Contradictory findings on indivisibility of service contract obligations barring contractual late-payment penalties

Şedinţa publică din data de 28 ianuarie 2026

Deliberând asupra recursurilor reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa - secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 16.06.2023, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate rezoluţiunea contractului de prestări servicii înregistrat la beneficiar sub nr. x/25.10.2018 şi la prestator sub nr. x/25.10.2018, astfel cum a fost modificat ulterior, din culpa exclusivă a pârâtei, şi să dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 302.430,17 RON şi la preluarea echipamentelor din depozitul reclamantei predate conform procesului-verbal de predare-primire din data de 19.08.2020, şi să oblige pârâtul la plata penalităţilor de întârziere în valoare de 0,1% pe zi, calculate la valoarea prestaţiilor neexecutate în termen de 302.430,17 RON, conform art. 14.5. din contract, începând cu data de 07.04.2022 până la restituirea integrală a preţului, cu cheltuieli de judecată.

Pe calea întâmpinării, pârâta a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

Prin încheierea din 12.10.2023, prima instanţă a respins proba cu expertiză în specialitatea instalaţii, solicitată de pârâtă.

Prin sentinţa nr. 224/18.04.2024, Tribunalul Dâmboviţa - secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, acţiunea, a constatat rezoluţiunea contractului de prestări servicii înregistrat la reclamantă sub nr. x/25.10.2018 şi la pârâtă sub nr. x/25.10.2028, din culpa exclusivă a pârâtei, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară în sensul obligării pârâtei la restituirea către reclamantă a sumei de 302.430,17 RON, la preluarea echipamentelor aflate în depozitul reclamantei conform procesului-verbal de predare primire înregistrat la reclamantă sub nr. x/19.08.2020 şi la pârâtă sub nr. x/19.08.2020, la plata penalităţilor de întârziere în valoare de 0,1% din valoarea prestaţiilor de 302.430,17 RON neexecutate în termen, începând cu data de 19.01.2023 şi până la restituirea integrală a preţului, precum şi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 7.849 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru şi 5.000 RON, onorariu avocaţial.

Împotriva acestei sentinţe civile şi a încheierii din 12.10.2023, S.C. B. S.R.L. a declarat apel.

Prin decizia nr. 404/16.12.2024, Curtea de Apel Ploieşti - secţia a II-a Civilă a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere de 0,1% pe zi şi a menţinut celelalte dispoziţii.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L. au declarat recurs.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., după prezentarea unor argumente vizând admisibilitatea căii de atac, faţă de menţiunea "definitivă" din dispozitivul deciziei atacate, a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Prealabil dezvoltării motivelor de recurs, a subliniat că dispozitivul hotărârii recurate cuprinde o menţiune inexactă cu privire la soluţia de admitere a apelului părţii adverse, arătând că era corectă cea de admitere în parte a apelului, aspect referitor la care va promova cerere de lămurire a dispozitivului/îndreptare eroare materială, iar în ipoteza în care o asemenea cerere i-ar fi respinsă, a arătat că această critică poate fi încadrată în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 sau 6 C. proc. civ.

În continuare, a arătat că decizia atacată este nelegală sub aspectul soluţiei de respingere a cererii sale privind obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere de 0,1% pe zi, instanţa reţinând că suma de 302.430,17 RON nu reprezintă contravaloarea prestaţiilor neexecutate, ci restituirea contravalorii echipamentelor livrate, ca efect al restituirii contraprestaţiilor în urma desfiinţării contractului.

Recurenta-reclamantă a susţinut că această dezlegare este contrară celorlalte statuări din considerentele deciziei atacate, din care rezultă că părţile au încheiat un contract de prestări servicii şi nu unul de vânzare-cumpărare de echipamente, iar obligaţiile pârâtei sunt indivizibile, întrucât scopul încheierii acestui contract a fost ca reclamanta să beneficieze de un grup de pompare funcţional.

În opinia sa, dacă instanţa de apel a stabilit natura convenţiei părţilor şi caracterul indivizibil al obligaţiilor asumate, nu mai putea să reţină, fără a contrazice raţionamentul anterior, că suma de 302.430,17 RON, egală cu preţul contractului achitat pârâtei anticipat, în anul 2018, nu reprezintă contravaloarea prestaţiilor neexecutate şi că partea adversă nu a făcut decât să-i livreze nişte componente ale unui ansamblu de pompe de incendiu, care nu a fost montat şi pus în funcţiune.

