Abusiveness of credit analysis and management fees: legal versus economic assessment of significant imbalance and imprescriptibility of nullity claims

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 8 martie 2016 pe rolul Tribunalul Specializat Cluj, sub număr de dosar x/2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. şi B., următoarele:

- constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzei contractuale prevăzute la art. 6.1 din contractul de credit nr. x din 31.05.2007, referitoare la comisionul de analiză în valoare de 2% "flat", comisionul de gestiune în valoare de 0,25% calculat la soldul creditului şi comisionul de rambursare anticipată;

- obligarea pârâtei la plata sumelor achitate în baza clauzelor considerate ca fiind abuzive, prin care au fost impuse în sarcina reclamantei comisioanele de analiză, de gestiune a creditului, de rambursare anticipată şi, de asemenea, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale conform O.G. nr. 9/2000 în perioada de aplicare, respectiv a dobânzii legale remuneratorii potrivit O.G. nr. 13/2011, aferentă sumelor de restituit, de la data plăţii şi până la data restituirii efective;

- constatarea caracterului abuziv şi, implicit, a nulităţii absolute a clauzelor prevăzute la art. 5.1, 5.3 şi 5.4 din contractul de credit nr. x din 31.05.2007, referitoare la obligaţia de a restitui creditul prin plata ratelor lunare calculate în CHF, la cursul practicat de bancă în ziua debitării automate a conturilor împrumutatului, stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit la cursul valabil la momentul semnării contractului de credit, respectiv 1,9861 RON/CHF, curs aplicabil de la data semnării contractului, pe toată perioada de derulare a acestuia şi obligarea pârâtei să restituie reclamantei toate sumele achitate în plus, rezultate din diferenţa de curs valutar, cu dobânda legală penalizatoare calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la restituirea sumelor de către pârâte.

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi (2), art. 4 şi art. 6 din Legea nr. 193/2000, art. 992 C. civ., art. 970, art. 981 C. civ. de la 1864, O.G. nr. 9/2000, O.G. nr. 13/2011, art. 3 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 4/2005 şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 469/2002.

Prin notele de şedinţă din 25 ianuarie 2017, reclamanta a precizat valoarea sumelor solicitate, respectiv suma achitată cu titlu de comision de analiză în cuantum de 3.135 CHF, reprezentând suma de 5.991,93 RON, iar cea achitată cu titlu de comision de gestiune în perioada 31.05.2007-08.03.2016 în cuantum de 20.210,41 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 130 din 26 ianuarie 2017, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, s-a admis excepţia necompetenţei materiale şi s-a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, iar prin sentinţa civilă nr. 475 din 30.10.2017, pronunţată de Tribunalul Cluj, s-a admis excepţia necompetenţei materiale, s-a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj şi s-a dispus sesizarea Curţii de Apel Cluj pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 394 din 14 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. x/2016, s-a stabilit competenţa de soluţionare a prezentei cauze în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

La 20 aprilie 2018 reclamanta a formulat cerere de introducere în cauză a C. S.P.A. iar la 7 iunie 2018 C. S.A. a formulat cerere de intervenţie în temeiul art. 39 raportat la art. 62 C. proc. civ.

Prin încheierea din 27 aprilie 2018, instanţa a dispus introducerea în cauză a societăţii C. SPA şi a C. S.A.

Prin sentinţa civilă nr. 1449 din 21 septembrie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Cluj, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de A. în contradictoriu cu pârâtele B. SPA, B., C. şi C. S.A.

S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a clauzei prevăzute de art. 6.1 din convenţia de credit nr. 13/31.05.2007 încheiată între D. SpA pe de o parte şi reclamanta A. pe de alta, în calitate de împrumutat şi garant, doar în ce priveşte menţiunile referitoare la comisionul de analiză în valoare de 2% "flat" şi comisionul de gestiune în valoare de 0,25% calculat la soldul creditului.

Pârâta B. a fost obligată să achite în favoarea reclamantei suma de 5991,93 RON reprezentând comision de analiză încasat în temeiul convenţiei nr. 13/31.05.2007 şi dobânda legală aferentă acestei sume ce se va calcula de la momentul perceperii acestei sume şi până la restituirea efectivă.

