Loan acceleration claim barred by res judicata; costs award upheld, passive-capacity ruling quashed and remanded

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. – succesoare cu titlu universal a B. S.A., în contradictoriu cu pârâţii C. şi D., a solicitat instanţei să dispună decăderea pârâţilor debitori din beneficiul termenului de restituire a împrumutului contractat prin convenţia de credit nr. x/05.06.2007, valoarea de restituit anticipat fiind de 869.780,89 CHF, debit principal nescadent existent la data sesizării instanţei, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de şedinţă din 11 octombrie 2016, Tribunalul Iaşi – secţia a II-a Civilă-contencios administrativ şi fiscal, constatând că înregistrarea cererii de chemare în judecată pe rolul Judecătoriei Iaşi este ulterioară învestirii tribunalului cu prezenta cauză şi având în vedere că textul acordă o marjă de apreciere instanţei în a suspenda judecata în mod facultativ în baza art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile legale şi a respins cererea de suspendare a judecăţii cauzei, raportat la litigiul existent între părţi şi înregistrat pe rolul Judecătoriei Iaşi sub nr. x/2016.

Prin sentinţa nr. 1138/2016 din 31 octombrie 2016, Tribunalul Iaşi – secţia a II-a Civilă-contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta A. S.A. – succesoare cu titlu universal a B. S.A., în contradictoriu cu pârâţii C. şi D.; a decăzut pârâţii debitori din beneficiul termenului de restituire a împrumutului contractat prin convenţia de credit nr. x/05.06.2007, valoarea de restituit anticipat fiind de 869.780,89 CHF, debit principal nescadent, existent la data sesizării instanţei; a obligat pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 39.042 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Împotriva încheierii de şedinţă din data de 11.10.2016 şi a sentinţei nr. 1138/2016 din 31 octombrie 2016, pronunţate de Tribunalul Iaşi, au formulat apel pârâţii, solicitând admiterea apelului împotriva încheierii de şedinţă din data de 11.10.2016 prin care s-a respins cererea de suspendare şi, în consecinţă, admiterea cererii de suspendare a judecăţii prezentei cauze până la soluţionarea definitivă a dosarului cu nr. x/2016 aflat pe rolul Judecătoriei Iaşi. De asemenea, au solicitat admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei nr. 1138/2016, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulate de A. S.A.

Prin decizia nr. 495 din 27 iunie 2017, Curtea de Apel Iaşi – secţia Civilă a admis apelul declarat de pârâţi; a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. - succesoare cu titlu universal a B. S.A.

A respins apelul declarat de pârâţi împotriva încheierii pronunţate de Tribunalul Iaşi – secţia II Civilă – contencios administrativ, în şedinţa publică din 11 octombrie 2016, în dosarul nr. x/2016.

În baza art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, a dispus obligarea reclamantei la plata către stat a sumei de 12.129 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru de care au fost scutiţi apelanţii, ca urmare a acordării ajutorului public judiciar.

A obligat intimata să plătească apelanţilor suma de 7.392 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.A., în calitate de succesoare cu titlu universal a B. S.A., a declarat recurs, în temeiul motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Prin decizia nr. 869 din 12 aprilie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă a admis recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 495 din 27 iunie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe.

Prin încheierea din 17 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi – secţia Civilă, a fost amânată pronunţarea la 31 ianuarie 2023.

Prin decizia civilă nr. 41 din 31 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi – secţia Civilă în dosar nr. x/2016, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtei E.; s-a constatat că E. nu are calitate de parte în prezentul dosar.

A fost admis apelul declarat de C. şi de D. împotriva sentinţei nr. 1138 din 31 octombrie 2016, pronunţate de Tribunalul Iaşi – secţia a II-a Civilă – contencios administrativ, sentinţă care a fost schimbată în tot.

A fost admisă excepţia autorităţii de lucru judecat şi, în consecinţă, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. - succesoare cu titlu universal a B. S.A., în contradictoriu cu pârâţii C. şi D. pentru existenţa autorităţii de lucru judecat.

În baza art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, s-a dispus obligarea intimatei A. S.A. la plata către stat a sumei de 12.129 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru de care au fost scutiţi apelanţii, ca urmare a acordării ajutorului public judiciar.