Circumscris motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut că raţionamentul instanţei de apel, prin care a înlăturat dreptul său la penalităţi de întârziere, este consecinţa interpretării şi aplicării greşite a art. 1.226, art. 1.266 şi art. 1.270 C. civ.

A arătat că obligaţia stipulată la clauza 8.1. din contractul părţilor, calificat drept contract de antrepriză, a fost greşit interpretată când instanţa de apel a apreciat ca fiind relevant să diferenţieze între valoarea echipamentelor livrate şi operaţiunea de montaj şi a stabilit că nu există o valoare a prestaţiilor neexecutate, în contextul în care scopul contractului nu putea fi atins decât prin executarea şi finalizarea lucrărilor constând în grupul de pompare.

Prin recursul declarat, recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, invocând ipotezele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. civ.

Circumscris primului motiv de nelegalitate, a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 9, art. 13, art. 14 şi ale art. 22 C. proc. civ., întrucât, în calea ordinară de atac, la termenul de judecată din 27.11.2024, dezbaterile au vizat numai apelul împotriva încheierii din 12.10.2023 şi solicitarea de administrare a probei cu expertiză tehnică în apel, nu şi motivele de apel împotriva hotărârii primei instanţei, iar prin decizia recurată s-a pronunţat asupra întregului apel.

În opinia acesteia, nesocotirea principiului rolului activ şi a dreptului său la apărare rezultă şi din înlăturarea criticilor privind respingerea probei cu expertiză tehnică judiciară de către prima instanţă, având în vedere că părerea unui expert era absolut necesară pentru a stabili dacă intimata-reclamantă şi-a îndeplinit obligaţia de a executa fundaţiile pompelor şi dacă montajul şi punerea în funcţiune a acestora erau posibile fără respectivele lucrări, aspecte esenţiale pentru justa soluţionare a cauzei.

A susţinut că măsura respingerii probei solicitate nu i-a permis dovedirea culpei exclusive a părţii adverse privind neexecutarea operaţiunilor de montaj şi punere în funcţiune a grupului de pompare, astfel că, faţă de caracterul admisibil, util şi concludent al probei, instanţa de apel a încălcat şi prevederile art. 237, art. 254, art. 255 şi ale art. 258 C. proc. civ., precum şi rolul său activ, întrucât nu a putut stabili complet împrejurările care au generat situaţia litigioasă, iar soluţia pronunţată nu poate fi supusă unui control judiciar efectiv, instanţa de recurs nefiind în măsură să aprecieze asupra legalităţii în atare condiţii.

A mai apreciat că erau incidente dispoziţiile obligatorii ale deciziei nr. 9/30.03.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, pe care curtea de apel le-a încălcat.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. civ., a susţinut că, prin decizia atacată, i-au fost analizate doar în parte criticile formulate prin cererea de apel, fiind omise cele referitoare la modul de îndeplinire de către intimata-reclamantă a procedurilor premergătoare necesare realizării montajului şi punerii în funcţiune a echipamentului, interpretarea şi aplicarea greşită a art. 1.266 alin. (2) C. civ., omisiunea primei instanţe de a cerceta efectul modificărilor legislative care au schimbat Normativul privind securitatea la incendiu a construcţiilor, excepţia de neexecutare a contractului, precum şi cele vizând soluţia de admitere a petitului referitor la obligarea pârâtei să preia echipamentele, menţinută în apel.

Autoarea căii de atac a subliniat că omisiunea de a examina aceste chestiuni imprimă vicii de motivare hotărârii judecătoreşti, prin prisma art. 425 C. proc. civ., care impune cuprinderea în considerente a situaţiei de fapt detaliate, încadrării în drept, examinării argumentelor părţilor şi a punctului de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, precum şi a raţionamentului logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

A subliniat importanţa motivării hotărârii judecătoreşti şi obligaţia judecătorului de a respecta cerinţele motivării, ca element al procesului echitabil, astfel cum este reglementat în Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi statuat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Circumscris motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a invocat aplicarea greşită a prevederilor art. 1.266-1.269 C. civ. referitoare la interpretarea convenţiilor, precum şi a art. 1.226 C. civ., privind obiectul obligaţiei, arătând că instanţa de apel a stabilit eronat natura juridică a contractului părţilor.

Potrivit recurentei-pârâte, contractul nu este de prestări servicii, ci unul mixt, de vânzare şi de antrepriză/execuţie de lucrări, iar dacă nu se acceptă această teză, nu poate fi decât unul de vânzare-cumpărare, deoarece obligaţia de a monta şi pune în funcţiune un echipament vândut poate fi apreciată ca accesorie celei de predare a bunului, iar neexecutarea unei obligaţii accesorii, în măsura în care cea principală a fost executată, nu poate atrage rezoluţiunea contractului, fiind incidente prevederile art. 1.551 alin. (1) C. civ.