A fost obligată pârâta B. să achite în favoarea reclamantei sumele percepute cu titlu de comision de gestiune în temeiul contractului de credit nr. x/31.05.2007 în perioada 31.05.2007-06.12.2011 şi a dobânzii legale aferente acestor sume, ce se va calcula începând cu data perceperii fiecărei sume cu acest titlu şi până la achitarea integrală a debitului.

S-au respins restul pretenţiilor, ca neîntemeiate.

Pârâta B. a fost obligată să achite suma de 1500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reclamantei, reprezentând parte din onorariul avocaţial pretins.

Reclamanta a fost obligată să achite în favoarea pârâtei C. S.A. suma de 1500 RON reprezentând parte din onorariul avocaţial pretins.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât A., cât şi C. S.A.

Prin decizia civilă nr. 656 din 23 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2016 s-au respins apelurile declarate de A. şi C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1449 din 21 septembrie 2018 pronunţate în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Cluj, care a fost păstrată în întregime.

Prin decizia nr. 2551 din 6 decembrie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2016 s-a admis recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei nr. 656 din 23 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

A fost casată în parte decizia atacată şi trimisă cauza aceleiaşi instanţe, pentru judecarea apelului pârâtei.

Au fost menţinute în rest celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Cluj sub nr. x/2016.

Prin decizia civilă nr. 233/2023 din 20 aprilie 2023, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a respins apelul declarat de C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1449 din 21.09.2018 pronunţate în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care a păstrat-o în întregime.

În termen legal, împotriva deciziei civile nr. 233/2023 din 20 aprilie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, pârâta C. S.A. a formulat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului de a cere anularea unor clauze din contractul de credit, recurenta a susţinut că sancţiunea care intervine în cazul cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor contractuale este nulitatea relativă, neexistând o ordine juridică de ordine publică, ci doar raporturi juridice individuale între un consumator şi cocontractantul său.

Ceea ce protejează Legea nr. 193/2000 este interesul particular al consumatorului în relaţia acestuia cu profesionistul şi nu o ordine publică/un interes obştesc ce gravitează deasupra relaţiilor contractuale concrete.

Prin urmare, perioada în care o astfel de acţiune, prin care se tinde la anularea clauzelor contractuale pornind de la o lipsă de claritate a exprimării consimţământului din momentul încheierii contractului, poate fi iniţiată, este de maxim 3 ani, conform art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Nulitatea în acest domeniu ar trebui să fie relativă, întrucât vizează, în principal, protecţia intereselor economice ale consumatorului, în mod indirect, asigurându-se şi un climat de concurenţă corectă. Aceasta nulitate relativă prezintă particularitatea de a putea fi invocată şi de judecător din oficiu.

Aşa fiind, ne aflăm în prezenţa unei nulităţi relative virtuale, ce poate fi invocată doar de către cocontractantul pretins lezat şi doar în interiorul termenului de prescripţie de 3 ani.

În speţă, contractul de credit dedus analizei a fost încheiat la data de 31.05.2007. Prin urmare, termenul de 3 ani a fost cu mult depăşit, iar împrumutatul nu poate invoca, la aproximativ 11 ani de la data semnării contractului de credit, faptul că acesta ar conţine clauze abuzive.

Cu privire la pretinsul caracter abuziv al comisionului de gestiune şi de analiză, recurenta susţine că întreaga motivare a instanţei de apel are la bază o interpretare greşită a textelor de lege aplicabile în cauză privind faptul că termenii folosiţi în cuprinsul clauzelor atacate ca fiind abuzive nu ar fi clari, neechivoci şi exprimaţi în mod inteligibil şi, faţă de acest aspect, intimatul nu a avut posibilitatea negocierii clauzelor contractuale, acest element conducând şi la îndeplinirea celorlalte condiţii, respectiv cu privire la reaua credinţă a profesionistului şi la dezechilibrul creat între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante.

În continuare, recurenta a prezentat considerente generale cu privire la incidenţa dispoziţiilor din Legea nr. 193/2000 şi la neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Recurenta apreciază că intervenţia instanţei de apel asupra componentelor de preţ ale contractului de credit constituie o imixtiune oprită atât de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, cât şi de art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, rata dobânzii, alături de comisioane reprezintă preţul contractului, respectiv elementul cheie despre care Banca îşi informează Clienţii de la primul contact referitor la încheierea unui contract de credit, fiind principalul criteriu al reglării concurenţei între bănci.

