Gas distribution billing deadlines: classification as prescription periods rather than forfeiture terms under Romanian Civil Code

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 3 februarie 2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 1.941.977,37 RON, reprezentând contravaloarea diferenţei de gaze rămasă nedistribuită în perioadele noiembrie 2018 – aprilie 2019, octombrie 2019 – martie 2020, potrivit facturilor fiscale nr. x emise de reclamantă la data de 05.08.2021, scadente şi neachitate până în prezent şi la plata sumei de 73.023,66 RON, reprezentând contravaloarea dobânzii legale penalizatoare, calculată de la data scadenţei facturilor fiscale nr. x emise de reclamantă la data de 05.08.2021, până la data de 11.01.2022 (data formulării cererii de chemare în judecată), dobânda legală urmând a se calcula în continuare până la recuperarea efectivă a întregului debit restant. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1599 din 30 iunie 2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca neîntemeiată, şi a fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 10.000 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de şedinţă din 6 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, a fost amânată pronunţarea la 13 octombrie 2023.

Prin decizia civilă nr. 1502 din 13 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1599 din 30 iunie 2023, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2022.

A fost schimbată în tot sentinţa tribunalului, în sensul că: a fost admisă cererea şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.941.977,37 RON, reprezentând contravaloarea diferenţei de gaze pentru perioada noiembrie 2018- aprilie 2019 şi octombrie 2019- martie 2020, precum şi a sumei de 73.023,66 RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare calculată până la data de 11.01.2022, aceasta urmând a se calcula în continuare până la recuperarea efectivă a debitului restant şi la plata sumei de 61.913,81 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă şi apel.

Pârâta a declarat recurs împotriva încheierii din 6 octombrie 2023 şi a deciziei civile nr. 1502 din 13 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Prealabil enunţării şi dezvoltării motivelor de casare, recurenta-pârâtă precizează că disputa dintre părţi cu privire la regularizarea diferenţelor dintre alocările lunare şi cantităţile de gaze naturale distribuite efectiv a fost soluţionată pe cale administrativ-jurisdicţională de către A.N.R.E., prealabil chemării sale în judecată, soluţia A.N.R.E. fiind în defavoarea intimatei şi concretizându-se prin decizia nr. 93/07.04.2021, act administrativ unilateral individual aflat la dosarul prezentei cauze.

Or, astfel cum a afirmat şi în faza procesuală a apelului, pretenţiile intimatei-reclamante faţă de recurenta-pârâtă ar fi putut fi aduse în discuţie numai ulterior admiterii unei acţiuni în anularea deciziei nr. 93/2021, însă o atare acţiune în anularea actului administrativ, chiar dacă ar fi fost formulată de către intimata-reclamantă, ar fi putut fi soluţionată numai de către secţia instanţei legal competente în materia contenciosului administrativ şi fiscal, iar nu de către secţia civilă a acesteia.

Prin urmare, deşi iniţial a ales a se adresa A.N.R.E. în scopul validării pretenţiilor sale, intimata-reclamantă nu a dovedit consecvenţă faţă de calea procedurală aleasă, neparcurgând etapa jurisdicţională a acestei căi, nesolicitând anularea deciziei nr. 93/2021 în contencios administrativ.

Pe cale de consecinţă, nerespectarea de către intimata-reclamantă a principiului electa una via non datur recursus ad alteram poate fi interpretată ca un argument suplimentar pentru infirmarea pretenţiilor acesteia pe calea prezentului recurs.

În susţinerea cererii, recurenta-pârâtă invocă incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., faţă de încălcarea de către instanţa de apel a principiului disponibilităţii, instituit la rândul său prin art. 9 C. proc. civ., manifestată prin restabilirea de către aceasta a naturii de termene de prescripţie, iar nu de decădere, a termenelor, în pofida faptului că intimata-reclamantă nu a criticat prin apel reţinerea de către prima instanţă a naturii de termene de decădere.