A arătat că interpretarea corectă a clauzelor contractului ar fi condus instanţa de apel la concluzia că acesta are natură juridică mixtă, de vânzare-cumpărare şi antrepriză, iar obligaţia de furnizare a grupului de pompare este specifică vânzării, definită de art. 1.650 alin. (1) C. civ., întrucât a operat transferul proprietăţii către cumpărătoare, a fost îndeplinită obligaţia de predare a bunului vândut, pârâta garantează pentru evicţiune, vicii şi bună funcţionare, iar reclamanta a preluat bunul şi a plătit preţul.

Totodată, a susţinut că, transpunând în speţă art. 1.851 alin. (1) C. civ., ce reglementează contractul de antrepriză - al cărui obiect cuprinde obligaţia antreprenorului de a executa o lucrare şi de a o preda beneficiarului - rezultă că grupul de pompare nu reprezenta rezultatul lucrării, al activităţii la care s-a obligat pârâta, ci a fost achiziţionat de aceasta pentru fi vândut apoi reclamantei.

În continuare, a evocat dispoziţiile art. 1.855 C. civ. privind delimitarea antreprizei de vânzare, relevând criteriul economic de delimitare a celor două contracte instituit de C. civ., arătând că, în speţă, valoarea grupului de pompare furnizat de pârâtă este cu mult mai mare faţă de lucrarea asumată, constând în operaţiunile de montaj şi punere în funcţiune.

A subliniat că părţile au încheiat un contract mixt, de vânzare-cumpărare şi prestări servicii, iar instanţa de apel, în mod nelegal, a confirmat opinia primei instanţe privind semnarea unui contract de prestări servicii.

Recurenta-pârâtă a mai criticat decizia curţii de apel din perspectiva încălcării cerinţelor legale privind rezoluţiunea contractului, prin prisma modului de îndeplinire a obligaţiilor de către părţi şi a culpei, precum şi a excepţiei de neexecutare.

Referitor la excepţia de neexecutare a contractului, reglementată de art. 1.556 alin. (1) C. civ., a arătat că i s-a imputat faptul că nu a dat curs solicitării reclamantei de a pune în funcţiune echipamentele livrate, împrejurare faţă de care a arătat, în apel, că erau necesare unele operaţiuni prealabile ce cădeau în sarcina reclamantei, iar prin procesul-verbal din 07.03.2022 şi-a asumat expres obligaţia de a verifica proiectele tehnice prin personal autorizat, astfel că nu putea proceda la montaj şi punere în funcţiune anterior îndeplinirii obligaţiilor asumate de partea adversă.

A mai criticat decizia instanţei de apel pentru redarea unor considerente lipsite de temei juridic, precum şi pentru aplicare greşită a prevederilor art. 1.517 C. civ., care nu erau incidente în cauză.

Sub aspectul rezoluţiunii contractului, a arătat că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 1.551 alin. (1) teza I C. civ. pentru a opera această sancţiune, întrucât a îndeplinit o parte semnificativă a obligaţiilor, respectiv livrarea echipamentelor, şi a rămas neexecutată operaţiunea de montaj şi punere în funcţiune a acestora, având o valoare de numai 1.250 euro, dintr-un total de 55.000 euro şi pe care, ulterior, a fost de acord să o realizeze în mod gratuit.

A menţionat că, în această împrejurare, reclamanta avea posibilitatea de a solicita reducerea proporţională a prestaţiei sale, conform art. 1.551 alin. (2) C. civ. sau de a cere rezoluţiunea parţială, conform art. 1.549 alin. (2) C. civ.

De asemenea, a arătat că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 1.516 alin. (2) pct. 2 C. civ., normă de drept ce condiţionează dreptul creditorului la rezoluţiune de neexecutarea fără justificare a obligaţiei, or, în speţă, a invocat excepţia de neexecutare a contractului, care însă nu a fost analizată de către instanţa de apel, după cum nici dispoziţiile legale privind punerea sa în întârziere nu au fost examinate, în contextul în care instanţa de apel a reţinut că notificarea nr. x/16.12.2022 emisă de reclamantă nu i-a fost legal comunicată.

B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului promovat de partea adversă.

