Civil damages for state reserve mismanagement: nullity of cassation appeal due to lack of passive standing and invalid late modification of legal basis

Şedinţa publică din data de 28 ianuarie 2026

Deliberând asupra recursului, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor - secţia a II-a Civilă la data de 08.05.2024, reclamanta Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâtul la plata sumei de 1.709.760 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin acţiunile sau inacţiunile sale, în calitate de director general al S.C. B. S.A. şi să menţină măsurile asiguratorii instituite asupra bunurilor sale imobile, menţionate în decizia penală nr. 192/A/03.04.2024, pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2016, respectiv cele care au făcut obiectul sechestrului asigurator conform procesului-verbal din data de 29.11.2013, asupra sumelor de bani ale acestuia, ridicate cu ocazia percheziţiei domiciliare din data de 28.11.2013 şi asupra contului de credit nr. x, deschis la C., până la limita sumei de 1.709.760 RON, prejudiciu pretins în legătură cu infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. pentru care s-a dispus achitarea în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., cererea de chemare în judecată fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 1.270 alin. (1) şi art. 1.350 C. civ. şi ale art. 27 alin. (2) şi art. 397 alin. (5) C. proc. pen.

Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii, iar prin notele de şedinţă depuse la dosar la data de 10.10.2024 a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

La data de 24.10.2024, reclamanta a depus note de şedinţă prin care a arătata că răspunderea pârâtului rezultă din neîndeplinirea obligaţiilor ce izvorăsc atât din contract, cât şi din gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită şi din orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii, potrivit art. 1.165 C. civ.

Prin sentinţa nr. 190/LP/21.11.2024, Tribunalul Bihor - secţia a II-a Civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului şi a respins acţiunea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale a declarat apel.

Prin decizia nr. 146/2025-A/17.06.2025, Curtea de Apel Oradea - secţia a II-a Civilă a respins apelul ca nefondat şi a obligat apelanta la plata către intimat a sumei de 15.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, a susţinut că hotărârea atacată este nelegală, întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază ori cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei.

A imputat instanţei de apel că a reţinut greşit, referitor la decizia nr. 64/2011 a instanţei supreme, pe care reclamanta a invocat-o ca jurisprudenţă, că situaţia din cauza respectivă în care partea nu a indicat un temei de drept al cererii sale este diferită de cea din prezenta cauză, iar în opinia recurentei, situaţia lipsei temeiului juridic şi cea a indicării unui temei greşit sunt echivalente, faţă de principiul de drept qui potest plus, potest minus.

Evocând din considerentele aceleiaşi decizii de speţă cu privire la obligaţia instanţei de a identifica deficienţele de motivare în drept a acţiunii şi de a pune această chestiune în discuţia părţilor, a invocat prevederile art. 22 alin. (4) C. proc. civ. şi a subliniat că instanţa de apel avea obligaţia de a cere părţilor să prezinte explicaţii oral sau în scris şi să le pună în dezbaterea lor, însă, deşi a reţinut teoretic aceste aspecte, hotărârea pronunţată cuprinde motive contradictorii. Astfel, instanţa de apel a reţinut că acţiunea trebuie calificată după motive şi scopul urmărit, dar nu a examinat raporturile juridice ale părţilor, reţinând că această evaluare nu se impune faţă de împrejurarea că reclamanta a indicat temeiul juridic al cererii sale.

În opinia titularei recursului, temeiul de drept indicat în acţiune nu leagă instanţa, care este îndreptăţită, în virtutea rolului activ, să dea calificarea juridică corectă cererii, iar instanţa de apel chiar a reţinut că cererea se califică în raport cu motivele de fapt prezentate şi scopul urmărit de reclamant, însă ulterior a apreciat că temeiul juridic indicat expres este cel care stabileşte limitele acţiunii.

A subliniat că acţiunea a avut drept temei prevederile art. 27 alin. (2) şi ale art. 397 alin. (5) C. proc. pen., ce nu a fost schimbat pe parcursul judecăţii şi că argumentele contradictorii ale instanţei de apel au condus la soluţia greşită de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului.

Circumscris motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel a reţinut greşit faptul că în cazul dosarului penal au fost cercetate faptele imputate pârâtului, dar şi societăţii B. S.A. şi că instanţa penală nu a analizat starea de fapt prin prisma prevederilor legale privind răspunderea civilă contractuală, iar aceste concluzii demonstrează că nu a analizat probatoriul administrat în dosarul penal şi nu a înţeles normele de drept incidente în cauză.

