Guarantee reimbursement: interruption of statute of limitations via request for forced execution and contractual compliance with documentation requirements
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court dismissed the appeal in cassation, upholding the lower courts' decision that ordered the defendant guarantee fund to pay the plaintiff bank approximately 247,218 RON in principal, legal interest accruing from the date of the payment refusal, and court costs, thereby establishing that the plaintiff prevailed. The dispute arose from the plaintiff’s claim for reimbursement under a state guarantee contract after the defendant refused to pay, with the core legal battle centering on whether a prior, subsequently annulled, request for forced execution constituted a valid interruption of the statute of limitations. The Court ruled that the earlier request for forced execution must be assimilated to a summons for trial purposes under Civil Code Article 2537(1)(2), producing an interruptive effect on the three-year limitation period because the creditor acted with a scusable belief in the validity of the title based on then-current jurisprudence, and the new action was filed within the six-month restart period under Civil Code Article 2539(2). Furthermore, the Court rejected the defendant’s arguments regarding contractual breaches, determining that the lower court’s interpretation of the guarantee framework agreement and the assessment of the bank’s compliance with documentation and collateral enforcement obligations were matters of fact and not subject to review in cassation, while also confirming that the creditor bore no culpability for the period following the execution refusal, thus sustaining the award of legal interest from that date.
Legislator headnote
AI generatedart. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 15 C. civ, art. 488 alin. (1) C. proc. civ, art. 2537 C. civ, art. 148 C. proc. civ, art. 10 C. civ; Guarantee reimbursement: interruption of statute of limitations via request for forced execution and contractual compliance with documentation requirements: Prima critică vizează soluţia pronunţată de curtea de apel asupra excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune al intimatei-reclamante, recurentul apreciind că respingerea acestei excepţii este rezultatul interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor art. 2.537 pct. 2 şi ale art. 2.539 alin. (2) C. civ., argumentând că cererea de executare silită nu poate fi asimilată unei cereri de chemate în judecată astfel încât să genereze un efect întreruptiv de prescripţie, câtă vreme nu este prevăzută în mod expres de legiuitor.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2025
Analizând actele de la dosar şi hotărârile atacate, reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - secţia a VI-a Civilă la 09.06.2023 sub nr. x/2023, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN (în continuare "Fondul" sau "F.N.G.C.I.M.M."), solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa:
- să dispună obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 247.218,12 RON, reprezentând un procent de 80% din finanţarea restantă acordată de către A. S.A. beneficiarului S.C. B. S.R.L., garantată de către Fond prin confirmarea de includere în plafonul de garantare nr. x/13.12.2013, emisă în temeiul convenţiei cadru-notificare plafon de garantare nr. x/10.12.2013;
- să dispună obligarea pârâtului la plata dobânzii legale penalizatoare pentru perioada cuprinsă între data refuzului plaţii garanţiei - 13.12.2016 - şi data achitării integrale a creanţei;
- să dispună obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Pe calea întâmpinării, pârâtul a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a solicitat, în principal, respingerea cererii ca fiind prescrisă, iar, pe fond, ca neîntemeiată; prin încheierea din 26.02.2024, prima instanţă a unit cu fondul excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Prin sentinţa civilă nr. 1204/15.05.2024, Tribunalul Bucureşti - secţia a VI-a Civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a admis cererea şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 247.218,12 RON, reprezentând contravaloare garanţie, a dobânzii legale asupra acestei sume, calculate de la 13.12.2016 şi până la achitarea integrală a debitului principal, precum şi la plata sumei de 14.786,54 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Acestă sentinţă civilă a fost atacată cu apel de F.N.G.C.I.M.M.
Prin decizia civilă nr. 1531A/22.10.2024, Curtea de Apel Bucureşti - secţia a V-a Civilă a respins ca nefondat apelul şi a obligat apelantul-pârât să plătească intimatei-reclamante suma de 4.234,68 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin încheierea din 04.11.2024, instanţa de apel a respins ca nefondată cererea de îndreptare eroare materială a acestei decizii civile, formulată de F.N.G.C.I.M.M.
Împotriva deciziei civile şi a încheierii menţionate, F.N.G.C.I.M.M. a promovat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei şi a încheierii şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, în principal, ca prescrisă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, constând în taxa judiciară de timbru.
