Unjustified enforcement penalties and cumulation of in-kind performance under Civil Code Article 1,539

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2021, reclamantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN, în contradictoriu cu pârâta A. S.A., a solicitat instanţei să oblige pârâta la plata daunelor interese, prevăzute de art. 12.3. alin. (3) din convenţia-cadru plafon de garantare nr. 156/2011, în valoare de 1.230.708,80 RON, având în vedere că banca a poprit în mod nejustificat conturile bancare ale reclamantului şi la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezenta cauză, conform dispoziţiilor art. 453 din C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 2842 din 18 noiembrie 2021, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a admis cererea, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 1.230.708,80 RON cu titlu de daune interese şi suma de 15.912,08 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru; a respins cererea pârâtei de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1435A din 12 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta-pârâtă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2842 din 18 noiembrie 2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs.

În susţinerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1.539 din C. civ., care interzic cumulul penalităţii cu executarea în natură.

Recurenta-pârâtă arată în acest sens că, deşi curtea de apel a reţinut corect că obligaţia principală este egală cu penalitatea, a omis să observe că reclamantul obţinuse deja executarea în natură a obligaţiei principale atunci când cererea acestuia, de întoarcere a executării silite, a fost admisă.

Or, potrivit recurentei-pârâte, întoarcerea executării silite înseamnă, în acest caz, chiar executarea în natură a obligaţiei prevăzute la art. 12.3 alin. (3) din convenţia cadru.

Recurenta-pârâtă apreciază că, urmare a pretinsei popriri nejustificate, reclamantul avea la dispoziţie posibilitatea să solicite întoarcerea executării ori să solicite plata penalităţii prevăzute în art. 12.3 alin. (3) din convenţie.

Consideră recurenta-pârâtă că reclamantul nu putea însă, prin raportare la prevederile art. 1.539 din C. civ., să obţină atât întoarcerea executării silite nelegale, cât şi penalitatea egală cu obligaţia principală. Odată ce, prin formularea cererii de întoarcere a executării, reclamantul a optat pentru executarea în natură a obligaţiei, nu mai are dreptul să solicite şi plata clauzei penale.

În susţinerea aceluiaşi motiv de casare, recurenta-pârâtă invocă şi faptul că decizia civilă este dată cu încălcarea dispoziţiilor constituţionale şi legale privitoare la liberul acces la justiţie.

În aceste sens, recurenta-pârâtă susţine că, în ciuda concluziei instanţei de apel că art. 12.3 alin. (3) din convenţia cadru este aplicabil în toate cazurile în care există o executare silită nejustificată, Curtea a omis să observe că executarea silită demarată de către Bancă împotriva Fondului nu poate fi de plano nejustificată, pentru că pârâta deţine un titlu executoriu împotriva Fondului.

Astfel, executarea silită nu reprezintă altceva decât modalitatea principală de exercitare a drepturilor finanţatorului rezultate din convenţia cadru şi din confirmările de garantare emise în temeiul acesteia.

În aceeaşi ordine de idei, recurenta-pârâtă susţine că, în covârşitoarea majoritate a cazurilor, executările silite pornite de Bancă împotriva Fondului în temeiul notificărilor de garantare şi a confirmărilor aferente emise de reclamant sunt încuviinţate, iar eventualele contestaţii formulate de către reclamant sunt respinse.

Toate aceste aspecte conduc la concluzia că demararea executării silite, în situaţia în care Fondul refuză plata garanţiei, reprezintă unica soluţie viabilă pentru Bancă de a beneficia de forţa coercitivă a statului în scopul soluţionării diferendului pe care îl are cu reclamantul. Cu alte cuvinte, demararea executării silite este unica manifestare a accesului liber la justiţie, reglementat şi garantat în art. 21 din Constituţia României, în art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale şi în art. 6 din C. proc. civ.. Mai mult decât atât, acest drept este recunoscut şi în legătură cu procedura executării silite, conform art. 6 alin. (2) din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă consideră că, în situaţia în care Finanţatorului, care beneficiază de un titlu executoriu, nu i se recunoaşte nici posibilitatea demarării executării silite, nici posibilitatea de a se adresa instanţelor în urma unui refuz al Fondului de a efectua plata garanţiei, pentru a-l cenzura dacă este nejustificat, atunci i se neagă în totalitate dreptul fundamental constând în accesul liber la justiţie.