A susţinut că intimatul, în calitate de director al societăţii B. S.A., semnând contractele de depozit, şi-a asumat obligaţiile din Legea nr. 82/1991 privind păstrarea şi administrarea bunurilor rezervă de stat, fiind persoana responsabilă de predarea, păstrarea şi gestiunea stocului, iar în dosarul penal a fost analizată starea de fapt pe baza contractelor menţionate în cererea de chemare în judecată.

Recurenta a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material, întrucât invocarea prevederilor art. 1.165 C. civ. prin notele scrise depuse la data de 24.10.2024 la prima instanţă nu au schimbat starea de fapt dedusă judecăţii, iar judecătorul era obligat să le aplice, fiind utile cauzei.

A menţionat că argumentele curţii de apel privind impedimentul de a examina critica reclamantei referitoare la interpretarea greşită a prevederilor art. 1.165 C. civ., reţinând că se opun celor ale art. 204 alin. (3) C. proc. civ., conduc la încălcarea principiului reglementat de art. 22 alin. (4) C. proc. civ., întrucât judecătorul nu a pus în discuţie calificarea juridică exactă a cererii.

A mai susţinut că pârâtul a recunoscut producerea unui prejudiciu în patrimoniul reclamantei, aspect care demonstrează că acesta trebuie să răspundă, aşadar are calitate procesuală pasivă.

O ultimă critică din memoriul de recurs a vizat chestiunea cheltuielilor de judecată acordate pârâtului în apel, recurenta susţinând că se impune reducerea cuantumului lor, fiind disproporţionat faţă de complexitatea cauzei.

Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, prin prisma prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Conform art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Aşadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cerinţa legii presupunând ca dezvoltarea motivelor să facă posibilă încadrarea lor în cazurile de nelegalitate reglementate de această normă de drept.

Prin iniţierea prezentului demers judiciar, reclamanta Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale a urmărit să obţină obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat prin acţiunile sau inacţiunile sale, în calitate de director general al S.C. B. S.A., acţiunea fiind respinsă, de prima instanţă, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar curtea de apel a confirmat această soluţie, respingând apelul promovat de reclamantă.

Prin recursul formulat, deşi a indicat drept temei dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. - potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei şi când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material - recurenta nu a dezvoltat nicio critică de veritabilă nelegalitate la adresa deciziei instanţei de prim control judiciar.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta deduce spre soluţionare ipoteza motivelor contradictorii, apreciind că poate fi circumscrisă acestei situaţii decizia curţii de apel întrucât a reţinut că acţiunea se califică după motivele de fapt ale cererii şi după scopul urmărit prin promovarea ei, pentru ca, ulterior, să nu examineze critica privind obligaţia primei instanţe de a analiza raporturile juridice dintre părţi, reţinând că o asemenea examinare nu putea fi realizată având în vedere temeiul juridic pe care reclamanta şi-a întemeiat cererea.

În acest context, Înalta Curte aminteşte părţilor că prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin prisma motivelor contradictorii cuprinse în hotărârea atacată, vizează ipoteza unei contrarietăţi între considerentele acesteia, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată sau ipoteza unei contrarietăţi dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii sau invers.

În speţă, deşi se prevalează de ipoteza considerentelor contradictorii din cuprinsul hotărârii, criticile recurentei relevă, în realitate, nemulţumirea faţă de modul în care i-au fost examinate susţinerile privind temeiul juridic al acţiunii, de statuările instanţei de apel şi soluţia pronunţată prin prisma temeiului juridic al acţiunii sale, în sensul că cererea de chemare în judecată a fost examinată pe temeiul răspunderii contractuale, iar nu pe temeiurile precizate prin concluziile scrise depuse la dosar la 24.10.2024, în faţa primei instanţe.

Or, aceste critici sunt lipsite de valenţe de nelegalitate, fiind numai formal circumscrise cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prin prisma considerentelor contradictorii.

Cât priveşte al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., argumentele prezentate de titulara recursului vizează elemente factuale pe care şi-a fundamentat prezentul demers judiciar, singura normă de drept material invocată fiind art. 1.165 C. civ., pe care a menţionat-o în concluziile scrise depuse în dosarul tribunalului şi apreciază că instanţa era obligată să o aibă în vedere la soluţionarea cererii sale.

Înalta Curte reţine caracterul formal al acestui motiv de recurs, întrucât nu este susţinut de critici din care să rezulte că instanţa de apel a încălcat sau aplicat greşit normele de drept material, ci recurenta urmăreşte ca instanţa de recurs să reanalizeze situaţia de fapt şi probele administrate, prin prisma temeiului juridic modificat prin concluziile scrise, apreciind că instanţele anterioare au pronunţat hotărâri greşite, întrucât nu au calificat exact cererea dedusă judecăţii, împrejurarea care, în opinia acesteia, indică încălcarea şi a prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ.