În motivare, printr-o primă critică, cu privire la soluţia pronunţată asupra excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, a afirmat că instanţa de apel a interpretat în mod eronat dispoziţiile art. 2.539 alin. (2) teza a II-a C. civ., în condiţiile în care cererea de executare silită nu poate fi asimilată unei cereri de chemare în judecată, fiind vorba despre acte de procedură distincte, specifice unor proceduri diferite ale procesului civil.
Potrivit recurentei, în mod greşit s-a apreciat că cererea de executare silită nu a fost lipsită de fundament juridic, lăsând fără relevanţă decizia pronunţată în interesul legii nr. 26/2019, prin care s-a respins ca inadmisibil recursul privind admisibilitatea cererilor de încuviinţare a executării silite pornite de instituţiile de credit împotriva Fondului prin invocarea ca titlu executoriu a contractelor de garantare; a precizat că este eronată statuarea potrivit căreia eventuala practică favorabilă ar constitui un argument solid al raţionamentului avut în vedere de intimată la momentul demarării executării silite în temeiul contractului de garantare, în loc să formuleze o acţiune pe calea dreptului comun.
În continuare, cu referire la art. 2.537 C. civ., a afirmat că raţionamentul curţii este corect în ceea ce priveşte valoarea sa juridică, dar a fost greşit aplicat, întrucât analogia între cererea de chemare în judecată şi cea de executare silită este eronată, iar cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei derogă de la dispoziţiile generale referitoare la curgerea continuă a termenului de prescripţie de 3 ani.
De asemenea, a susţinut că, aplicând raţionamentul curţii, ar fi fost necesar ca cererea de executare să fii fost anulată, or aceasta a fost admisă, prin încheierea din 30.08.2019 pronunţată în dosarul nr. x/2019, iar ulterior, prin decizia civilă nr. 6049/12.12.2022 pronunţată în dosarul nr. x/2019, au fost anulate actele de executare, nu şi cererea de executare silită, chiar dacă prin efectul legii rămâne fără obiect.
Cum actele cu caracter întreruptiv de prescripţie sunt prevăzute în mod limitativ de către legiuitor, în opinia titularului recursului, instanţa era obligată să judece conform voinţei acestuia şi nu să adauge la lege.
Cât priveşte modul de interpretare a dispoziţiilor art. 2.539 alin. (2) C. civ., a susţinut că vine în conflict cu art. 24 din Constituţie, atât timp cât formularea contestaţiei la executare a condus la protejarea părţii adverse, că dreptul la apărare, prin invocarea prescripţiei, a fost restrâns în alte condiţii decât cele permise de art. 53 din legea fundamentală, respectiv că legitimează un abuz de drept şi, astfel, vine în contradicţie cu art. 15 C. civ.
Totodată, a precizat că dispoziţiile enunţate trebuie interpretate logic şi sistematic, iar aplicarea acestor principii nu poate conduce în niciun caz la concluzia că anularea prevăzută de art. 2.539 alin. (2) teza a II-a C. civ. este cea obţinută ca urmare a unui demers al părţii adverse.
Printr-o a doua critică, recurenta a afirmat încălcarea dispoziţiilor art. 1.270, art. 1.170. art. 1.268 alin. (3) şi art. 1.350 C. civ., raportat la clauzele consfinţite de părţi în art. 9.1, art. 9.2 alin. (1) lit. b) e) şi f) şi art. 9.2 alin. (5), coroborate cu art. 3.1.1 lit. a)3) şi f) şi art. 3.3.4 din convenţia nr. 156/2011.
În ceea ce priveşte obligaţia finanţatorului de a prezenta extrasul B.P.I., primul motiv de refuz, a arătat că, prin art. 3.1.1 lit. a)3) din convenţie, părţile au prevăzut în mod clar data la care trebuie făcută consultarea B.P.I., anume data aprobării finanţării, astfel că instanţa nu o putea modifica sau considera a fi de mică însemnătate, neavând dreptul să cenzureze oportunitatea pentru care părţile au convenit data la care se verifică îndeplinirea criteriilor de eligibilitate, o astfel de abordare echivalând cu anularea voinţei comune a părţilor.
Cât priveşte obligaţia finanţatorului de a prezenta situaţiile financiare anuale încheiate de beneficiar la 31.12.2009, al doilea motiv de refuz, a afirmat că instanţa de apel a intervenit în mod nepermis şi nelegal asupra convenţiei, înlăturând parte din obligaţiile asumate de intimată şi a schimbat obiectivele pe care părţile le-au avut la semnarea convenţiei.
A precizat că intimata şi-a asumat o obligaţie de rezultat şi nu se poate exonera prin executarea altor prestaţii decise în mod unilateral.