Analizând actele dosarului, precum şi hotărârea atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

Astfel cum rezultă din hotărârile instanţelor devolutive, părţile litigiului au încheiat contractul de prestări servicii din data de 25.10.2018, prin care pârâta şi-a asumat obligaţia de a furniza, monta şi pune în funcţiune un "Grup Pompare Incendiu" conform ofertei nr. x/16.10.2018, iar reclamanta, pe cea corelativă de a achita preţul de 55.800 euro plus TVA. Imputând pârâtei nerespectarea convenţiei, reclamanta a formulat prezenta acţiune, prin care a solicitat rezoluţiunea contractului şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu restituirea prestaţiilor, precum şi obligarea pârâtei la plata daunelor-interese stabilite prin actul juridic încheiat.

Reţinând că reclamanta şi-a respectat obligaţiile, iar pârâta nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii - furnizând iniţial un grup de pompare neconform, iar ulterior, după înlocuirea lui cu alte pompe, nu a executat montajul şi punerea în funcţiune a acestora - prima instanţă a admis acţiunea şi a constatat rezoluţiunea contractului de prestări servicii din culpa exclusivă a pârâtei, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară, obligând societatea pârâtă să restituie reclamantei suma de 302.430,17 RON şi să preia echipamentele aflate în depozitul acesteia; de asemenea, în temeiul art. 14.5 şi art. 16.1 din contractul părţilor, a obligat pârâta la plata către reclamantă a penalităţilor de întârziere de 0,1% pe zi, calculate la valoarea prestaţiilor neexecutate în termen.

În urma admiterii apelului promovat de pârâtă, curtea de apel a schimbat în parte sentinţa primei instanţe, în sensul respingerii capătului de cerere privind obligarea acesteia la plata penalităţilor de întârziere de 0,1% pe zi, reţinând că suma de 302.430,17 RON nu reprezintă contravaloarea prestaţiilor neexecutate, ci restituirea contravalorii echipamentelor livrate, ca efect al restituirii contraprestaţiilor în urma desfiinţării contractului.

Ţinând seama de aceste aspecte relevante, Înalta Curte urmează să analizeze cu prioritate recursul formulat de recurenta-pârâtă, având în vedere că această parte a criticat, în calitate de titulară şi a căii ordinare de atac, soluţia primei instanţe, iar recursul recurentei-reclamante vizează exclusiv soluţia instanţei de apel de exonerare a pârâtei de la plata penalităţilor de întârziere, aspect care se impune a fi analizat ulterior examinării dezlegărilor date asupra celorlalte capete ale cererii de chemare în judecată.

Asupra recursului declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L.

1. Criticile prin care se invocă încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil, precum şi a normelor de procedură privind cercetarea procesului şi încuviinţarea probelor, subsumate de parte motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de apel a respectat prevederile art. 9, art. 13, art. 14 şi art. 22 C. proc. civ., ce reglementează dreptul de dispoziţie al părţilor, dreptul la apărare, principiul contradictorialităţii procesului civil şi rolul judecătorului în aflarea adevărului, întrucât, aşa cum rezultă din înregistrarea şedinţei din data de 27.11.2024 instanţa de apel, a acordat societăţii B. S.R.L. cuvântul pentru susţinerea apelului promovat atât împotriva încheierii de şedinţă din 12.10.2023, cât şi împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă.

Înregistrarea depusă la dosarul de recurs de apărătorul recurentei-pârâte, precum şi cea trimisă de curtea de apel, la solicitarea instanţei de recurs, relevă faptul că societatea apelantă, după ce a formulat concluzii în susţinerea apelului împotriva încheierii din 12.10.2023, iar preşedintele completului de judecată i-a solicitat să susţină şi apelul împotriva sentinţei, a continuat să prezinte argumente prin care a exprimat nemulţumirea sa faţă de respingerea, prin încheierea apelată, a probei cu expertiză, fără a mai expune şi criticile sale referitoare la sentinţa primei instanţe.

O asemenea împrejurare, în care partea a decis unilateral structura pledoariei sale, nu poate fi imputată instanţei de apel, care nu a limitat-o în susţinerea motivelor de apel.

Nu pot fi reţinute nici argumentele vizând nelegalitatea hotărârii recurate motivat de confirmarea soluţiei de respingere de către prima instanţă, prin încheierea din 12.10.2023, a probei cu expertiză în specialitatea instalaţii pentru construcţii, având în vedere că, din examinarea considerentelor deciziei instanţei de apel rezultă evaluarea judicioasă a modului în care tribunalul a conchis că proba solicitată nu este pertinentă, concludentă şi utilă dezlegării pricinii, concluzia fiind că au fost respectate principiile contradictorialităţii şi dreptului la apărare, când instanţa a pus în discuţia părţilor proba şi a respins-o motivat.