Recurenta-pârâtă, în susţinerea aceluiaşi motiv de recurs, invocă şi încălcarea drepturilor la un proces echitabil şi la apărare, astfel cum acestea sunt consacrate prin art. 6 alin. (1) şi prin art. 13 Cod procedură civilă, faţă de neanalizarea nici de către prima instanţă, dar nici de către instanţa de apel, a tuturor apărărilor invocate pe fondul cauzei, respectiv a refuzării de către instanţa de apel a trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanţă, contrar solicitării exprese din întâmpinarea la apel pe care a formulat-o.

Recurenta-pârâtă a invocat şi incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere reţinerea greşită de către instanţa de apel a aplicării în privinţa termenelor a prevederilor C. civ. ce reglementează instituţia prescripţiei extinctive (art. 2.500 C. civ.), iar nu instituţia decăderii (art. 2.545 C. civ.).

În dezvoltarea motivelor de casare invocate, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, reţinând aspecte care nu au fost criticate nici de către reclamantă în cadrul apelului şi nici de către pârâtă prin întâmpinarea la apel.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că motivarea deciziei recurate este fundamentată pe considerentul că termenele specifice Ordinului nr. 16/2020 reprezintă termene de prescripţie extinctivă, iar nu termene de decădere, practic, întreaga soluţie criticată întemeindu-se pe această concluzie.

Or, deşi prima instanţă a reţinut că termenele în cauză constituie termene de decădere, iar nu de prescripţie extinctivă, intimata-reclamantă nu a criticat acest considerent al primei instanţe prin apelul său. Totodată, nici pârâta nu a adus critici pe această linie, fiind evidentă lipsa interesului său procesual în acest sens.

Ceea ce reclamanta a încercat să arate prin apel este că nerespectarea de către aceasta a termenelor s-ar fi datorat unei pretinse culpe a pârâtei, constând în netransmiterea unor date, iar nu că termenele ar fi unele de prescripţie şi nu de decădere. Mai mult, reclamanta a invocat prin apel, în privinţa termenelor, art. 2.546 C. civ., text de lege a cărui ipoteză este reprezentată de existenţa unui termen de decădere, iar nu de prescripţie extinctivă, confirmând astfel că nu pune în discuţie clasificarea dată de către prima instanţă termenelor.

Mai mult, recurenta-pârâtă solicită a se observa că intimata-reclamantă nu a criticat natura termenelor ca fiind de decădere nici măcar în şedinţa de judecată din data de 06.10.2023, neexistând menţiuni în acest sens în încheierea acestei şedinţe publice.

Prin urmare, sentinţa Tribunalului Bucureşti nu a fost criticată sub acest aspect nici în cererea de apel, nici în dezbaterile apelului, de către niciuna dintre părţi.

Astfel, potrivit recurentei-pârâte, pronunţându-se "în afara" criticilor formulate de către intimata-reclamantă prin apel şi "adăugând" astfel noi elemente apărărilor acesteia, Curtea a nesocotit principiul disponibilităţii, consacrat expres prin art. 9 alin. (2) C. proc. civ. şi, cu nesocotirea chiar a principiului imparţialităţii, instanţa a formulat de la sine noi apărări în beneficiul intimatei-reclamante, pe care aceeaşi instanţă le-a şi validat ulterior.

În aceeaşi ordine de idei, recurenta-pârâtă arată că art. 9 alin. (2) C. proc. civ. prevede că "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor", iar din citirea coroborată a art. 470 alin. (1) lit. c), art. 476 alin. (1) şi art. 477 C. proc. civ., rezultă că, în aplicarea principiului disponibilităţii, apelantul este cel care, prin cererea sa, stabileşte motivele, temeiurile şi limitele apelului.