De asemenea, faţă de împrejurarea că beneficiarul a depus la Ministerul de Finanţe bilanţurile sau că acestea poartă semnătura contabilului care le-a întocmit, a susţinut că nu acoperă nelegalitatea, atât timp cât intimata şi-a asumat, prin convenţie, obligaţia de a prezenta "copie certificată" de pe situaţiile financiare anuale încheiate de beneficiar la 31.12.2009, ceea ce înseamnă documente semnate de reprezentantul legal.
Cum în cauză nu există niciun document care să releve identitatea între administratorul beneficiarului şi contabilul care a semnat situaţiile financiare, a apreciat că nu se poate considera că acestea ar aparţine beneficiarului.
Cu referire la obligaţia finanţatorului de a prezenta dovada declanşării procedurilor de valorificare silită a tuturor garanţiilor accesorii, ultimul motiv de refuz, a precizat că intimata avea obligaţia de a pune în executare toate garanţiile accesorii, or pe lângă biletul la ordin pus în executare, mai existau 4 garanţii accesorii pentru care nu s-a făcut dovada iniţierii procedurilor de executare, deşi această obligaţie a fost asumată prin convenţie.
A reproşat instanţei de apel faptul că trebuia să verifice dacă cererile de executare silită asupra întregului patrimoniul al beneficiarului, respectiv al fidejusorului au fost întemeiate şi pe contractul de garanţie reală mobiliară asupra soldurilor conturilor din 09.01.2008, pe cel de garanţie reală mobiliară supra bunurilor mobile, inclusiv stocuri, pe cel de ipotecă mobiliară asupra creanţelor băneşti din 20.12.2013 rezultate din poliţa de asigurare nr. x/17.12.2013, precum şi pe contractul de ipotecă mobiliară asupra creanţelor băneşti din 31.01.2012 rezultate din contractul nr. x/09.12.2011, încheiat între beneficiar şi S.C. C. S.R.L.
Prin urmare, în mod nelegal a intervenit instanţa şi a modificat convenţia părţilor, în sensul exonerării intimatei de obligaţia de a pune în executare toate garanţiile accesorii, în alte împrejurări decât cele prevăzute de art. 1.351-1.353 C. civ.
Sub un ultim aspect, cu privire la soluţia pronunţată asupra capătului accesoriu privind plata dobânzii legale penalizatoare, recurenta a învederat că şi în situaţia în care se va constata că acţiunea nu este prescrisă, iar motivele de refuz nu sunt întemeiate, nu i se poate atribui vreo culpă pentru perioada până la soluţionarea contestaţiei la executare.
În consecinţă, prin raportare la art. 1.534 C. civ. şi la împrejurarea că intimata a iniţiat procedura executării silite în lipsa unui titlu executoriu, fiind în culpă dovedită, a susţinut că dobânda ar putea fi acordată începând cu data înregistrării noii cereri de chemare în judecată.
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, motivat de faptul că recurentul reia susţinerilor din faţa instanţei de apel, exprimându-şi nemulţumirea cu privire la respingerea excepţiei prescripţiei şi a aspectelor învederate pe fondul cauzei, fără o argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., solicitând anularea recursului, iar, pe fond, respingerea ca nefondat şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.
A apreciat că sunt pe deplin incidente dispoziţiile art. 2.539 alin. (2) teza a II-a C. civ., având în vedere că acţiunea a fost formulată în termenul de 6 luni de la data anulării definitive a executării silite, raţionamentul curţii fiind corect.
Cu privire la primul motiv de refuz, contrar afirmaţiilor recurentului, a precizat că art. 9.2 lit. f) din convenţie prevede doar obligativitatea depunerii unui extras din care să reiasă că nu a fost deschisă procedura insolvenţei împotriva beneficiarului la data aprobării finanţării, fără a fi precizată data la care trebuie efectuată interogarea. Or, aceasta, prin consultarea B.P.I. din 05.12.2011 şi istoricul din 19.10.2015, a făcut dovada că, la data aprobării finanţării, beneficiarul nu se afla în procedura insolvenţei, îndeplinindu-şi astfel obligaţiile contractuale. Totodată, a menţionat că afirmaţiile ce susţin cel de-al doilea motiv de refuz sunt nefondate, în contextul în care formularul depus online de către contabil a fost validat, iar recurentul nu a contestat, în cadrul cererii introductive, faptul că din datele cuprinse în situaţiile financiare ar rezulta neîndeplinirea condiţiilor de eligibilitate de la art. 3.1.1 lit. a)3) şi f), respectiv că este neîntemeiat şi cel de-al treilea motiv de refuz în raport cu precizările din adresa nr. x/08.07.2016, transmisă acestuia.