Această critică vizând nesocotirea rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, prin omisiunea de a pune în discuţie calificarea juridică a cererii de chemare în judecată după temeiurile de drept indicate cu depăşirea termenului procedural până la care era permisă o astfel de modificare, nu poate fi examinată în cadrul controlului de nelegalitate, întrucât instanţa de apel a analizat chestiunea calificării cererii, statuând că nu se impunea faţă de împrejurarea că acţiunea era întemeiată în drept, acelea fiind limitele învestirii instanţei de către reclamant, iar modificarea temeiului juridic nu se mai putea realiza la momentul procesual la care au fost depuse concluziile scrise. În consecinţă, reanalizarea unei critici deja examinate de către instanţa devolutivă de control judiciar nu mai poate fi supusă evaluării instanţei de recurs, cu scopul de a primi o interpretare conform viziunii recurentei.

Totodată, Înalta Curte notează că soluţia de respingere a acţiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă a fost justificată de împrejurarea că pârâtul nu este parte în contractele de depozit şi prestări servicii pe care reclamanta le-a încheiat cu S.C. B. S.A., iar acţiunea vizează despăgubiri rezultând din executarea obligaţiilor asumate prin aceste convenţii, astfel că pârâtul, în calitate de reprezentant al S.C. B. S.A., nu poate răspunde contractual, astfel cum reclamanta a solicitat prin acţiune.

Soluţia tribunalului a fost menţinută de instanţa de apel, care a statuat că cererea reclamantei a fost întemeiată în drept pe răspunderea civilă contractuală, ulterior indicând temeiuri noi privind alte instituţii de drept material, însă, cum această modificare a fost realizată prin notele scrise depuse la 24.10.2024, au devenit incidente dispoziţiile art. 204 alin. (3) C. proc. civ. şi, lipsind acordul părţii adverse pentru această schimbare a temeiului juridic, cererea reclamantei nu mai putea fi examinată în configuraţia propusă.

Acest raţionament, fundamentat exclusiv pe norma de drept procesual anterior evocată, nu a fost criticat prin cererea de recurs, în sensul ca titulara prezentei căi de atac să fi relevat greşeala de judecată a instanţei de apel când a statuat că temeiul juridic al acţiunii sale nu mai putea fi modificat la momentul procesual ales de reclamantă, or, în lipsa unei astfel de critici, se impune concluzia că dezlegarea instanţei devolutive de control judiciar nu a fost, în concret, contestată.

De asemenea, nici critica vizând cuantumul pretins disproporţionat al sumei la plata căreia a fost obligată în apel, cu titlu de cheltuieli de judecată, nu poate fi luată în analiză, deoarece aduce în discuţie o chestiune de eventuală netemeinicie, iar nu una de nelegalitate; se cuvine subliniat şi că, prin decizia nr. 3/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în interesul legii că o critică adusă modalităţii în care instanţele se pronunţă asupra proporţionalităţii onorariului avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În acest context, instanţa supremă aminteşte că nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare din perspectiva rigorilor procedurale, situaţie care se regăseşte şi în speţă, din moment ce, aşa cum s-a arătat, analiza memoriului de recurs impune concluzia că recurenta nu a formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1), raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul.

Reţinând culpa procesuală a recurentei-reclamante, a cărei cale de atac a fost anulată, Înalta Curte, cu observarea prevederilor art. 451-453 C. proc. civ., urmează să o oblige pe aceasta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 22.500 RON, reprezentând onorariu de avocat achitat de intimatul-pârât, dovedite prin prezentarea facturilor nr. x/19.09.2025 şi nr. x/12.01.2026, în care se menţionează numărul contractului de asistenţă juridică şi al prezentului dosar, precum şi a ordinului de plată electronic din data de 19.09.2025 şi a chitanţei nr. x/12.01.2026, care atestă achitarea sumelor indicate în facturi, înscrisuri regăsite la dosarul de recurs.

Totodată, în raport de complexitatea cauzei şi munca efectiv prestată de avocat, care nu se limitează numai la prezenţa acestuia în faţa instanţei, Înalta Curte constată că nu se impune reaprecierea onorariului solicitat pe calea cheltuielilor de judecată de către intimatul-pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale împotriva deciziei nr. 146/2025-A/17.06.2025, pronunţată de Curtea de Apel Oradea - secţia a II-a Civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimatul-pârât a sumei de 22.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 ianuarie 2026.