În acelaşi sens, art. 479 alin. (1) C. proc. civ. permite instanţei de control judiciar să verifice stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii la situaţia de fapt determinată de către prima instanţă numai "în limitele cererii de apel" (cu excepţia unor motive de ordine publică - motive de altfel inexistente în prezenta cauză). Din interpretarea gramaticală a acestui text de lege rezultă că textul are natura unei norme speciale, care completează, în domeniul apelului, prevederile general aplicabile ale art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

În raport de art. 20 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că "judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea şi să respecte el însuşi principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancţiunile prevăzute de lege", încălcarea acestor principii atrăgând asupra actului de procedură sancţiuni specific procesual civile, în acest sens recurenta-pârâtă invocând decizia nr. 221 din 15 februarie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Făcând trimitere la dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., potrivit căruia "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii", recurenta-pârâtă reiterează că instanţei nu i s-a solicitat să se pronunţe în apel asupra naturii juridice a termenelor şi, implicit, nici asupra părţii din considerentele sentinţei care stabilesc această natură.

De asemenea, recurenta-pârâtă subliniază că, în conformitate cu art. 22 alin. (4) teza 1 C. proc. civ., "Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire", însă, recalificarea permisă de textul citat priveşte numai erorile de calificare ale părţilor, iar nu şi calificările date de către prima instanţă şi necontestate de către părţi în apel, între aceste două ipoteze existând o evidentă şi fundamentală diferenţă.

Pe cale de consecinţă, recurenta-pârâtă apreciază că se impune aplicarea sancţiunii nulităţii virtuale în privinţa deciziei recurate, faţă de nesocotirea în cadrul acesteia a prevederilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

În susţinerea aceluiaşi motiv de casare, o altă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează faptul că instanţa de apel a încălcat principiile procesului echitabil şi al garantării dreptului la apărare, neanalizând anumite apărări de fond ale sale care au scăpat analizei primei instanţe şi, totodată, refuzând să trimită spre rejudecare cauza acesteia din urmă, spre a se putea pronunţa în privinţa acelor apărări de fond.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că, prin capătul subsidiar al întâmpinării formulate în apel, a solicitat ca, în ipoteza admiterii apelului, cauza să fie trimisă spre rejudecare primei instanţe, pentru analizarea tuturor apărărilor invocate pe fondul cauzei.

Cu privire la acest capăt subsidiar de cerere, recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel l-a respins, cu motivarea succintă a neîndeplinirii condiţiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., faţă de pronunţarea primei instanţe pe fondul cauzei, cererea de chemare în judecată fiind respinsă în considerarea apărărilor formulate de pârâtă prin întâmpinare.

Recurenta-pârâtă susţine că sentinţa Tribunalului Bucureşti este fundamentată pe stabilirea corectă a naturii de termene de decădere a termenelor prevăzute de Ordinul nr. 16/2020, motiv pentru care prima instanţă nu a mai trecut la analiza pe fond a altor apărări ale sale.

Prin urmare, neputându-se afirma că prima instanţă a analizat întregul fond al cauzei, nu se poate afirma neîndeplinirea condiţiilor art. 480 alin. (3) Cod procedură civilă.

Mai mult, deşi instanţa apelului pare a da plenitudine de efect devolutiv căii de atac, reanalizând inclusiv aspectele necontestate de către părţi, nici aceasta, la rândul său, nu s-a aplecat asupra apărărilor neanalizate de prima instanţă.

În raport de aceste argumente, recurenta-pârâtă concluzionează că i s-au infirmat dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, având în vedere că a formulat apărări de fond care nu i-au fost analizate nici în primă instanţă, nici în apel, cu încălcarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) şi a art. 13 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

În susţinerea motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material reprezentate de art. 2.500 şi urm. C. civ., respectiv de art. 2.545 şi urm. C. civ.

În opinia recurentei-pârâte, procedând la recalificarea termenelor din termene de decădere în termene de prescripţie extinctivă, contrar considerentelor primei instanţe şi în pofida faptului că reclamanta nu a criticat prin apelul său această calificare, instanţa de apel a realizat nu numai o încălcare a principiului disponiblităţii, ci şi o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 2.500 şi urm. şi art. 2.545 şi urm. C. civ.