În ceea ce priveşte dobânda penalizatoare, a solicitat să se constate că în mod judicios instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1.535 C. civ. şi art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.
Recurentul-pârât a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului şi a reiterat argumentele expuse prin memoriul de recurs.
Prin rezoluţia din 07.05.2025 s-a fixat termen în şedinţă publică la 24.09.2025, cu citarea părţilor, termen la care Înalta Curte a pus în discuţia părţilor excepţia nulităţii recursului respingând această excepţie, atât soluţia cu privire la excepţie cât şi considerentele care o susţin fiind cuprinse în partea introductivă a prezentei decizii.
Analizând recursul formulat de recurentul-pârât, în baza motivelor de recurs şi a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu titlu prealabil, instanţa supremă constată că deşi calea extraordinară de atac dedusă judecăţii a fost promovată atât împotriva deciziei civile nr. 1531/22.10.2024, cât şi împotriva încheierii din 04.11.2024, memoriul de recurs nu cuprinde critici referitoare la soluţia pronunţată de instanţa de apel în privinţa cererii de îndreptare eroare materială. Acest aspect sugerează faptul că recurenta a solicitat casarea încheierii atacate nu pentru vicii proprii de nelegalitate ci ca o consecinţă a casării deciziei atacate şi la care s-a ataşat încheierea prin care s-a respins cererea de îndreptare a erorii materiale.
Procedând în continuare la examinarea argumentelor critice aduse deciziei civile recurate, Înalta Curte le va înlătura pentru considerentele ce succed.
Prima critică vizează soluţia pronunţată de curtea de apel asupra excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune al intimatei-reclamante, recurentul apreciind că respingerea acestei excepţii este rezultatul interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor art. 2.537 pct. 2 şi ale art. 2.539 alin. (2) C. civ., argumentând că cererea de executare silită nu poate fi asimilată unei cereri de chemate în judecată astfel încât să genereze un efect întreruptiv de prescripţie, câtă vreme nu este prevăzută în mod expres de legiuitor.
Răspunzând acestei critici, Înalta Curte reaminteşte că, aşa cum rezultă din economia art. 2500 alin. (1) şi (2) C. civ., prescripţia extinctivă reprezintă acea sancţiune de drept civil care, îndeplinind o funcţie preponderent sancţionatorie a creditorului ce rămâne în mod nejustificat în pasivitate în ceea ce priveşte exercitarea drepturilor sale subiective civile, are ca efect stingerea dreptului la acţiune al creditorului. Prescripţia extinctivă sanţionează aşadar pasivitatea nejustificată şi culpabilă a creditorului şi, fără a stinge nici dreptul subiectiv civil şi nici obligaţia juridică corelativă, conduce la pierderea dreptului creditorului de a mai apela la forţa de constrângere a statului pentru a obţine recunoaşterea şi valorificarea/realizarea dreptului său.
Întrucât pasivitatea nejustificată şi culpabilă a creditorului reprezintă premisa reglementării prescripţiei ca sancţiune civilă, legiuitorul a prevăzut expres, în C. civ., atât cauze de suspendare a cursului prescripţiei, pentru acele ipoteze în care creditorul se află în imposibilitate de a acţiona, cât şi cauze de întrerupere a cursului prescripţiei, pentru acele ipoteze în care fie creditorul, fie debitorul întreprind demersuri pentru recunoaşterea/realizarea dreptului subiectiv astfel că sancţionarea creditorului cu pierderea dreptului la acţiune, ca efect al scurgerii timpului şi al intervenirii prescripţiei, nu se justifică.
Fără a fi în măsură a anticipa toate ipotezele ce se pot ivi în practică, în cuprinsul art. 2537 C. civ., legiuitorul s-a străduit să enumere toate tipurile de cereri adresate organelor judiciare care pun în evidenţă ieşirea din pasivitate a creditorului şi declanşează mecanismele judiciare de recunoaştere/realizare a dreptului subiectiv civil.
În acest context legislativ, cum niciun legiuitor nu poate anticipa toate ipotezele concrete ce se pot ivi în practică, cu atât mai puţin situaţia în care jurisprudenţa naţională ar fi contradictorie în ceea ce priveşte caracterul de titlu executoriu a unui anumit contract, revine instanţei de judecată să interpreteze norma de drept, ce reglementează cazurile de întrerupere a prescripţiei, prin raportare la spiritul legii şi la ansamblul principiilor ce configurează fundamentele pe care este clădită instituţia prescripţiei, ca sancţiune de drept civil.