Referitor la critica privind respingerea probei cu expertiză în calea ordinară de atac, Înalta Curte notează că, prin cererea de apel, S.C. B. S.R.L. a solicitat această probă, însă la termenul din 27.11.2024, la momentul discutării probelor, a solicitat doar proba cu înscrisuri, pentru ca ulterior, după ce a susţinut apelul împotriva încheierii din 12.10.2023, să solicite - numai în ipoteza respingerii acestuia, aşadar subsecvent şi condiţionat - încuviinţarea probei cu expertiză în specialitatea instalaţii în construcţii.

Din examinarea deciziei recurate, rezultă că proba cu expertiză solicitată de recurenta-pârâtă în calea de atac a apelului a fost respinsă ca urmare a raţionamentului prin care curtea de apel a confirmat lipsa caracterului pertinent, concludent şi util al acestei probe în faţa primei instanţe, care reflectă pe deplin opinia instanţei devolutive de control judiciar asupra lipsei de relevanţă a acestei probe în proces.

Această măsură dispusă de instanţa de apel nu încalcă rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, nici prevederile art. 237, art. 254, art. 255 şi ale art. 258 C. proc. civ., nici decizia nr. 9/30.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, atât timp cât respingerea probei solicitate de parte a fost motivată, iar instanţa a apreciat că procesul poate fi soluţionat fără administrarea ei, pronunţând o decizie care cuprinde elementele necesare pentru a permite controlul judiciar în recurs.

2. Criticile prin care se invocă lipsa motivării cu privire la anumite aspecte pe care le-a indicat prin cererea de apel, subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu vor fi primite.

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a omis să examineze argumentele sale privind neexecutarea unor obligaţii de către reclamantă, interpretarea şi aplicarea greşită a art. 1.266 alin. (2) C. civ., efectul unor modificări legislative în domeniul securităţii la incendiu a construcţiilor, excepţia de neexecutare a contractului şi obligarea sa de a prelua de la reclamantă echipamentele furnizate.

Înalta Curte aminteşte că intră în sfera de reglementare a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. lipsa motivării, înţeleasă atât sub aspect formal, dedus din încălcarea dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., cât şi din perspectiva conţinutului considerentelor, înţeles ca o contragere excesivă a raţionamentului judiciar ori o motivare lipsită, în mod esenţial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit şi inteligibil pentru părţi ori pentru instanţa care exercită un control de legalitate asupra hotărârii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cele pentru care s-au admis, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Din acest punct de vedere, hotărârea instanţei de apel este motivată; ea prezintă atât structura tipică actului de procedură examinat, şi, în raport cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., evocat de recurenta-reclamantă, indică probele verificate, modalitatea interpretării lor şi conturează concluziile instanţei devolutive.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de apel a analizat contractul părţilor, conduita lor prin prisma obligaţiilor asumate, reflectată şi în corespondenţa scrisă purtată de acestea, a identificat prevederile legale incidente în cauză pentru dezlegarea chestiunilor litigioase, elemente esenţiale pe baza cărora a pronunţat soluţia în cauză.

Înalta Curte reţine că lipsa unui răspuns la toate susţinerile formulate în apel de către societatea pârâtă nu imprimă un viciu de motivare hotărârii atacate, în contextul în care chestiunile deduse judecăţii au fost pe deplin analizate, întrucât motivarea unei hotărâri nu impune judecătorului să răspundă fiecărui argument formulat de părţi.

În cauză, hotărârea atacată cuprinde în mod coerent raţionamentul juridic care a condus la pronunţarea soluţiei, conţine motivarea conformă în fapt şi în drept, odată ce instanţa a evidenţiat obiectul acţiunii reclamantei, a reţinut situaţia de fapt prin prisma probelor administrate, a evidenţiat normele de drept incidente în cauză şi a procedat la aplicarea acestora motivat, prin prisma situaţiei de fapt reţinute.

Împrejurarea că recurenta-pârâtă nu este de acord cu dezlegările şi soluţia instanţei de apel, cu modul în care au fost evaluate clauzele contractuale şi raporturile juridice dintre părţi, nu echivalează cu o motivare necorespunzătoare normelor legale, întrucât instanţa de apel a prezentat în mod clar şi coerent argumentele pentru care a pronunţat soluţia, fiind astfel posibilă realizarea controlului judiciar.