Recurenta-pârâtă redă conţinutul art. 2.500 şi art. 2.545 C. civ., concluzionând în sensul că, prin calificarea greşită de către instanţa de apel a termenelor ca fiind de prescripţie extinctivă, iar nu de decădere, aceasta a aplicat texte de lege străine situaţiei juridice, respectiv a extins normele care guvernează prescripţia extinctivă dincolo de ipoteza acestora.

Recurenta-pârâtă susţine că sancţiunea care intervine în cazul emiterii facturilor "peste termen" este decăderea, această concluzie desprinzându-se din definiţia termenului de decădere, dată de doctrină, respectiv intervalul de timp înăuntrul căruia titularul unui drept subiectiv este obligat, printr-o dispoziţie legală imperativă, să-şi exercite acel drept (într-un anumit mod sau în anumite condiţii), sub sancţiunea stingerii dreptului respectiv, iar emiterea facturilor, fiind un fapt material, se încadrează la noţiunea de acte unilaterale prevăzută de art. 2.545 C. civ.

Totodată, recurenta-pârâtă susţine că doctrina oferă un criteriu clar de diferenţiere între termenele de decădere şi cele de prescripţie extinctivă sau acelea care reprezintă simple modalităţi ale unui act juridic, recunoscând şi posibilitatea naturii virtuale a decăderii.

Recurenta-pârâtă apreciază că se impune a se evidenţia şi faptul că raţionamentele doctrinare mai sus expuse îşi regăsesc ecoul şi în viziunea Institutului National al Magistraturii ("I.N.M."). astfel cum reiese din pag. 9-11 ale Minutei întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii şi ai Ministerului Justiţiei cu preşedinţii secţiilor specializate din cadrul curţilor de apel şi ai tribunalelor specializate de la Târgu Mureş din data de 22 mai 2014.

În esenţă, opinia I.N.M., îmbrăţişată de către participanţii la consfătuirea profesională din data de 22 mai 2014, a fost că o terminologie a legiuitorului precum "nu mai târziu de", sugerând în mod neechivoc conceptul de "tardivitate", este asociată în mod uzual insituţiei juridice a decăderii, iar nu celei a prescripţiei extinctive, or, A.N.R.E., în Ordinul nr. 16/2020, a folosit, în privinţa termenelor, sintagmele: "în termen de maximum 30 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei metodologii", respectiv "până la data de 30 octombrie 2020".

Recurenta-pârâtă susţine că termenele de emitere a facturilor reglementate prin Ordinul nr. 16/2020 constituie termene de decădere întrucât este imperativ ca faptul material, costând în emiterea facturilor, să se realizeze în termenele prevăzute prin acestea.

În aceeaşi ordine de idei, recurenta-pârâtă susţine că nu este obligatorie indicarea în textul de lege a incidenţei sancţiunii decăderii pentru ca un termen să poată fi considerat a fi de decădere, că Ordinul nr. 16/2020 nu prevede posibilitatea repunerii în termen în situaţia în care termenele nu au fost respectate din motive care nu implică o culpă a emitenţilor facturilor, aşadar nu sunt termene de prescripţie; de asemenea, emiterea facturilor nu implică formularea unei acţiuni în justiţie, astfel încât termenele nu pot fi considerate a fi termene de prescripţie extinctivă sau termene de decădere din exerciţiul drepturilor procesuale (termene de decădere procedurală).

În acelaşi sens, recurenta-pârâtă susţine că nerespectarea termenelor stinge dreptul unui creditor de a factura, iar nu vreo obligaţie a acestuia, astfel încât termenele nu vor putea fi considerate nici termene - modalităţi ale actului juridic şi că există o necesitate obiectivă a emiterii facturilor în termenele prevăzute, respectiv operativitatea activităţilor economice de pe piaţa gazelor naturale (iar nu disciplinarea exercitării drepturilor în justiţie).