În opinia recurentei-pârâte, interpretarea invocată de către reclamant a art. 12.3 alin. (3) din convenţia cadru validează o astfel de negare, implicând de fapt că, odată ce Fondul refuză plata garanţiei, Banca nu mai poate acţiona, doarece se stinge nu numai dreptul material la acţiune care însoţea dreptul subiectiv civil corelativ obligaţiei de garanţie, ci şi însuşi dreptul procesual la acţiune.

Tocmai de aceea, recurenta-pârâtă apreciază că argumentul instanţei de apel cu privire la această împrejurare este profund eronat.

În acest sens, recurenta-pârâtă precizează că instanţa de apel a argumentat că Banca a fost sancţionată, nu pentru simplul fapt al demarării procedurii de executare silită împotriva Fondului, ci pentru faptul că a demarat procedura de executare silită deşi ştia că nu sunt îndeplinite condiţiile de plată a garanţiei, fără a avea în vedere faptul că această neîndeplinire a condiţiilor pentru efectuarea plăţii a garanţiei este apreciată, de fiecare dată, exclusiv de reclamant. Or, dacă s-ar valida acest argument, ar însemna că reclamantul are libertatea absolută de a refuza plata de fiecare dată când Banca îi adresează o cerere de plată a garanţiei, acest refuz, independent de caracterul său nelegal neputând fi corectat niciodată de Bancă.

În acest context, recurenta-pârâtă susţine că nu poate fi penalizată prin clauza prevăzută la art. 12.3 alin. (3) din convenţie pentru motivul că îşi exercită dreptul fundamental de acces la justiţie.

Din această perspectivă, recurenta-pârâtă susţine că decizia civilă este dată cu încălcarea art. 21 din Constituţia României, a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale şi a art. 6 din C. proc. civ.

O altă critică vizează faptul că decizia recurată este dată cu încălcarea art. 1.268 alin. (3) şi a art. 1.353 din C. civ., Curtea de Apel Bucureşti interpretând clauza din art. 12.3 alin. (3) din convenţia cadru într-un mod în care aceasta ar fi nulă absolut, prin raportare la prevederile art. 11 şi 1.169 din C. civ.. Nulitatea absolută ar decurge din limitarea accesului liber la justiţie prin intermediul clauzei respective.

Or, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, potrivit art. 1.268 alin. (3) din C. civ., o clauză trebuie interpretată în sensul în care ar produce efecte în mod valabil, nu în sensul în care nu ar produce niciunul. Cu alte cuvinte, dintre mai multe posibile interpretări, interpretul nu o poate alege tocmai pe aceea care ar determina nulitatea clauzei. Instanţa de apel a făcut însă chiar această alegere deficitară, cu încălcarea textului de lege menţionat.

În opinia recurentei-pârâte, singura interpretare care permite salvgardarea acestei clauze, în conformitate cu principiul de interpretare instituit în art. 1.268 alin. (3) din C. civ., este aceea în care numai reaua-credinţă manifestă a Băncii în pornirea executării silite prin poprire, dovedită ca atare, ar atrage răspunderea civilă a acesteia conform art. 12.3 alin. (3) din convenţia cadru. O asemenea rea-credinţă manifestă ar exista dacă, spre exemplu, Finanţatorul ar pune în executare titlul executoriu cunoscând că nu a plătit comisionul de garantare sau dacă, după ce o instanţă de judecată ar tranşa cu autoritate de lucru judecat că, pentru orice motiv, Banca nu are dreptul să încaseze garanţia de la Fond, aceasta ar sesiza executorul judecătoresc în vederea executării confirmării de garantare şi a notificării aferente.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că exercitarea cu bună-credinţâ a unui drept este protejată de prevederile art. 1.353 din C. civ. împotriva eventualelor pretenţii de reparare a unui prejudiciu care ar decurge din această exercitare, acest text fiind invocat în faţa instanţei de apel, însă argumentul său nu a fost analizat.