Subliniind că exigenţele motivării nu presupun ca instanţa să răspundă fiecărui argument adus de către părţi, iar decizia recurată cuprinde considerente suficiente care să fundamenteze soluţia pronunţată, să răspundă motivelor şi apărărilor părţilor şi să permită acestora şi instanţei de control judiciar să înţeleagă argumentele care au stat la baza soluţiei pronunţate, nu se poate reţine nicio încălcare a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

3. Criticile prin care se invocă încălcarea unor norme de drept material, subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu vor fi, de asemenea, primite.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, criticile recurentei-pârâte au vizat calificarea naturii juridice a contractului părţilor, care, în opinia sa, este unul mixt, de vânzare şi antrepriză de lucrări, imputând instanţei de apel încălcarea prevederilor art. 1.266-1.269, ce reglementează interpretarea convenţiilor şi ale art. 1.226 C. civ., privind natura obligaţiei, invocând totodată şi dispoziţiile art. 1.650 alin. (1) C. civ., care definesc contractul de vânzare şi ale art. 1.851 alin. (1) C. civ., referitoare la contractul de antrepriză, precum şi prevederile art. 1.855 din acelaşi cod, privind delimitarea celui din urmă faţă de vânzare.

Din simpla lectură a deciziei recurate se observă că instanţa de apel a avut de analizat, în calea ordinară de atac, critici identice formulate de aceeaşi parte, întemeiate pe aceleaşi norme de drept material din C. civ., cărora le-a răspuns motivat. A stabilit instanţa de apel că părţile au încheiat un contract de antrepriză, scopul acestuia fiind punerea în funcţiune a pompelor, că obligaţiile asumate de prestator sunt indivizibile, întrucât reclamanta a achiziţionat de la pârâtă nu un anumit bun în considerarea caracteristicilor sale, ci un serviciu, finalitatea fiind ca, în urma lucrărilor de montaj şi punere în funcţiune, grupul de pompare să servească scopului urmărit de beneficiar.

Această concluzie a instanţei de apel este rezultatul cercetării judecătoreşti şi al evaluării probatoriului administrat, examinare proprie fazelor devolutive ale procesului, iar reluarea aceloraşi argumente în prezenta etapă procesuală denotă intenţia recurentei-pârâte de a obţine de la instanţa de recurs reevaluarea lor conform viziunii proprii asupra chestiunilor litigioase.

În atare situaţie, aspectele invocate nu se integrează controlului pe care instanţa de recurs îl realizează în limitele şi scopul prefigurat de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., acela de verificare a conformităţii hotărârilor recurate cu regulile de drept. Simpla reluare a criticilor expuse prin memoriul de apel, nu conduce la reexaminarea acestora de către instanţa de recurs, atât timp cât partea nu indică, în limita criticilor permise de art. 488 C. proc. civ., raţionamentul greşit al instanţei de apel şi modul în care această instanţă de prim control judiciar a încălcat prevederile legale invocate.

Un alt set de critici ale recurentei - pârâte S.C. B. S.R.L. vizează decizia curţii de apel din perspectiva nesocotirii cerinţelor legale privind rezoluţiunea contractului şi excepţia de neexecutare, invocându-se încălcarea prevederilor art. 1.549 alin. (2), art. 1.551 alin. (1) şi (2) şi ale art. 1.556 alin. (1) C. civ.

Referitor la excepţia de neexecutare a contractului, din lectura memoriului de recurs, se observă că recurenta-pârâtă nu a prezentat argumente din care să rezulte de ce instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile legale, ci a susţinut că partea adversă avea de îndeplinit anumite obligaţii în lipsa cărora nu era posibil să îşi execute propria obligaţie de montaj şi punere în funcţiune a pompelor.

Aceste critici nu relevă valenţe de nelegalitate pe care instanţa de recurs să le poată lua în analiză, în contextul în care, pe de o parte, societatea pârâtă le-a formulat şi prin memoriul de apel, iar curtea de apel le-a analizat (reţinând că nu s-a realizat obiectul contractului care era indivizibil sub aspectul obligaţiilor şi că apelanta-pârâtă nu a făcut dovada că partea adversă îşi asumase asemenea obligaţii pe care să nu le fi îndeplinit), iar, pe de altă parte, deoarece presupun reevaluarea situaţiei de fapt, ce nu poate fi făcută de instanţa de recurs.