Pornind de la aceste premise în analiza criticii formulate în recurs, într-un prim considerent, Înalta Curte notează că, iniţial, având reprezentarea faptului că se află în posesia unui titlu executor, reclamanta a promovat o cererea de executare silită ce a făcut obiectul dosarului executional nr. x/2019 instrumentat de B.E.J.A. D. şi D.. Atât cererea de executare silită cât şi cererea dedusă judecăţii în prezentul demers judiciar au fost promovate în vederea valorificării aceluiaşi drept subiectiv civil şi împotriva aceluiaşi debitor: un drept personal de creanţă al reclamantei-creditor, de a obţine obligarea pârâtului, debitor, la plata garanţiei ce îşi are izvorul în convenţia nr. 156/2011. Ambele cereri reprezintă aşadar demersuri prin care creditorul a apelat la forţa de constrângere a statului pentru realizarea unuia şi aceluiaşi drept subiectiv civil.
În continuare, instanţa supremă reţine, în contrast cu susţinerile recurentului-pârât şi în acord cu aprecierile instanţelor devolutive că, în contextul factual dat, cererea de executare silită se cuvine a fi asimilată unei cereri de chemare în judecată, în raport cu dispoziţiile art. 664 alin. (3) şi art. 148 C. proc. civ., respectiv că aceasta a produs efectul întreruptiv al curgerii termenului de prescripţie extinctivă deoarece:
- a fost înaintată instanţei de judecată, prin intermediul executorului judecătoresc, dovadă fiind încheierea de încuviinţare a executării silite, pronunţată la 30.08.2019 în dosarul nr. x/2019 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti;
- a privit fondul dreptului supus prescripţiei extinctive, aceeaşi reclamantă urmărind obligarea aceluiaşi pârât la plata garanţiei ca urmare a refuzului de satisfacere a cererii de plată nr. x/22.06.2015;
- a avut caracter serios, scopul reprezentându-l realizarea dreptului reclamantei cu concursul statului;
- deşi a rămas fără efect, ca urmare a anulării ulterioare a tututor actelor de executare silită, a fost succedată de prezenta acţiune înregistrată la 09.06.2023, adică în termen de 6 luni de la data la care hotărârea de anulare a procedurii execuţionale a rămas definitivă - 12.12.2022.
În consecinţă, întrucât reclamanta a avut reprezentarea eronată, dar scuzabilă, a faptului că se găseşte în posesia unui titlu executor, aspect confirmat de altfel de instanţa de executare care a încuviinţat executarea silită tocmai în considerarea calităţii de titlu executor a contractului anexat cererii de executare, instanţa supremă apreciază corectă şi conformă unei interpretări în spiritul legii concluzia instanţei de apel prin care aceasta a statuat că raţiunea textului art. 2.537 C. civ. este aceea de a da valoare juridică ca act întrerupător de prescripţie, demersului judiciar anterior al reclamantei.
Ceea ce omite autorul recursului este faptul că şi actualul demers judiciar al reclamantei a fost promovat pentru realizarea aceluiaşi drept de creanţă, generat de refuzul la plată a garanţiei pentru care aceeaşi parte a efectuat demersuri judiciare anterior, astfel că acea acţiune, ce a pus în lumină ieşirea din pasivitate a reclamantei-creditor, a fost de natură a întrerupe termenul de prescripţie cu toate consecinţele juridice ce decurg din aceasta.
Sunt eronate susţinerile recurentei referitoare la caracterul necontencios al procedurii declanşate prin cererea de executare silită anterioară. Procedura de executare silită, demarată urmare a depunerii unei cereri de executare silită, îşi păstrează caracterul contencios deoarece are ca finalitate satisfacerea efectivă şi concretă a dreptului creditorului împotriva debitorului urmărit silit. Împrejurarea că anumite etape ale procedurii de executare silită, cum este şi etapa încuviinţării cererii de executare silită, se derulează după o procedură necontencioasă în faţa instanţei de executare, fără citarea părţilor, nu este de natură a altera caracterul contencios al procedurii de executare silită privită în ansamblul său.
