RCA insurance liability: failure to substantiate cassation grounds with concrete legal criticism instead of factual re-evaluation

Şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2026

Deliberând asupra recursurilor, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 12 februarie 2018, reclamanţii A., B. şi C. au chemat în judecată pârâta D. S.A. solicitând obligarea acesteia la plata unor sume de bani cu titlu de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului material înregistrat de către aceştia, ca urmare a evenimentului rutier ce a avut loc la data de 7 mai 2017 şi din care a rezultat vătămarea lor corporală. Totodată, au solicitat obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, precum şi cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1349 şi urm., art. 381 şi urm., art. 2223 şi urm. C. civ., O.U.G. nr. 54/2016, Norma ASF nr. 39/2016.

Reclamanţii A., B. şi C. au depus la dosar o cerere completatoare a cererii de chemare în judecată iniţiale, prin care au arătat că înţeleg să introducă un nou capăt de cerere cuprinzând o solicitare subsidiară faţă de cea formulată prin capătul de cerere l.b al cererii introductive de instanţă, respectiv, obligarea pârâtei la plata către reclamanţi a sumei reprezentând contravaloarea venitului net pe care l-ar fi putut realiza reclamantul A. pe perioada incapacităţi de muncă datorate vătămărilor suferite ca urmare a evenimentului rutier din data de 7 mai 2017, venit determinat prin raportare la pregătirea profesională a reclamantului, sumă ce a fost evaluată provizoriu la 15.916 RON.

Prin încheierea de şedinţa din 13 decembrie 2018, instanţa a lua act că pârâta nu a mai susţinut excepţia netimbrării cererii de chemare în judecata.

Prin sentinţa civilă nr. 601/2019 Tribunalul Bucureşti - secţia a VI-a Civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâta D. S.A. şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantul A. a sumei de 25.000 RON cu titlu de daune morale şi a sumei de 15.916 RON, cu titlu de daune materiale reprezentând venitul net pe care l-ar fi putut realiza reclamantul pe perioada incapacităţii de muncă.

Totodată, a fost obligată pârâta la plata către reclamanta B. a sumei de 25.000 RON cu titlu de daune morale şi a sumei de 3500 RON, cu titlu de daune materiale reprezentând venitul net pe care l-ar fi putut realiza reclamanta pe perioada incapacităţii de muncă, iar către reclamantul C. la plata sumei de 20.000 RON, cu titlu de daune morale. S-a mai stabilit ca pârâta să achite reclamanţilor A. şi B. suma de 1.833 RON cu titlu de daune materiale, reprezentând contravaloarea cheltuielilor efectuate, tratarea afecţiunilor şi cheltuieli conexe.

A fost obligată pârâta la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, aferente acestor sume, calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la data plăţii efective, precum şi la plata către reclamanţi a sumei de 4.401 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru.

2. Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanţii şi pârâta.

Prin decizia nr. 37 din 15 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, au fost admise apelurile formulate de pârâta D. S.A. şi de reclamanţii A., B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 601/26.02.2020 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

A fost schimbată, în parte, sentinţa apelată în sensul că a fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind acordarea către reclamanta B. a sumei de 3.500 RON. A fost admis capătul de cerere formulat de către reclamantul A. şi a fost obligată pârâtă la plata sumei de 22.500 USD, în echivalent RON la data plăţii, conform cursului de schimb stabilit de BNR. A fost respins, în consecinţă, capătul de cerere subsidiar având ca obiect plata sumei de 15.916 RON. A fost obligată pârâtă la plata către reclamanţi a sumei de 5.743,24 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. A fost menţinută în rest sentinţa apelată. Totodată, a fost obligată intimata-pârâtă la plata către apelantul-pârât A. a sumei de 3.246,52 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

3. Împotriva acestei decizii au formulat recurs principal pârâta şi recurs incident reclamanţii B. şi A..

Recursul principal al pârâtei D. S.A. Societate de Asigurare - Reasigurare a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitându-se admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel cu privire la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la achitarea sumei de 22.500 USD (87.750 RON), cu titlu de daune materiale acordate intimatului-reclamant A..

Punctul 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. a fost indicat formal la finalul cererii de recurs, fără a fi dezvoltate critici concrete ce ar putea fi încadrate în acest motiv de casare.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2213 C. civ. şi a prevederilor O.U.G. nr. 54/2016 şi Normei ASF nr. 39/2016 privind reglementarea asigurărilor obligatorii.