Aşadar, potrivit celor evocate, fiind incidentă în speţă excepţia prevăzută de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, raportat la art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, nu se poate trece la controlul asupra caracterului abuziv al celor două clauze din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, cu referire la lipsa negocierii, existenţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, precum şi absenţa bunei-credinţe.

Potrivit recurentei, în condiţiile în care limbajul utilizat în contract este unul cât se poate de limpede, este exclusă ab initio orice analiză a instanţei de control în ceea ce priveşte celelalte condiţii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte caracterul negociat al clauzelor, recurenta consideră că banca a asigurat cadrul necesar negocierii în întregime a condiţiilor contractuale, iar reclamanta a avut posibilitatea reală de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la acestea.

Pe de altă parte, în analiza încălcării acestui principiu, instanţa trebuia să aibă în vedere şi principiul ofertării şi contra-ofertării, potrivit căruia, la momentul încheierii contractului de credit, banca a emis o ofertă cu privire la condiţiile de creditare. Aşadar, în lipsa emiterii unei contraoferte de către consumator, în conformitate cu raţionamentul mai sus arătat, se prezumă că împrumutatul a acceptat oferta băncii care conţinea condiţiile de creditare ce au format obiectul contractului de credit.

Referitor la cerinţa relei-credinţe a băncii, recurenta susţine că la momentul încheierii contractului de credit, buna-credinţă a comerciantului se putea raporta la dispoziţiile art. 970 alin. (2) C. civ., respectiv convenţiile obligă la "toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa".

Din dispoziţiile legale evocate rezultă că se poate reţine reaua-credinţă a profesionistului la încheierea contractului în acele situaţii în care, raportat la condiţia consumatorului, profesionistul ar trebui să prevadă cu suficientă uşurinţă că respectivul consumator nu ia o decizie în deplină cunoştinţă de cauză, respectiv că nu îşi înţelege drepturile şi obligaţiile pe care şi le asumă, consimţământul său fiind în acest caz unul viciat, iar toate aceste aspecte trebuie dovedite.

Având în vedere că buna-credinţă se prezumă, rezultă că pentru a interveni sancţiunea nulităţii trebuie să se demonstreze incidenţa unor factori extrinseci contractului care au condus la vicierea consimţământului dat de către consumator. Or, o astfel de demonstraţie nu se poate realiza, aşa cum s-a încercat în prezenta cauză, doar cu elemente intrinseci ale contractului sau cu speculaţii fără fundament.

Potrivit recurentei, clauzele au fost exprimate în termeni simpli, obişnuiţi, astfel încât o persoană cu un minim de pregătire şi interes putea avea o reprezentare a efectelor contractelor pe care şi le asumă şi despre care declară că i-au fost explicate şi au fost înţelese, contrar celor reţinute de instanţa de apel.

Recurenta menţionează că la analiza bunei-credinţe trebuie avut în vedere faptul că atât contractul utilizat, cât şi ofertele băncii au fost prezentate reclamantei înainte de acceptarea acestora prin semnătură, astfel cum rezultă din faptul că cererea de acordare a creditului a fost înaintată de acesta la o dată ulterioară semnării ei, dar şi din faptul că reclamanta a înţeles să pună la dispoziţia băncii documentele ce adeveresc veniturile sale, în etapa de analiză financiară şi a bonităţii clientului, anterior încheierii contractului.

Prin urmare, arată recurenta că anterior semnării contractului reclamanta luase deja decizia de a contracta creditul acordat, fiind în deplină cunoştinţă a condiţiilor acestuia, neputându-se reţine că banca nu a asigurat informarea precontractuală.

În acest context, recurenta menţionează că declararea nulităţii pentru caracter abuziv al clauzelor nu reprezintă o adaptare a contractului în funcţie de necesităţile împrumutatului, ci o veritabilă sancţiune pentru comerciantul abuziv, care a indus în eroare consumatorul, ascunzându-i la momentul încheierii contractului toate obligaţiile pecuniare ce îi incumbă.

Aşadar, recurenta susţine că înţelesul clauzelor pretins abuzive este clar, iar, pe de altă parte, reclamanta nu a probat că ar fi cerut explicaţii băncii şi că aceasta din urmă a refuzat să i le ofere.