Pe de altă parte, contrar aprecierilor recurentei, instanţa de apel nu a completat dispoziţiile art. 2537 C. civ. cu propriile sale convingeri ci a realizat o interpretare justă a dispoziţiei legale în spiritul legii şi în considerarea funcţiei sancţionatorii a prescripţiei. În contextul în care prescripţia are funcţia de sancţiona pasivitatea creditorului, o astfel de sancţiune nu poate fi aplicată acelui creditor care, întemeindu-se pe jurisprudenţa de la acea epocă a instanţelor de executare, a avut reprezentarea faptului că se află în posesia unui titlu executor, recunoscut ca atare de lege, şi a declanşat direct faza a doua a procesului civil (executio), prin intermediul unei cereri de executare silită.
Nici alegaţiile recurentei privitoare la o înfrângere de către instanţa de apel a principiului înscris în art. 10 C. civ. şi care interzice analogia, nu pot fi primite. Conform acestui text de lege "legile care derogă de la o dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege". Or, în ipoteza factuală prezentată de litigiul dedus judecăţii, de vreme ce inclusiv cererea de executare silită produce efect întreruptiv de prescripţie, în acord cu art. 709 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., nu se poate susţine că acest principiu fundamental al C. civ. a fost nesocotit de instanţa de apel în contextul în care aceasta nu pronunţat o soluţie prin care să restrângă vreun drept şi nici nu a aplicat vreo sancţiune neprevăzută de lege, ci a evaluat modul în care trebuie interpretat şi aplicat art. 2537 C. civ. prin raportare la funcţia sancţionatorie a prescripţiei extinctive, concluzionând că, în circumstanţele factuale ale litigiului, prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune, privită ca sancţiune civilă aplicabilă doar creditorului pasiv, culpabil şi nediligent, nu a intervenit.
În continuare, instanţa supremă subliniază că efectul întreruptiv de prescripţie intervine doar dacă între cele două acţiuni succesive există identitate de părţi, precum şi identitate de chestiune litigioasă. Nu se cere o identitate formală de obiect şi cauză, dar este necesar ca cea de-a doua cerere să aibă în esenţă aceeaşi finalitate precum prima. Or, această condiţie este îndeplinită în cauză, întrucât se tinde la obligarea pârâtului la plata garanţiei convenite prin convenţia încheiată.
Transpunând aceste concluzii la instituţia prescripţiei, Înalta Curte formulează observaţia potrivit căreia dreptul material la acţiune nu poate fi disociat de dreptul subiectiv civil valorificat, fiind o componentă a acestuia; prin urmare, dacă în cele două acţiuni succesive, privite ca mijloc, se tinde a se valorifica acelaşi drept subiectiv civil, acestuia trebuie să i se ataşeze aceleaşi reguli referitoare la prescripţie, inclusiv cele ce vizează întreruperea acestui termen.
Cu privire la cursului acestei prescripţii, în raport cu data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în litigiul anterior -12.12.2022- şi data la care a fost introdusă acţiunea ce formează obiectul prezentei cauze -09.06.2023- se constată că sunt îndeplinite condiţiile enunţate de art. 2.539 alin. (2) C. civ. privind efectul întreruptiv de prescripţie al introducerii unei noi cereri de chemare în judecată într-un interval de maxim 6 luni de la momentul rămânerii definitive a hotărârii anterioare de anulare a acţiunii, deoarece prezentul demers judiciar a fost iniţiat în interiorul respectivului termen, ce urma să se împlinească abia la 12.06.2023.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va înlătura ca neîntemeiate şi argumentele prin care se susţine ignorarea de către instanţa de apel a deciziei pronunţate în interesul legii nr. 26/2019, precum şi cele prin care se afirmă că interpretarea dată textului de lege enunţat vine în conflict cu art. 24 şi 53 din legea fundamentală şi art. 15 C. civ.
Argumentul legat de nesocotirea Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 26/2019, pronunţate în interesul legii, nu poate fi primit de vreme ce, prin această decizie, recursul în interesul legii a fost respins ca inadmisibil.
Este adevărat că recursul în interesul legii a fost promovat pentru a se stabili în ce măsură sunt admisibile cererile de încuviinţare a executării silite pornite de instituţiile de credit împotriva Fondului Naţional de Garantare a Creditelor pentru I.M.M. prin invocarea ca titlu executoriu a contractelor de garantare. Respingerea ca inadmisibil a recursului în interesul legii face inutilă orice analiză privind o presupusă contradicţie între interpretarea oferită de instanţa de apel din prezentul litigiu şi dezlegarea dată de instanţa supremă prin respectiva decizie pronunţată în interesul legii.