A fost obligată intimata A. S.A. să plătească apelanţilor C. şi D. suma de 9.892 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, iar către E. suma de 3.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A fost respinsă cererea intimatei A. S.A. de obligare a apelanţilor la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Reclamanta a declarat recurs împotriva acestei decizii.

În susţinerea recursului, recurenta-reclamantă arată că hotărârea recurată s-a dat cu încălcarea art. 501 C. proc. civ., ce reglementează efectele deciziei civile nr. 869 din 12 aprilie 2022, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă în primul ciclu procesual, sub aspectul problemelor de drept dezlegate care erau obligatorii pentru instanţa de apel, în rejudecare.

În acest sens, recurenta-reclamantă susţine că nelegalitatea deciziei rezultă din faptul că, în rejudecare, instanţa de apel nu a respectat limitele trasate prin decizia de casare (care vizau soluţionarea apelului în raport de excepţia autorităţii de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2017) şi a repus în discuţie excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a numitei E..

Recurenta-reclamantă invocă şi încălcarea art. 430 C. proc. civ., ce reglementează efectul autorităţii de lucru judecat a deciziei de casare prin care a fost soluţionată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, nelegalitatea deciziei rezultând din faptul că, în mod greşit, instanţa de apel a reanalizat/repus în discuţie excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a numitei E., pe care a şi admis-o, cu toate că această excepţie fusese soluţionată de instanţa supremă în primul ciclu procesual.

De asemenea, recurenta-reclamantă susţine că hotărârea recurată s-a pronunţat cu încălcarea art. 453 C. proc. civ., ce reglementează condiţiile în care poate fi reţinută culpa procesuală a părţii şi obligaţia de a suporta cheltuielile de judecată.

Potrivit recurentei-reclamante, în mod greşit, în rejudecarea apelului, Curtea de Apel Iaşi a reţinut culpa procesuală a băncii, cu toate că admiterea apelului şi respingerea, în final, a cererii de chemare în judecată a fost rezultatul conduitei procesuale culpabile în ansamblu a apelanţilor, efect al admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2017, prin care s-a constatat culpa contractuală a apelanţilor în executarea obligaţiei de restituire a sumelor acordate cu titlu de împrumut.

În dezvoltarea criticii ce vizează încălcarea regulilor de procedură sub aspectul cadrului procesual pasiv în apel (art. 501 C. proc. civ.), ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că, la termenul de dezbateri din data de 17.01.2023, instanţa de apel a pus în discuţie excepţia lipsei calităţii procesuale a numitei E., pe care a şi admis-o.

Ca efect al admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale, instanţa de apel a reţinut culpa procesuală a băncii şi a dispus, în final, obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată suportate de E., reprezentând onorariu de avocat, atât în recurs, cât şi în rejudecarea apelului.

Recurenta-reclamantă susţine că această soluţie este rezultatul încălcării regulilor de procedură, în ceea ce priveşte stabilirea cadrului procesual şi soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale a numitei E., fiind rezultatul încălcării limitelor judecării cauzei în apel, aşa cum au fost trasate prin decizia de casare.

Potrivit recurentei-reclamante, prin decizia de casare instanţa de trimitere a stabilit limitele rejudecării apelului cu luarea în considerare a autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 956 din 20 iunie 2019. Pe de altă parte, problema calităţii procesuale a numitei E. a fost tranşată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la termenul din data de 12 aprilie 2022, incident procesual care nu mai trebuia analizat de către instanţa de apel în rejudecare.

În contextul în care chestiunea calităţii procesuale a numitei E. fusese tranşată prin decizia de casare, iar în rejudecarea apelului, Curtea de Apel Iaşi avea deja stabilit, în mod corect, cadrul procesual din primul ciclu procesual (calea de atac fiind exercitată de către cei doi debitori din convenţia de credit nr. x/05.06.2007), instanţa de apel în mod nelegal a procedat la citarea acestei intimate şi, ulterior, la soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale.

În susţinerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocă şi faptul că în mod greşit a fost reţinută culpa procesuală a băncii, fiind încălcat art. 453 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă precizează că decizia recurată a fost pronunţată de instanţa de apel în rejudecare, în raport de dispoziţiile trasate de instanţa supremă în cadrul primului ciclu procesual.