În ceea ce priveşte condiţia de a se fi creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, recurenta susţine că echilibrul contractual nu echivalează cu egalitatea perfectă între drepturile şi obligaţiile părţilor, o astfel de presupunere şi interpretare a raporturilor juridice echivalând cu lipsirea de efecte juridice a alin. (6) al art. 4 din Legea nr. 193/2000 care stabileşte foarte clar că natura abuzivă a unei clauze nu are legătură cu raportul calitate-preţ.

Echilibrul contractual amintit de legiuitor se referă la condiţia de a exista o contraprestaţie pentru fiecare componentă de cost şi nicidecum la o echivalenţă valorică a obligaţiilor asumate de părţile contractului, fiecare dintre obligaţiile asumate având un drept corelativ, precum şi o justificare reală şi rezonabilă.

În ceea ce priveşte comisionul de analiză/acordare a creditului, contrar instanţei de apel, recurenta susţine că acest comision de analiză a creditului reprezintă costul suportat de bancă pentru serviciile de analiză a documentaţiei prezentate de client pentru acordarea creditului.

Recurenta consideră că acest comision este perceput pentru analiza dosarului, ceea ce presupune procesarea cererii de finanţare, costul cu analiştii de credite şi procesarea datelor, sisteme automatizate de analiză, copierea documentelor necesare, accesarea bazelor de date tip CIP şi CRB, etc. În vederea realizării tuturor acestor activităţi, banca avansează cheltuieli cu resurse umane, logistică, telefonie şi aplicaţii informatice, interogare baze de date, care urmează a fi recuperate doar în cazul semnării contractului de credit, în caz contrar, banca asumându-şi pierderea.

De asemenea, cuantumul acestui comision poate fi uşor stabilit întrucât este exprimat într-un procent fix aplicat la valoarea iniţială a creditului, astfel încât consumatorul cunoaşte încă de la început ce sumă urmează să plătească pentru acordarea creditului.

În concluzie, recurenta consideră că respectiva clauză contractuală privind comisionul de analiză credit este exprimată din punct de vedere matematic într-un mod clar şi precis, motiv pentru care nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Mai mult decât atât, legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nu interzicea stipularea acestui tip de comision, astfel încât se poate observa că nu poate fi invocată încălcarea vreunei dispoziţii legale ca urmare a stipulării clauzei referitoare la comisionul de analiză credit.

De asemenea, lipsa caracterului abuziv al comisionului de analiză credit rezultă şi din faptul că acesta a fost perceput o singură dată, respectiv la data acordării creditului, consumatorul fiind pe deplin conştient de întinderea acestei obligaţii, dat fiind caracterul clar şi neechivoc prin care această obligaţie a împrumutatului a fost prevăzută în contractul de credit.

Obligaţia de a plăti acest comision nu poate fi privită ca o încălcare a principiului egalităţii părţilor la încheierea actelor juridice de drept privat, întrucât, împrumutatul a beneficiat de un serviciu în schimbul plăţii acestui comision. Nu în ultimul rând, denumirea prezentului comision a fost exprimată într-un limbaj accesibil, clar şi inteligibil oricărui împrumutat, indiferent de nivelul cunoştinţelor pe care le posedă, fiind respectate dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

Referitor la comisionul de gestiune, recurenta susţine că motivele reţinute de Curtea de Apel Cluj sunt neîntemeiate, întrucât acesta este recunoscut de dispoziţiile art. 9 ind. 3 lit. d) teza I din Ordonanţa nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, devenind astfel aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora: "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi".

Totodată, recurenta menţionează că acest comision a fost definit pe înţelesul oricărui consumator mediu care, cu un minim de cunoştinţe generale, putea înţelege noţiunea de gestiune şi o putea asocia cu serviciile prestate de bancă în schimbul acestui tip de comision.

În continuare, recurenta precizează că instanţa de apel a reţinut că banca nu a argumentat de ce s-ar impune perceperea unui asemenea comision şi cuantumul acestuia.

Recurenta susţine că acest comision este reglementat în cuprinsul dispoziţiilor legale evocate şi nu era necesară definirea sau explicitarea sa în cuprinsul contractului de credit.

De asemenea, recurenta arată că decizia atacată este şi contradictorie, reţinând, pe de o parte, că nu este necesar să fie detaliat comisionul de gestiune, iar, pe de altă parte, că nu a fost definit comisionul de gestiune.