Promovarea acestui recurs în interesul legii precum şi soluţiile jurisprudenţiale de încuviinţare a executării silite, fundamentate pe recunoaşterea caracterului de titlu executor a contractelor de garantare consimţite de Fondul Naţional de Garantare pentru I.M.M., pun în lumină eroarea scuzabilă în care s-a aflat reclamanta la momentul la care a decis să demareze direct faza a doua a procesului civil (executarea silită), întemeindu-se pe caracterul de titlu executor al contractului încheiat cu Fondul.
Nici împrejurarea că printr-o decizie de speţă nr. 1312/2023 a instanţei supreme s-a statuat asupra practicii consolidate a instanţelor în sensul că astfel de contracte nu constituie titluri executorii, nu reprezintă un argument suficient şi nici unul decisiv deoarece analiza trebuie raportată la epoca formulării cererii de executare silită (anul 2019), când jurisprudenţa nu era încă unitară ci doar în curs de unificare şi consolidare.
Aceaste împrejurări vin însă să sprijine justeţea modului în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat prevederile art. 2537 alin. (1) pct. 2 C. civ. în sensul asimilării cererii de executare silită cu cererea de chemare în judecată la care face referire expresă textul de lege, în contextul în care ambele categorii de cereri urmăreau aceeaşi finalitate substanţială, respectiv realizarea dreptului de creanţă al reclamantei împotriva pârâtei.
Aceleaşi argumente sunt pe deplin valabile şi cu privire la critica recurentei referitoare la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 15 C. civ. conform cărora "niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe". Or, din întreaga stare de fapt reţinută de instanţele devolutive şi necontestată de părţile litigante, nu rezultă că reclamanta şi-ar fi exercitat cu rea-credinţă drepturile sale subiective ori dreptul său la acţiune, nici la momentul promovării cererii de executare silită şi nici la momentul formulării cererii ce a declanşat litigiul din prezentul dosar ci, în ambele cazuri a urmărit realizarea dreptului său de creanţă.
Cât priveşte susţinerile privitoare la faptul că interpretarea oferită de instanţa de apel ar contraveni dreptului la apărare garantat de art. 24 din Constituţie sau principiului constituţional consacrat de art. 53 din legea fundamentală privind restrângerea unor drepturi, instanţa supremă constată că aceste susţineri sunt neavenite deoarece dispoziţiile referitoare la întreruperea termenului de prescripţie, examinate, interpretate şi aplicate de instanţa de apel, nu interferează nici cu dreptul la apărare al părţilor litigante şi nici cu condiţiile restrângerii unor drepturi şi libertăţi.
În contrast cu susţinerile recurentei, tocmai faptul că a putut promova o contestaţie la executare ce a avut ca finalitate anularea întregii executări silite anterioare, confirmă respectarea dreptului său la apărare. Acest drept, recunoscut constituţional de art. 24 din legea fundamentală, nu poate însă fi invocat în mod speculativ, în vederea sustragerii de la executarea unor obligaţii care revin părţii conform legii ori potrivit unui contract.
Prin următorul set de critici, se susţine încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează forţa obligatorie şi interpretarea contractului, buna-credinţă şi răspunderea civilă contractuală, în raport cu clauzele consfinţite de părţi, apreciind că intervenţia instanţei nu era necesară, faţă de caracterul clar al clauzelor respective, şi echivalează cu modificarea nelegală a voinţei părţilor, întrucât a înlăturat parte din obligaţiile asumate de intimata-reclamantă şi, astfel, a schimbat obiectivele avute în vedere la semnarea convenţiei.
Instanţa supremă notează că nici criticile formulate din aceasta perspectivă nu sunt fondate, iar statuările curţii de apel respectă dispoziţiile legale invocate, astfel că nu se poate reţine ingerinţa acesteia în raporturile contractuale dintre părţi.
Sub acest aspect, din examinarea deciziei recurate reiese cu evidenţă faptul că instanţa devolutivă de control a analizat probatoriul administrat - înscrisurile contestate de către titularul căii de atac din perspectiva nerespectării termenului contractual de consultare a B.P.I., a unor vicii de formă ale situaţiilor financiare transmise sau a procedurii de valorificare silită a tuturor garanţiilor accesorii - concluzia fiind aceea că refuzul de aprobare a cererii de plată este nejustificat prin raportare la clauzele inserate de părţi în convenţie, intimata-reclamantă respectând toate obligaţiile ce îi reveneau pentru a obţine plata garanţiei, documentaţia anexată cererii de plată fiind completă.