Recurenta precizează că instanţa de apel, în mod eronat, a dispus obligarea societăţii pârâte la acoperirea unui prejudiciu rezultat ca urmare a producerii unui accident de circulaţie, prin aplicarea normelor generale de la art. 1388 C. civ., în condiţiile în care, în cauză, natura juridică a răspunderii civile delictuale este specială.

În consecinţă, s-a subliniat că drepturile şi obligaţiile părţilor contractante ca urmare a încheierii şi emiterii unei poliţe de asigurare obligatorii tip RCA sunt cele prevăzute în contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse terţilor prin accidente de vehicule.

Recurenta-pârâtă susţine că daunele materiale acoperite de către asiguratorul poliţei RCA sunt cele stabilite prin art. 22 din Norma nr. 39/2016, fiind obligatorie probarea acestora cu acte justificative.

Prin urmare, recurenta consideră că sunt nelegale daunele acordate de către instanţa de apel, în cuantum de 22.500 USD, reprezentând pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă, fără a fi avute în vedere dispoziţiile legii speciale care prevăd probarea acestor pierderi cu documente justificative.

Totodată, s-a arătat că, prin nesocotirea sau interpretarea greşită a unei norme de drept special în favoarea unei norme de drept general, au fost încălcate dispoziţiile art. 10 din C. civ.

La data 2 iunie 2021, reclamanţii A., B. şi C. au formulat întâmpinare prin care au solicitat, în principal, constatarea nulităţii recursului principal pentru încălcarea dispoziţiilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat.

La 31 mai 2021, reclamanţii A. şi B. au formulat recurs incident împotriva deciziei civile nr. 37 din 15 ianuarie 2021 pronunţate de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, considerând decizia ca fiind nelegală în parte, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Recursul incident a fost structurat pe două motive. Primul a fost încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi vizează caracterul nelegal al soluţiei instanţei de apel de admitere a apelului pârâtei sub aspectul capătului de cerere l.c), cu consecinţa schimbării hotărârii primei instanţe, în sensul respingerii respectivului capăt de cerere.

Astfel, recurenţii-reclamanţi susţin că decizia recurată a fost pronunţată cu greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 1388 C. civ., deoarece reclamanta nu a relevat o pierdere concretă sau existenţa posibilităţii reale ca în perioada în care a fost nevoită să se refacă după accident să desfăşoare o activitate productivă. Recurenţii subliniază că, în condiţiile art. 1388 alin. (1) ultima teză C. civ., victima are dreptul la veniturile pe care le-ar fi putut obţine în raport cu pregătirea sa, în situaţia în care la momentul faptei vătămătoare nu realiza venituri.

Al doilea motiv de recurs invocat de recurenţii-reclamanţi a fost încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. şi vizează caracterul nelegal al hotărârii instanţei de apel, sub aspectul momentului de la care curg penalităţile de întârziere datorate de asigurător.

Astfel, recurenţii-reclamanţi au susţinut că argumentele instanţei de apel vizează motive străine de natura cauzei, fiind totodată încălcat principiul disponibilităţii, prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., referitor la obiectul şi limitele procesului.

De asemenea, recurenţii-reclamanţi au arătat că invocarea nedepunerii ofertei de muncă în limba română, drept element ce atestă nejustificarea despăgubirilor materiale în procedura prealabilă, poate fi asimilată invocării unor motive străine de natura cauzei, aceasta deoarece aspectul nedepunerii traducerii e-mail-ului nu poate fi interpretat în lumina legislaţiei specifice ca echivalând cu nedepunerea documentului şi, mai mult, cel interesat, asigurătorul, nu a invocat un asemenea aspect ca motiv de respingere a pretenţiilor.

Recurenţii consideră că penalităţile de întârziere trebuie să curgă de la data emiterii ofertelor de despăgubire, iar nu de la data rămânerii definitive a hotărârii pentru toate sumele acordate de prima instanţă, deci inclusiv pentru daunele materiale reprezentând contravaloarea cheltuielilor de tratare a afecţiunii şi cheltuieli conexe, în cuantum de 1.833 RON.

Prin urmare, recurenţii-reclamanţi apreciază că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a regulilor ce guvernează acordarea penalităţilor de întârziere, în special a celor de la art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016.

