţii la care legiuitorul s-a oprit este justificată de împrejurarea că recursul este o cale extraordinară de atac, în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În cauză, deşi recurenta invocă motivele de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., analiza argumentelor expuse în memoriul de recurs evidenţiază absenţa unor veritabile critici de nelegalitate.

Astfel, în ceea ce priveşte pretinsa aplicare greşită a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurenta nu dezvoltă argumente care să reflecte o interpretare eronată a normei, ci îşi exprimă dezacordul faţă de modul în care instanţa de apel a evaluat împrejurările concrete atunci când a revenit asupra probei testimoniale. Stabilirea existenţei unei legături de interese între martor şi una dintre părţi presupune o apreciere de fapt realizată de instanţă de la caz la caz, în funcţie de relaţiile existente şi de eventualul interes al martorului, inclusiv prin prisma dependenţei economice şi a loialităţii derivate din raportul de muncă, aspecte ce pot pune la îndoială imparţialitatea depoziţiei sale.

Invocarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale şi afirmaţia potrivit căreia salariaţii nu s-ar afla, în principiu, în relaţii de interes cu societatea nu schimbă natura criticii, aceasta reprezentând, în realitate, o nemulţumire faţă de modul în care instanţa a apreciat existenţa legăturii de interes dintre martor şi parte, prin raportare la relaţiile juridice dintre aceştia.

De asemenea, argumentele subsumate ipotezei de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu relevă aspecte de nelegalitate, ci vizează chestiuni ce ţin de temeinicia hotărârii adoptate.

Astfel, deşi se invocă încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 319 alin. (6) Codul fiscal, art. 2.538 alin. (1) şi art. 1.324 şi urm. C. civ., în dezvoltarea criticilor dezvoltate se observă că recurenta contestă, în realitate, modul în care instanţa de apel a interpretat probatoriul, respectiv facturile aflate în discuţie.

Susţinerile recurentei privesc, în esenţă, forţa probantă a acestor înscrisuri, semnificaţia semnăturii aplicate pe acestea, existenţa unei recunoaşteri a datoriei şi dovada executării prestaţiilor, elemente ce ţin de stabilirea situaţiei de fapt şi de aprecierea probelor.

În consecinţă, aceste critici nu pot fi analizate în recurs, calea extraordinară de atac care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Faţă de considerentele expuse mai sus, subliniind că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, Înalta Curte, dând eficienţă prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul.

Cererea intimatei-reclamante de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată va fi respinsă, având în vedere lipsa dovezilor privind existenţa şi întinderea acestor cheltuieli, în conformitate cu prevederile art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta B. S.R.L., prin administrator judiciar provizoriu S.C. C.. împotriva deciziei civile nr. 294/2025 din 29.04.2025, pronunţată de Curtea de Apel Cluj - secţia a II-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L.

Respinge cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 ianuarie 2026.