Astfel, a constatat că pârâtul nu a invocat neîntrunirea condiţiilor de eligibilitate în ceea ce îl priveşte pe beneficiar, că, odată cu cererea de plată, reclamanta a depus extrase din B.P.I., atât anterior ultimei confirmări a notificării de includere în plafonul de garantare din luna decembrie 2013, cât şi pe parcursul derulării finanţării, ceea ce dovedeşte efectuarea de către aceasta a verificărilor prevăzute în convenţie, că situaţiile financiare solicitate coincid cu datele publicate pe site-ul Ministerului de Finanţe şi a prezentat argumente privind chestiunea valabilităţii acestora, prin prisma legii contabilităţii şi a efectelor juridice pe care le-au produs; totodată, a explicat de ce a apreciat, faţă de cererile de executare silită depuse la dosar, că nu era necesar ca intimata-reclamantă să probeze faptul că a declanşat toate căile legale posibile dar neutile pentru recuperarea sumelor de bani împrumutate.
În egală măsură, Înalta Curte reţine că susţinerile recurentului-pârât referitoare la modul în care curtea a analizat şi interpretat clauzele convenţiei şi înscrisurile depuse la dosar nu pot fi primite, întrucât nu relevă niciun aspect de nelegalitate a deciziei atacate, din moment ce recurentul nu a indicat şi, cu atât mai puţin, nu a demonstrat încălcarea de către instanţa de apel a vreunei norme de drept material, acesta fiind nemulţumit doar de concluzia la care a ajuns instanţa de apel în urma aprecierii probatoriului administrat.
Cu alte cuvinte, criticile astfel formulate vizează aprecierea instanţei devolutive de control asupra unor chestiuni de fapt şi asupra conţinutului actului juridic ce constituie izvorul raporului juridic dedus judecăţii, acestea neconstituind aspecte de nelegalitate, ci, cel mult, de netemeinicie a deciziei recurate, astfel că nu pot fi reevaluate de către instanţa de control judiciar, întrucât o asemenea operaţiune ar presupune o nouă analiză şi interpretare a probelor administrate şi a conţinutului convenţiei şi nu o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material, chestiune incompatibilă cu calea de atac a recursului.
Ultima critică vizează soluţia pronunţată cu privire la capătul accesoriu referitor la dobânda legală, recurentul-pârât solicitând, în raport cu dispoziţiile art. 1.534 C. civ., acordarea dobânzii începând cu data înregistrării noii cereri de chemare în judecată şi nu începând cu 13.12.2016, aşa cum s-a dispus prin decizia atacată.
Înalta Curte va înlătura şi această critică, reţinând că instanţa de apel a statuat în mod corect asupra incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 1.535 alin. (1) C. civ., coroborat cu cele înscrise în art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, în contextul în care s-a stabilit temeinicia pretenţiilor intimatei-reclamante cu privire la debitul principal, iar dobânda are caracter accesoriu şi a fost solicitată expres, prin acţiune, de la data refuzului de plată. De aceea, sunt lipsite de relevanţă afirmaţiile privind inexistenţa culpei recurentului pentru perioada scursă până la soluţionarea contestaţiei la executare, în condiţiile în care, astfel cum s-a decis, reclamanta şi-a respectat obligaţiile contractuale, astfel încât pârâtul trebuia să achite sumele datoarate la scadenţă. Din această perspectivă, promovarea de către reclamantă a unui demers judiciar inadecvat în trecut, nu justifică refuzul recurentei de a-şi îndeplini obligaţia ce îi revenea conform contractului, obligaţie care a fost scadentă anterior acelui demers execuţional al reclamantei ce nu s-a soldat cu finalitatea urmărită.
În considerarea celor ce preced, constatând că nu este incident motivul de casare statuat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi Cod, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 1531A/22.10.2024 şi a încheierii din 04.11.2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a V-a Civilă.
În ceea ce priveşte cererea intimatei-reclamante A. S.A. privind obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte, în raport cu dispoziţiile art. 451-453 C. proc. civ., aplicabile şi în recurs conform art. 494 din acelaşi Cod, reţine culpa procesuală în sarcina recurentului, ca parte căzută în pretenţii, şi o va obliga la plata către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta fază procesuală, în sumă de 4.234,77 RON, reprezentând onorariu avocat, justificată cu înscrisurile depuse la dosarul de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 1531A/22.10.2024 şi a încheierii din 04.11.2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a V-a Civilă.
Obligă recurentul-pârât la plata către intimata-reclamantă A. S.A. a sumei de 4.234,77 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 septembrie 2025.