La data de 1 august 2021 recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare la recursul incident prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

4. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 7 decembrie 2021, constatându-se îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 8 martie 2022, Înalta Curte a admis cererea recurentei-pârâte şi a dispus suspendarea judecării recursurilor, în temeiul art. 75 şi art. 262 alin. (4) din Legea 85/2014, raportat la faptul că, prin sentinţa civilă nr. 507 din 9 februarie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, în dosarul nr. x/2021, s-a dispus, printre altele, deschiderea procedurii falimentului împotriva recurentei-pârâte, în temeiul art. 250 raportat la art. 262 din Legea nr. 85/2014, fiind numit în calitate de lichidator judiciar provizoriu, E..

În cauză, s-a întocmit referatul din data de 30 octombrie 2025, prin care s-a arătat că sentinţa nr. 507 din 9 februarie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, în dosarul nr. x/2021, a rămas definitivă prin decizia nr. 655 din 20 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a VI-a Civilă, ca urmare a respingerii apelurilor. Totodată, s-a fixat acest termen de judecată astăzi pentru efectuarea verificărilor corespunzătoare în raport cu situaţia juridică a recurentei-pârâte.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte constată că nu mai subzistă cauza care a generat măsura suspendării judecării recursurilor, motiv pentru care, în temeiul art. 415 pct. 4 C. proc. civ., urmează a dispune repunerea cauzei pe rol.

La termenul din 20 ianuarie 2026, completul de filtru, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, instanţa se va pronunţa cu prioritate asupra excepţiilor de fond sau de procedură, care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului pricinii, a luat în examinare excepţia nulităţii recursului principal, invocată de recurenţii-reclamanţi prin întâmpinare.

Analizând recursul principal, sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., având în vedere şi dispoziţiile art. 499 şi art. 483 alin. (3) din acelaşi cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi cod, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În cauză, pârâta şi-a întemeiat calea de atac pe cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Pentru invocarea motivului de recurs prevăzut la pct. 6 al articolului menţionat, este necesară individualizarea ipotezei reglementate de această dispoziţie legală de care se prevalează autorul căii de atac, iar dacă este vizat caracterul contradictoriu ori străin al considerentelor, se impune precizarea cu claritate a argumentelor reţinute prin decizia recurată împotriva cărora se îndreaptă critica.

Totodată, motivul de casare prevăzut de pct. 8 al normei evocate impune recurentei nu numai indicarea normei de drept material pretins nesocotită, încălcată sau interpretată greşit, dar şi expunerea unui raţionament prin care autorul căii de atac, enunţând modul în care apreciază că prevederea legală se interpretează sau aplică în cauză, să dezvolte critici concrete din care să rezulte caracterul nelegal al deciziei pronunţate de instanţa de apel deoarece neîncadrarea criticilor în motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de lege se sancţionează cu anularea recursului.

Această soluţie se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă în mod explicit din dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Transpunând aceste considerente la cauza ce face obiectul analizei, se reţine că motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. au fost invocate formal.

Astfel, din perspectiva incidenţei motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curtea constată că invocarea acestuia are un caracter formal, fără dezvoltarea unor argumente care să conducă la concluzia lipsei motivării sau a unei motivări contradictorii ori numai străine de natura cauzei, neputându-se identifica critici ce ar putea fi subsumate acestui caz de nelegalitate.

Nici invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu relevă greşita încălcare sau aplicare a normelor de drept material, nefiind prezentate critici privind modul concret în care prin decizia atacată ar fi fost încălcate norme de drept material.

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă a invocat aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 2213 C. civ., precum şi a prevederilor O.U.G. nr. 54/2016 şi Normei ASF nr. 39/2016 privind reglementarea asigurărilor obligatorii, din perspectiva faptului că natura juridică a răspunderii civile delictuale este prevăzută de norme speciale, astfel încât, în mod eronat instanţa de apel a făcut aplicarea normelor generale prevăzute la art. 1388 C. civ.. Totodată, recurenta-pârâtă susţine că daunele materiale acoperite de către asiguratorul poliţei RCA sunt cele stabilite prin art. 22 din Norma nr. 39/2016, fiind obligatorie probarea acestora cu acte justificative.

Astfel, deşi se invocă încălcarea unor norme de drept material, recurenta-pârâtă repune în discuţie situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, care a stat la baza admiterii capătului de cerere formulat de către reclamantul A., în sensul obligării pârâtei la plata daunelor materiale în cuantum de 22.500 USD.