Astfel, în cadrul deciziei de casare, instanţa de trimitere a statuat că se impune reţinerea cu autoritate de lucru judecat a sentinţei civile nr. 956 din 20 iunie 2019, pronunţate în dosarul nr. x/2017, în care instanţele de judecată au reţinut culpa contractuală a pârâţilor, respectiv neîndeplinirea obligaţiei de plată a ratelor scadente, sens în care, în raport de prevederile art. 1020 - art. 1021 C. civ. s-a dispus rezilierea celor două convenţii de credit.

Prin urmare, în vederea soluţionării în rejudecare a apelului, instanţa ar fi trebuit să ţină seama de dezlegarea oferită în cadrul dosarului nr. x/2017, cu privire la culpa contractuală a pârâţilor şi, prin urmare, să reţină şi culpa procesuală în ansamblu a acestora în soluţionarea prezentului litigiu.

Recurenta-reclamantă apreciază că aspectul esenţial ce trebuie dezlegat de către instanţa de recurs priveşte încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ. sub aspectul culpei procesuale. Chiar dacă instanţa de apel a admis apelul declarat de apelanţii-pârâţi, în final, cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca efect al admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 956 din 20 iunie 2019, pronunţate în dosarul nr. x/2017.

Mai mult, potrivit recurentei-reclamante, soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată nu a fost rezultatul acceptării/îmbrăţişării de către instanţa de apel a criticilor aduse hotărârii pronunţate în faţa primei instanţe ci, ca efect al admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti prin care fusese reţinută culpa contractuală a apelanţilor în executarea obligaţiilor asumate.

În acest sens, prin decizia de casare, instanţa de recurs a reţinut că în ambele dosare (prezentul dosar, cât şi dosarul nr. x/2017) fundamentul pretenţiilor îl reprezintă nerespectarea de către pârâţi a obligaţiei de restituire a împrumutului acordat potrivit contractului de credit nr. x/05.06.2007. Instanţa de recurs a reţinut, totodată, că în cele două dosare cauza cererii este identică, motiv pentru care soluţia din dosarul nr. x/2017, prin care a fost reziliată convenţia de credit, fiind obligaţi apelanţii la plata sumei de 717.999,88 CHF, rată scadentă şi 339,06 CHF, dobânda nescadentă, se impune cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză.

Or, potrivit recurentei-reclamante, în mod greşit instanţa de apel a reţinut culpa sa procesuală, când, în realitate, întregul demers procesual a fost iniţiat ca urmare a nerespectării de către apelanţi a obligaţiilor asumate contractual.

Mai mult, din cauza culpei contractuale a intimaţilor (reţinută în mod definitiv în cadrul dosarului nr. x/2017), recurenta-reclamantă susţine că a fost nevoită să angajeze cheltuieli de judecată pentru cele două litigii.

În acest sens, recurenta-reclamantă arată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a arătat la paragraful 82 al deciziei nr. 59 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 871 din 6 noiembrie 2017, că, în scopul determinării culpei procesuale, care constituie fundament al plăţii cheltuielilor de judecată, în sensul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., interesează, în egală măsură, atât rezultatul procesului, cât şi conduita părţilor manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia.

Recurenta-reclamantă invocă şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., respectiv încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziei de casare (art. 430 C. proc. civ.).

În acest sens, recurenta-reclamantă invocă încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziei de casare, prin care a fost soluţionată şi admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei E.. Prin urmare, instanţa de apel, în rejudecare, nu ar mai fi trebuit să pună în discuţie excepţia lipsei calităţii procesuale, ci să constate o menţionare eronată a acesteia în cadrul citativului emis în soluţionarea cauzei.

În acest sens, recurenta-reclamantă arată că excepţia lipsei calităţii procesuale a numitei E. a fost soluţionată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 12 aprilie 2022.

Astfel, soluţia pronunţată de instanţa supremă prin decizia de casare se impune cu autoritate de lucru judecat în faţa instanţei de apel, aceasta nemaiavând posibilitatea de a repune în discuţie aspectele tranşate în mod definitiv.