Nici argumentele referitoare la aplicarea greşită a prevederilor legale în materia rezoluţiunii nu pot fi examinate din perspectiva nelegalităţii lor, întrucât recurenta-pârâtă, reluând elemente factuale privind conduita părţilor contractante, urmăreşte să convingă instanţa de recurs că este exclusă culpa sa exclusivă pentru neîndeplinirea obiectului contractului şi că acesta a fost parţial executat, împrejurare care ar justifica fie reducerea proporţională a prestaţiei părţii adverse, în temeiul art. 1.551 alin. (2) C. civ., fie rezoluţiunea parţială, conform art. 1.549 alin. (2) C. civ.

Înalta Curte aminteşte că şi aceste motive au fost invocate şi în etapa procesuală anterioară, fiind analizate de instanţa devolutivă de control judiciar, care a statuat că sunt îndeplinite condiţiile rezoluţiunii contractului, faţă de împrejurarea că nu se poate reţine caracterul neesenţial al obligaţiilor indicate de pârâtă, calificarea contractului şi caracterul indivizibil al obiectului său impunând această sancţiune. În recurs, instanţei supreme nu-i este permis să cerceteze clauzele contractuale, natura obligaţiilor asumate de părţi şi gradul de îndeplinire a acestora, pentru a stabili dacă era justificată reducerea proporţională a prestaţiilor societăţii reclamante sau rezoluţiunea parţială.

Aceleaşi considerente privind limitele legale impuse recursului de prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. se opun ca instanţa supremă să examineze pretinsa aplicare greşită a prevederilor art. 1.516 alin. (2) şi ale art. 1.517 C. civ., precum şi a celor ce reglementează punerea în întârziere, neindicate expres prin recurs, având în vedere că susţinerile recurentei-pârâte conduc către o reevaluare a conduitei partenerilor contractuali, pentru ca instanţa de recurs să stabilească dacă neexecutarea obligaţiei de montaj şi punere în funcţiune a grupului de pompare a fost fără justificare sau dacă neexecutarea este imputabilă părţii adverse, în calitate de beneficiar, precum şi dacă înscrisurile indicate îndeplinesc cerinţele punerii în întârziere.

Totodată, prevederile art. 1.517 C. civ. nu au fost aplicate greşit, în sensul susţinut de titulara recursului, întrucât instanţa de apel a avut în vedere această normă de drept când a reţinut, pe baza corespondenţei părţilor, că, în contextul cererilor repetate trimise de către reclamantă pârâtei pentru a finaliza lucrarea, aceasta din urmă nu a invocat imposibilitatea realizării montajului şi punerii în funcţiune din cauza unei culpe a beneficiarului, împrejurare care justifică pe deplin invocarea textului legal amintit.

Pentru aceste considerente, constatând că motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., invocate de recurenta-pârâtă nu sunt fondate, Înalta Curte va respinge recursul declarat de această parte împotriva deciziei instanţei de apel.

Asupra recursului declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a formulat critici circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Prioritar, Înalta Curte va analiza motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizând nerespectarea cerinţelor legale privind conţinutul hotărârii judecătoreşti, care, dacă este găsit întemeiat, conferă hotărârii judecătoreşti un viciu de nelegalitate ce ar impune casarea şi ar face de prisos cercetarea celorlalte motive de nelegalitate.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta-reclamantă a indicat ipoteza motivelor contradictorii, susţinând că soluţia de respingere a capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere de 0,1% pe zi - cu motivarea că suma de 302.430,17 RON nu reprezintă contravaloarea prestaţiilor neexecutate, ci restituirea contravalorii echipamentelor livrate ca efect al restituirii contraprestaţiilor în urma desfiinţării contractului - este contrară statuărilor din considerentele deciziei atacate, din care rezultă că obligaţiile pârâtei sunt indivizibile.

Înalta Curte reţine că respectivul capăt de cerere, având ca obiect obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere de 0,1% pe zi din valoarea prestaţiilor neexecutate în termen, în cuantum de 302.430,17 RON, conform art. 14.5. din contractul părţilor, a fost admis de prima instanţă şi respins de instanţa de apel.

Prima instanţă a reţinut că penalităţile de întârziere sunt datorate în temeiul art. 16.1, potrivit căruia "Nerespectarea obligaţiilor asumate prin prezentul contract de către una dintre părţi, dă dreptul părţii lezate de a cerere rezilierea contractului de lucrări şi de a pretinde plata de daune-interese, conform art. 14.5" şi al art. 14.5. din acelaşi contract, care stabileşte că "Partea care nu-şi îndeplineşte obligaţiile contractuale în termenele şi modalităţile arătate în prezentul contract, este datoare către cealaltă porte cu o penalitate cuantificată de 0,10 % pentru fiecare zi de întârziere la valoarea obligaţiei restante. Cuantumul penalităţilor poate depăşi valoarea debitului".