De altfel, arată recurenta că până a se ajunge la intrarea efectivă în posesia banilor şi la utilizarea acestora, banca prestează clientului o serie de servicii, respectiv primeşte cererea de acordare a creditului, verifică documentaţia depusă în vederea acordării creditului, verifică îndeplinirea condiţiilor necesare în acest sens, ceea ce implică utilizarea de personal, de timp şi de bani din partea băncii. Pentru aceste servicii, care profită clientului împrumutat, este firesc ca şi costurile să fie suportate de către acesta.

De asemenea, după acordarea creditului, stabilirea şi calcularea dobânzii, urmărirea scadenţelor ratelor, transmiterea notificărilor necesare în cazul în care apar modificări pe durata executării contractului, toate acestea sunt activităţi de gestionare a creditului, care implică din nou costuri, resurse de personal şi resurse financiare.

Comisionul de gestiune se calculează prin raportare la soldul creditului, astfel încât, pe măsură ce sunt achitate ratele, cuantumul acestui comision scade, potrivit susţinerilor recurentei.

Totodată, legiuitorul a prevăzut legalitatea unui comision de gestiune care să acopere costurile administrării contului prin care se derulează plăţile creditului acordat, ulterior încheierii contractului de credit, prin dispoziţiile art. 36 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010, importantă fiind voinţa legiuitorului de a acoperi o lacună legislativă.

Mai mult, cuantumul comisionului de gestiune a fost evidenţiat atât în cuprinsul contractului, cât şi în graficul de rambursare, care face parte integrantă din contractul de credit.

În aprecierea recurentei nu poate fi considerată îndeplinită condiţia existenţei dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor prin simplul fapt că reclamanta are de plată o sumă de bani, mai mică sau mai mare, în temeiul acelei clauze. Dezechilibrul trebuie să fie unul juridic, condiţie care nu este îndeplinită în cauză.

Astfel, întrucât clauza contractuală privind comisionul de gestiune este exprimată din punct de vedere matematic într-un mod clar şi precis şi îşi găseşte suport normativ în dispoziţiile legale anterior evocate, recurenta consideră că nu se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

De asemenea, intenţia părţilor de a stipula comisionul de gestiune cu titlu de preţ al contractului este fără echivoc, fiind de notoritate că "preţul" unui credit nu se compune numai din dobândă, ci şi din comisioane şi alte costuri conform art. 3 lit. g) şi i) din Directiva nr. 48/2008.

Recurenta arată că art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 defineşte costul total al creditului ca fiind: "toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit şi care sunt cunoscute de către creditor, cu excepţia taxelor notariale". Din aceste dispoziţii rezultă că sumele percepute cu titlu de comision de gestiune sunt incluse în noţiunea de preţ al contractului prevăzută de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, comisionul de gestiune care este parte integrantă a costului creditului şi care a fost introdus de bancă în mod corect în acest sens în contractul de credit, nu poate fi analizat de instanţă sub aspectul caracterului abuziv, în măsura în care clauzele care stipulează acest tip de comision sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil.

În concluzie, recurenta susţine că această clauză care stabileşte obligaţia de plată a unui comision de gestiune nu este abuzivă, neîndeplinind condiţiile prevăzute la art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Intimaţii nu au formulat întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 13 februarie 2024 s-a dispus comunicarea raportului către părţi potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., iar recurenta-pârâtă a depus un punct de vederea asupra raportului întocmit, achiesând concluziilor acestuia.

Prin încheierea din 16 aprilie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul şi a fixat termen pentru judecarea acestuia la 18 iunie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport cu criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Criticile recurentei vizând excepţia prescripţiei dreptului de a cere anularea unor clauze din contractul de credit sunt nefondate.

Înalta Curte subliniază că natura juridică a acţiunii în constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate în contractele încheiate cu consumatorii este identică naturii juridice a acţiunii în constatarea nulităţii absolute, acţiune care poate fi promovată oricând, independent de stadiul de derulare al contractului vizat.

Urmare a constatării nulităţii absolute, instanţa trebuia să dea eficienţă principiului potrivit căruia: "quod nullum est, nullum producit effectum", fiind necesar să fie dispusă restituirea sumelor încasate, în condiţiile în care dreptul de a solicita constatarea caracterului abuziv este imprescriptibil, iar dreptul de restituire a sumelor încasate în temeiul clauzelor abuzive se naşte odată cu constatarea nulităţii.

Totodată, contrar susţinerilor recurentei, se constată că în mod corect instanţa de apel a reţinut că acele clauze referitoare la comisioane nu fac parte din obiectul principal al contractului şi, prin urmare, nu sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, în temeiul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 (ce transpune art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE).