Prin urmare, astfel cum arată recurenta-reclamantă, încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 430 C. proc. civ. a avut drept consecinţă: pe de o parte, punerea în discuţie a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, care fusese soluţionată în mod definitiv de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 12 aprilie 2022; pe de alt parte, reţinerea culpei procesuale a băncii pentru o eroare de ordin administrativ a instanţei de judecată, care a avut drept consecinţă obligarea sa la suportarea cheltuielilor de judecată.

Intimaţii-pârâţi nu au formulat întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din data de 7 februarie 2024, comunicarea acestuia părţilor, pentru a depune puncte de vedere cu privire la raport.

Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 10 aprilie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen la 12 iunie 2024, în şedinţă publică.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul este fondat, pentru considerentele care urmează:

Cu prioritate, instanţa supremă va analiza criticile circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, prin raportare la art. 501 C. proc. civ.

Potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere "când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii", iar în conformitate cu prevederile art. 501 din acelaşi act normativ, "(1) În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care rejudecă fondul. (2) Când hotărârea a fost casată pentru încălcarea regulilor de procedură, judecata va reîncepe de la actul anulat. (3) După casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată. (4) În cazul rejudecării după casare, cu reţinere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege".

Acest ultim text legal citat reia regula potrivit căreia dezlegarea dată de instanţa de recurs problemelor de drept este obligatorie pentru instanţa de fond care rejudecă procesul şi presupune faptul că aceasta din urmă nu mai poate repune în discuţie respectivele chestiuni şi, cu atât mai puţin, nu le poate da o altă rezolvare, deoarece ar însemna să încalce forţa obligatorie şi autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanţei de recurs.

Jurisprudenţa instanţei supreme a statuat constant cu privire la faptul că rejudecarea nu poate privi toate aspectele, ci trebuie să se desfăşoare în limitele casării, respectiv ale indicaţiilor date de instanţa de recurs în decizia de casare, astfel încât textul trebuie aplicat în sensul că, în limitele casării - totale sau parţiale -, reluând judecata de la actul de procedură anulat şi respectând dezlegarea deja dată în recurs unor probleme de drept, instanţa de trimitere va ţine seama de toate motivele invocate în legătură cu acele aspecte ale procesului pentru care s-a dispus rejudecarea.

Forţa obligatorie a deciziei instanţei de recurs asupra problemelor de drept decurge din finalitatea controlului judiciar şi este pe deplin conformă cu poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Jusiţie, al cărui scop este, conform dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie, de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe.

În raport de aceste considerente, instanţa supremă reţine că prin decizia nr. 869 din 12 aprilie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă în dosar nr. x/2016, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei E.: "Înalta Curte, deliberând, admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei-pârâte E., dat fiind faptul că, din actele dosarului, rezultă că nu a avut calitate procesuală pasivă în cauză". Totodată, a fost admis recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 495 din 27 iunie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 41 din 31 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi – secţia Civilă, instanţa a procedat la soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale a pârâtei E., excepţie pe care a admis-o; a constatat că aceasta nu are calitate de parte în prezentul dosar; a obligat intimata A. S.A. la plata către E. a sumei de 3.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Însă, în condiţiile în care Înalta Curte, prin decizia de casare, s-a pronunţat în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale a pârâtei E., fiind stabilit cadrul procesual, dezlegarea dată de instanţa de recurs asupra acestui aspect fiind obligatorie pentru instanţa de fond care a rejudecat procesul, reiese că repunerea în discuţie a acestei excepţii s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 501 Cod procedură civilă. În continuarea aceluiaşi raţionament, şi obligarea reclamantei A. S.A. la plata cheltuielilor de judecată în rejudecarea apelului către E. este greşită.

În susţinerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocă şi încălcarea de către instanţa de apel, în rejudecare, a dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., sub aspectul culpei procesuale.

În acest sens, recurenta-reclamantă susţine că, în cadrul deciziei de casare, instanţa de trimitere a statuat că se impune reţinerea cu autoritate de lucru judecat a sentinţei civile nr. 956 din 20 iunie 2019, pronunţate în dosarul nr. x/2017, în care instanţele de judecată au reţinut culpa contractuală a pârâţilor, respectiv neîndeplinirea obligaţiei de plată a ratelor scadente, sens în care, în raport de prevederile art. 1020 - art. 1021 C. civ. s-a dispus rezilierea celor două convenţii de credit.