În calea ordinară de atac, sentinţa a fost schimbată în parte, în sensul înlăturării obligaţiei pârâtei de a plăti penalităţile, instanţa de apel reţinând că, deşi cele două clauze contractuale anterior menţionate îşi produc efectele chiar şi în ipoteza rezoluţiunii contractului, acesta nu s-a finalizat întrucât pârâta nu a montat şi pus în funcţiune pompele, operaţiune evaluată de părţi la zero RON, astfel că suma de 302.430,17 RON nu reprezintă contravaloarea prestaţiilor neexecutate, ci restituirea contravalorii echipamentelor livrate, ca efect al restituirii contraprestaţiilor în urma desfiinţării contractului, astfel că nu pot fi calculate penalităţi la această sumă.

În considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a statuat anterior expunerii acestui raţionament, că părţile au încheiat un contract de prestări servicii, scopul fiind punerea în funcţiune a grupului de pompare, că obligaţiile asumate de prestator erau indivizibile, înlăturând, în consecinţă, susţinerile pârâtei, potrivit cărora a fost încheiat un contract mixt, de vânzare cumpărare, având ca obiect furnizarea echipamentelor şi de antrepriză, în ceea ce priveşte montajul şi punerea în funcţiune. Totodată, în considerarea caracterului indivizibil al obligaţiilor asumate de prestator potrivit obiectului contractului şi reţinând că pompele, deşi au fost livrate, nu au fost montate şi puse în funcţiune, instanţa de apel a stabilit că nu s-a realizat obiectul indivizibil al contractului, impunându-se sancţiunea rezoluţiunii.

Examinând criticile recurentei-reclamante în raport cu statuările instanţei de apel anterior relevate, Înalta Curte reţine caracterul fondat al motivului de recurs privind considerentele contradictorii ale deciziei recurate, cu incidenţă directă asupra soluţiei din dispozitiv.

Într-adevăr, odată ce curtea de apel a confirmat şi justificat, la rândul său, caracterul indivizibil al obligaţiilor asumate de prestator, privind furnizarea, montajul şi punerea în funcţiune a pompelor, rezultă că obiectul contractului nu se putea realiza decât în momentul în care grupul de pompare era pus în funcţiune, când se îndeplinea scopul urmărit de societatea reclamantă la încheierea lui, caracterul indivizibil urmând a fi avut în vedere şi la momentul la care a fost examinat dreptul beneficiarului la daunele-interese pentru rezoluţiune.

Însă, modalitatea în care instanţa de apel a procedat, când a statuat asupra penalităţilor de întârziere contractuale, este consecinţa divizării obligaţiilor asumate, întrucât a detaşat din obiectul contractului, anterior calificat ca fiind indivizibil, prestaţiile neexecutate privind montarea şi punerea în funcţiune a pompelor, reţinând că valoarea lor este zero, fără posibilitatea de a se calcula penalităţi de întârziere, deşi confirmase anterior rezoluţiunea contractului din cauza nerealizării obiectului indivizibil al acestuia.

Aşadar, statuările instanţei de apel asupra naturii obligaţiilor asumate de prestator prin contractul de antrepriză au caracter contradictoriu, de vreme ce au primit calificări diferite pe parcursul motivării deciziei recurate, obligaţiile fiind calificate indivizibile, când a fost aplicată sancţiunea rezoluţiunii, şi divizibile, la momentul examinării şi respingerii dreptului reclamantei la daune-interese.

În considerarea argumentelor expuse, întrucât pronunţarea unei asemenea soluţii a produs recurentei-reclamante o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei atacate, recursul promovat de S.C. A. S.R.L. va fi admis, în baza art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., va fi casată decizia atacată şi trimisă cauza spre o nouă judecată instanţei de apel, căreia îi revine sarcina de a analiza capătul de cerere privind dreptul reclamantei la penalităţi de întârziere contractuale, cu respectarea îndrumărilor prezentei decizii.

Având în vedere măsura casării hotărârii din apel, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu se mai impune examinarea motivului de recurs formulat de recurenta-reclamantă vizând menţiunea inexactă din dispozitivul hotărârii privind admiterea apelului în loc de admiterea în parte a apelului, nici a criticilor circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Cu ocazia rejudecării va fi avută în vedere şi cererea accesorie a recurentei-reclamante vizând cheltuielile de judecată aferente acestei faze a procesului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 404/16.12.2024, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti - secţia a II-a Civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 ianuarie 2026.