Astfel, printr-o jurisprudenţă constantă, CJUE a statuat că se circumscriu noţiunii de "obiect principal al contractului" doar acele clauze care stabilesc prestaţiile esenţiale ale contractului şi care, ca atare, îl caracterizează. În schimb, clauzele care au caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractului, cum sunt cele relative la comisioane, nu pot fi subsumate noţiunii menţionate (Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva E.).

Recurenta-pârâtă mai solicită instanţei de recurs să constate faptul că, în mod nelegal, instanţa de apel a reţinut caracterul nenegociat al contractului de credit. Nici această critică nu poate fi primită, întrucât negocierea este o chestiune de fapt, care presupune analiza situaţiei de fapt în raport de probele administrate în cauză, or, aceste aspecte excedează analizei de nelegalitate care se efectuează în recurs.

Este de necontestat că pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale din perspectiva art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, atunci când se invocă lipsa contraprestaţiei băncii, trebuie să fie întrunite în mod cumulativ condiţiile prevăzute de lege: lipsa negocierii, existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, încălcarea exigenţelor bunei-credinţe.

Înalta Curte constată că interpretarea dată de instanţa de apel noţiunii de "dezechilibru semnificativ" aduce atingere înţelesului normei incidente, respectiv art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000, care are un caracter general şi este conformă şi jurisprudenţei CJUE, fiind fondate criticile formulate de recurenta-pârâtă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzei de la art. 6.1 din contractul de credit nr. x/31.05.2007, privind comisionul de analiză/acordare credit şi comisionul de gestiune.

Se constată că instanţa de control judiciar, în aprecierea caracterului abuziv al clauzei art. 6.1 din contractul de credit încheiat, referitoare la comisionul de analiză şi la comisionul de gestiune, a reţinut, în esenţă, că această clauză nu poate fi privită ca având caracter clar şi uşor de înţeles - în contract nefiind arătate serviciile pe care banca le prestează efectiv, nici măcar într-o manieră sumară.

S-a mai arătat că deducerea obligaţiilor băncii din denumirea comisionului sau din simpla redare a conţinutului normei care reglementează acest tip de comision nu este posibilă în lipsa cunoştinţelor de specialitate, deoarece sensul noţiunii de administrare/gestiune a creditului nu este cunoscut în mod facil şi inerent de orice persoană străină de activitatea în domeniul bancar.

Cu privire la comisionul de gestiune, curtea de apel a mai arătat că, în concret, contractul nu defineşte natura serviciilor prestate de bancă în schimbul acestui cost, stipulând doar faptul că valoarea lui este un procent aplicat la valoarea soldului creditului.

Dezechilibrul ar rezulta din faptul că reclamanta plăteşte comisionul de gestiune, iar în lipsa prevederii din contract a serviciilor sau în condiţiile în care ele sunt definite în termeni absolut generici, banca este liberă să nu execute nici un serviciu sau activitate, fără ca o atare conduită să poată fi cenzurată sau sancţionată între părţi sau pe cale judiciară.

Pe de altă parte, sumele aferente costului menţionat sunt disproporţionate în raport cu valoarea împrumutului, clauza afectând în mod defavorabil poziţia juridică a consumatorului.

Cu referire la comisionul de acordare, instanţa de apel a apreciat că banca nu are dreptul de a pune pe seama clientului costurile sale de funcţionare, printre care se numără şi verificarea profilului de bun platnic al viitorului client, acest comision fiind de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi din perspectiva faptului că reprezintă o sumă procentuală din valoarea întregului credit, pentru un serviciu prestat de către bancă care constă în verificarea eligibilităţii consumatorului pentru accesarea creditului, similar în cazul oricărui consumator, independent de valoarea creditului solicitat. În consecinţă, perceperea unui comision într-un cuantum procentual şi raportat la întreaga valoare a creditului este de natură să prejudicieze grav consumatorul.

Înalta Curte subliniază că Legea nr. 193/2000 a urmărit să sancţioneze practicile abuzive utilizate de profesionist în raport cu consumatorul şi nu deschiderea unei căi pentru acesta din urmă în scopul modificării costurilor contractului prin raportare la considerente străine de noţiunea de "clauză abuzivă", astfel cum este definită în art. 4 din Legea nr. 193/2000.