Recurenta-pârâtă susţine că, menţinând soluţia primei instanţe, Curtea a încălcat prevederile art. 1.353 din C. civ., pentru că a permis repararea unui prejudiciu rezultat din exercitarea cu bună-credinţă a dreptului Băncii de a obţine executarea silită în baza unor înscrisuri care, potrivit legii, sunt titluri executorii.

Mai afirmă recurenta-pârâtă că raţionamentul de mai sus este confirmat şi de jurisprudenţa Curţii Constituţionale, sens în care înţelege să invoce decizia nr. 5/2015, prin care Curtea Constituţională a reţinut faptul că exercitarea unui drept sau unei libertăţi fundamentale, respectiv a unui drept procesual, nu poate fi consecinţa directă a diminuării patrimoniului persoanelor care au exercitat cu bună-credinţă dreptul respectiv. Deşi obiectul dosarului nr. x/2014 a privit constituţionalitatea unor prevederi din O.U.G. nr. 34/2006, considerentele reţinute de CCR sunt pe deplin aplicabile în cauză.

Având în vedere că nici măcar printr-un act normativ nu se poate elimina prezumţia de bună-credinţă şi/sau obligaţia instanţei de a verifica existenţa unui eventual abuz de drept, recurenta-pârâtă susţine că, cu atât mai mult, nu se poate considera că o astfel de operaţiune ar putea fi realizată printr-un contract, în acest sens invocându-se şi decizia Curţii Constituţionale a României nr. 675/2018 (paragraful 21).

Recurenta-pârâtă înţelege să critice decizia instanţei de apel şi din perspectiva încălcării art. 1.541 alin. (1) lit. b) din C. civ., în acest sens arătând că penalitatea instituită în art. 12.3 alin. (3) din convenţia cadru este vădit excesivă prin raportare la prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea aceleiaşi convenţii.

Astfel cum susţine recurenta-pârâtă, unicul prejudiciu ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului pentru fapta ilicită descrisă în art. 12.3 alin. (3) din convenţia cadru constă în lipsa de folosinţă a sumelor de bani poprite, pe perioada scursă între momentul indisponibilizării acestor sume ca efect al înfiinţării popririi şi momentul restituirii lor către F.N.G.C.I.M.M. ori al încetării indisponibilizării, după caz.

Recurenta-pârâtă arată că prejudiciul se evaluează prin intermediul dobânzii legale remuneratorii, în cuantumul prevăzut de lege - nivelul dobânzii de politică monetară a B.N.R., conform art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011. Dobânda de politică monetară a B.N.R. este la momentul de faţă de 1,5% pe an, ca atare, o penalitate de 100% din sumele poprite de Bancă, cum este cea prevăzută de art. 12.3 alin. (3) din convenţia cadru, menită să compenseze lipsa de folosinţă a acestor sume pe perioada indisponibilizării lor - unicul prejudiciu ce putea fi prevăzut de părţi la momentul încheierii contractului -, este, în opinia recurentei-pârâte în mod vădit excesivă şi, ca atare, trebuie redusă la nivelul sumelor deja plătite de Bancă în baza hotărârii de desfiinţare a executării silite şi de întoarcerea a acesteia.

La 26.02.2024, intimatul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare, iar în subsidiar a solicitat respingerea cererii de recurs.

La 28.03.2024, recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, analizând recursul declarat în cauză, în raport de excepţia nulităţii, a cărei analiză este prioritară în respectarea dispoziţiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a admite excepţia, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte arată că, potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă, condiţia legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a indicat ca temei de drept al cererii dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că argumentele expuse de recurenta-pârâtă, prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta-pârâtă tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

Înalta Curte reţine că recurenta-pârâtă nu a expus critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi nu a arătat în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menţionat mai sus.

Accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, cerinţe care nu au fost respectate de către recurenta-pârâtă.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced şi având în vedere că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte va admite excepţia nulităţii, invocată de intimatul-reclamant şi va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1435A din 12 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. – IFN.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1435A din 12 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 iunie 2024.