Prin urmare, recurenta-reclamantă apreciază că, în vederea soluţionării în rejudecare a apelului, instanţa ar fi trebuit să ţină seama de dezlegarea oferită în cadrul dosarului nr. x/2017, cu privire la culpa contractuală a pârâţilor şi să reţină şi culpa procesuală în ansamblu a acestora în soluţionarea prezentului litigiu.

Concluzia recurentei-reclamante este în sensul că, deşi instanţa de apel a admis apelul declarat de apelanţii-pârâţi, în final, cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca efect al admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 956 din 20 iunie 2019, pronunţate în dosarul nr. x/2017, motiv pentru care obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată este greşită.

Argumentele recurentei-reclamante nu pot fi primite.

Potrivit dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., "(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. (2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată".

Fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părţii care pierde procesul.

Astfel, partea care pierde procesul, va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Culpa procesuală presupune fie înregistrarea pe rolul unei instanţe a unei cereri, acţiuni ce se dovedeşte a fi neîntemeiată (deci determinarea pârâtului de a ieşi din pasivitatea confortabilă pe care i-o asigură prezumţia că nu datorează nimic nimănui), fie susţinerea unor apărări neîntemeiate (care echivalează cu zădărnicirea demersului reclamantului).

Se impune a se sublinia, faţă de argumentele expuse de către recurenta-reclamantă, că există culpă procesuală şi în situaţiile în care cererea de chemare în judecată a fost respinsă în temeiul unei excepţii procesuale.

Având în vedere aceste considerente de ordin teoretic, Înalta Curte reţine că prezentul litigiu a fost demarat de recurenta-reclamantă A. S.A. şi că, prin decizia civilă nr. 41 din 31 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi – secţia Civilă, a fost admis apelul declarat de pârâţii C. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 1138 din 31 octombrie 2016, pronunţate de Tribunalul Iaşi – secţia a II-a Civilă – contencios administrativ, sentinţă care a fost schimbată în tot. A fost admisă excepţia autorităţii de lucru judecat şi, în consecinţă, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. - succesoare cu titlu universal a B. S.A., în contradictoriu cu pârâţii C. şi D. pentru existenţa autorităţii de lucru judecat. A fost obligată intimata A. S.A. să plătească apelanţilor C., D. suma de 9.892 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, nu poate fi reţinută culpa procesuală a pârâţilor, în analiza şi acordarea cheltuielilor de judecată în cauza pendinte, prin raportare la litigiul anterior, respectiv la dosarul nr. x/2017.

În acest sens, se impune a se sublinia că A. S.A. este cea care a declanşat prezentul litigiu, finalizat ca urmare a admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat.

Ca atare, în mod corect instanţa de apel a reţinut culpa procesuală a reclamantei şi a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată faţă de pârâţii C., D..

Reţinând incidenţa motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, nu se mai impune analiza argumentelor expuse de recurenta-reclamantă în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Sub un ultim aspect, Înalta Curte arată că nu poate fi reţinută incidenţa în cauză a deciziei nr. 59 din 18 septembrie 2017, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 871 din 6 noiembrie 2017, întrucât în litigiul pendinte nu se regăseşte situaţia premisă a acestei decizii, care vizează solicitarea cheltuielilor de judecată pe calea unei acţiuni separate şi autonome faţă de litigiul care le-a generat.

În consecinţă, în raport de considerentele înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 Cod procedură civilă, va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., va casa în parte decizia recurată, cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei-pârâte E. şi la dispoziţia privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată faţă de aceasta, păstrând celelalte dispoziţii ale deciziei; va trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva încheierii din 17 ianuarie 2023 şi a deciziei civile nr. 41 din 31 ianuarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi – secţia Civilă.

Casează în parte decizia civilă nr. 41 din 31 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi – secţia Civilă, cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei-pârâte E. şi la dispoziţia privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Păstrează celelalte dispoziţii ale deciziei.

Trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 iunie 2024.