Instanţa de prim control judiciar, analizând probatoriul administrat în cauză, a reţinut în considerentele deciziei recurate faptul că dovezile administrate sunt suficiente pentru a demonstra pierderea materială concretă suferită de reclamantul A., în sensul art. 1388 C. civ., e-mailul depus la dosar fiind confirmat şi de proba testimonială, iar în situaţia în care pârâta aprecia că oferta nu a fost formulată, trebuia să demonstreze aceste susţineri prin administrarea unor probe contrare.

Recurenta-pârâtă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă susţinerile acesteia nu relevă greşita aplicare a normelor de drept material prin decizia atacată, nefiind dezvoltate critici concrete privind modul în care prin decizia recurată au fost încălcate sau aplicate greşit normele de drept material.

Deşi recurenta-pârâtă indică în cuprinsul cererii de recurs dispoziţii de drept material cuprinse în C. civ., respectiv art. 10 şi art. 2213, precum şi O.U.G. nr. 54/2016 şi Norma ASF nr. 39/2016, criticile au caracter teoretic şi general şi nu se referă la modul concret în care au fost încălcate sau aplicate greşit aceste dispoziţii legale prin decizia atacată.

Prin recursul formulat, recurenta repune în discuţie situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel cu privire la daunele materiale acordate reclamantului A., reprezentând pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă, prin raportare la natura juridică a răspunderii civile delictuale care, conform pârâtei, este una specială, ce trebuie probată cu acte justificative.

Înalta Curte constată că, prin criticile invocate în susţinerea recursului, se tinde fie la o nouă evaluare a situaţiei de fapt, fie la reinterpretarea probatoriului, care să conducă la respingerea capătului de cerere vizând daunele materiale acordate reclamantului A., chestiuni asupra cărora instanţa de apel deja s-a pronunţat şi care nu mai pot fi analizate în această etapă procesuală a recursului, în considerarea specificului acestei căi de atac, care vizează exclusiv motive de nelegalitate a hotărârii atacate şi nu de netemeinicie, astfel cum rezultă explicit din dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În consecinţă, întrucât recursul este o cale extraordinară de atac formulată împotriva deciziei pronunţate de instanţa de recurs, rezultă că recurenta-pârâtă avea obligaţia, conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., să se raporteze în concret la considerentele instanţei de apel, să le combată şi să dezvolte un raţionament juridic contrar, apt să releve nelegalitatea deciziei recurate, din perspectiva motivului de casare invocat, condiţie neîndeplinită în cauză.

Contrar exigenţelor impuse de lege, recurenta nu a dezvoltat critici de nelegalitate posibil a fi examinate în recurs, ci, exprimându-şi nemulţumirea în raport cu soluţia pronunţată în cauză, urmăreşte reevaluarea împrejurărilor de fapt deduse judecăţii şi a materialului probator existent la dosarul cauzei. Un atare demers ar presupune, însă, un control de fond, incompatibil cu examenul de legalitate pe care instanţa supremă îl poate desfăşura în această cale extraordinară de atac.

Devine astfel incidentă sancţiunea nulităţii recursului, prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., aplicabilă nu numai în ipoteza în care motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul celor care nu se încadrează în motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 din acelaşi cod, situaţie în care, deopotrivă, sunt încălcate exigenţele legii de procedură privind motivarea căii de atac.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat de pârâta D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 37 din 15 ianuarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a V-a Civilă.

Cu privire la recursul incident formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva aceleiaşi decizii, Înalta Curte constată următoarele:

Dispoziţiile art. 491 alin. (1) din C. proc. civ. stabilesc că "recursul incident şi recursul provocat se pot exercita, în cazurile prevăzute la art. 472 şi 473, care se aplică în mod corespunzător. Dispoziţiile art. 488 rămân aplicabile", la alin. (2) stabilindu-se că "prevederile art. 474 se aplică în mod corespunzător".

Totodată, se reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 472 alin. (2) C. proc. civ., dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect.

Prin urmare, având în vedere caracterul accesoriu al recursului incident în raport cu recursul principal şi faptul că recursul principal promovat de pârâtă urmează să fie anulat, Înalta Curte constată că recursul incident declarat de reclamanţii A. şi B. a rămas fără efect.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Repune cauza pe rol.

Anulează recursul principal declarat de pârâta D. S.A împotriva deciziei civile nr. 37 din 15 ianuarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a V-a Civilă.

Constată ca rămas fără efect recursul incident declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva aceleiaşi decizii.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 ianuarie 2026.