De observat şi că legislaţia din materia protecţiei drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului şi a obligaţiilor părţilor.

Prin urmare, a invoca în speţă ruperea echilibrului contractual în considerarea faptului că activităţile pe care le prestează banca nu sunt enumerate în concret, că nu sunt detaliate, nu corespunde scopului reglementării edictate prin Legea nr. 193/2000.

Trebuie avut în vedere că, pe lângă echilibrul contractual care trebuia verificat de instanţă în baza art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi care este şi unul juridic, iar nu exclusiv economic, judecătorul cauzei nu se poate substitui părţilor în evaluarea intensităţii unei nevoi şi al utilităţii economice pe care un consumator o atribuie unei anumite contraprestaţii la momentul semnării contractului de credit.

Astfel, Curtea Europeană de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut expres că "dezechilibrul semnificativ" nu se poate limita la o apreciere economică de natură cantitativă, întemeiată pe comparaţia între valoarea totală a operaţiunii care a făcut obiectul contractului, pe de o parte, şi costurile puse în sarcina consumatorului, prin clauza respectivă, pe de altă parte, criticile recurenţilor fiind, deci, nefondate.

Dimpotrivă un dezechilibru semnificativ poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat consumatorul în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispoziţiilor naţionale aplicabile (vezi hotărârea din 16 ianuarie 2014 pronunţată în cauza Constructora Principado S.A. împotriva José Ignacio Menéndez Álvarez).

Deşi a avut ca punct de plecare jurisprudenţa Curţii Europeane de Justiţie a Uniunii Europene, menţionată mai sus, instanţa de prim control judiciar în analiza "dezechilibrului semnificativ" s-a limitat doar la o apreciere economică, în condiţiile în care, în speţă, nici nu se critică caracterul adecvat al cuantumului comisioanelor de acordare sau de gestiune faţă de o oarecare prestaţie furnizată de creditor, ci se critică însăşi existenţa unei contraprestaţii concrete corespunzătoare acestor comisioanele.

De altfel, fiind indicat procentul de comision şi suma la care se aplică, clauzele aflate în discuţie transpun în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă, aşa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultau din clauză.

În concret, Înalta Curte subliniază că instanţa de apel avea obligaţia de a analiza în ce măsură a fost afectată situaţia juridică a reclamantei-consumator, dacă aceasta s-a aflat într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional, cu atât mai mult cu cât la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea comisioanelor aflate în discuţie sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit, nefiind astfel impusă consumatorului nicio obligaţie suplimentară faţă de cele existente în legislaţia naţională.

Pentru raţiunile expuse, Înalta Curte constată ca fiind fondate criticile formulate de recurenta-pârâtă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzei de la art. 6.1 din contractul de credit, privind comisionul de analiză şi comisionul de gestiune, astfel încât, constatând incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va admite recursul şi va casa decizia recurată, cauza urmând a fi trimisă aceleiaşi instanţe de apel spre o nouă judecată, sub aspectul clauzei privind comisionul de analiză şi comisionul de gestiune.

În rejudecare, instanţa de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzei de la art. 6.1 din contractul de credit dedus judecăţii, urmând a ţine seama de interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin hotărârea pronunţată în cauza C-621/17, cu privire la criteriile pe care instanţele trebuie să le aibă în vedere în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisionul de acordare şi va ţine cont de problemele dezlegate prin decizia de casare, conform art. 501 C. proc. civ.

Cum accesoriul urmează soarta principalului, odată cu reanalizarea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de analiză şi comisionul de gestiune credit va fi reanalizată şi solicitarea reclamantei privind restituirea sumelor achitate în baza acestor clauze şi acordarea dobânzii legale.

În conformitate cu prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii, anume partea care a pierdut procesul, va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

În cazul în care instanţa dispune casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată, cum este situaţia de faţă, nu se poate reţine că a fost pronunţată o soluţie prin care litigiul a fost tranşat, în sensul stabilirii părţii căzute în pretenţii. Astfel, cheltuielile de judecată aferente recursului urmează a fi avute în vedere în rejudecare, cu luarea în considerare a întregului parcurs al procesului, având în vedere că la acest moment procesual nu s-a stabilit în mod definitiv culpa procesuală în litigiul dedus judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 233/2023 din 20 aprilie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Cluj – secţia a II-a Civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 iunie 2024.