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata-reclamantă a solicitat respingerea susţinerilor recurentei-pârâte în sensul că prin nesolicitarea de către A. S.R.L. a anulării deciziei nr. 93/2021 pronunţată de A.N.R.E., a încălcat principiul electa una via.

În raport de dispoziţiile art. 7 indice 1 alin. (2) din Legea nr. 123/2012, intimata-reclamantă susţine că dreptul său de a proceda la deschiderea prezentului litigiu în faţa instanţelor de judecată nu a fost afectat de parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 123/2012, care a dus la pronunţarea deciziei nr. 93/2021 şi care nu are autoritate de lucru judecat, aspect reţinut de către instanţa de apel.

Intimata-reclamantă a solicitat respingerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care se invocă încălcarea de către instanţa de apel a principiului disponibilităţii prevăzut de art. 9 C. proc. civ., având în vedere că instanţa de apel a acordat pretenţiile solicitate, în limitele indicate în cadrul cererii de chemare în judecată.

Intimata-reclamantă mai arată că devolutiunea a operat cu privire la întreaga cauză, întrucât apelul său a privit întreaga soluţie din dispozitivul sentinţei atacate, a tins la anularea acestei hotărâri şi obiectul cauzei este indivizibil, instanţa de apel pronunţându-se în limitele efectului devolutiv al apelului prevăzut de art. 477 alin. (2) C. proc. civ.

Intimata-reclamantă susţine, de asemenea, că a formulat critici cu privire la natura termenelor, invocând aplicabilitatea art. 2.547 C. civ., atât în faţa instanţei de fond (a se vedea răspunsul la întâmpinare nr. 2193/18.04.2022 - paginile 4 şi 5 şi concluziile scrise nr. 2350/17.06.2022- paginile 10 şi 11), cât şi în faţa instanţei de apel (a se vedea apelul nr. 3487/11.08.2023 - pagina 4, răspunsul la întâmpinare nr. 3574/29.09.2023 - pagina 6).

Intimata-reclamantă solicită şi respingerea criticii referitoare la încălcarea de către instanţa de apel a drepturilor recurentei la un proces echitabil şi la apărare, prevăzute de art. 6 alin. (1) şi art. 13 Cod procedură civilă, având în vedere că în mod corect instanţa de apel nu a procedat la trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţa ca urmare a faptului că prima instanţă a intrat în judecata fondului, iar referitor la presupusa neanalizare a tuturor apărărilor invocate de către recurentă, aceste susţineri se impun a fi respinse, având în vedere că instanţa nu este ţinută să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi, ci poate răspunde acestora printr-un considerent comun, situaţie în care nu se poate aprecia că instanţa nu a cercetat fondul sau apărările formulate de recurentă.

Intimata-reclamantă a solicitat şi respingerea motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, arătând că, potrivit prevederilor art. 2.547 C. civ., pentru ca un termen să fie considerat termen de decădere este necesar să rezulte în mod neîndoielnic din lege/convenţia părţilor că acel termen este de decădere, respectiv să rezulte neîndoielnic că împlinirea termenului atrage pierderea dreptului subiectiv neexercitat înăuntrul termenului respectiv, or, în prezenta cauză, această condiţie nu este îndeplinită.

Intimata-reclamantă subliniază că intenţia emitentului Ordinului nr. 16/2020 care, prin introducerea art. II din Ordinul nr. 30/2021, a prevăzut expres că operatorul economic rămâne obligat la îndeplinirea obligaţiilor privind diferenţele dintre alocări şi cantităţile de gaze naturale distribuite aferente perioadei în care acesta a avut contracte de distribuţie a gazelor naturale în vigoare, inclusiv ulterior încetării acestor contracte, până la stingerea tuturor obligaţiilor de plată, fără nicio altă condiţie privind termenele invocate de către recurentă.

Mai arată intimata-reclamantă că în mod corect a reţinut instanţa de apel că din întreaga reglementare a metodologiei (Ordinul nr. 16/2020) rezultă că termenele pentru transmiterea facturilor au rolul de a asigura succesiunea în timp a perioadelor stabilite etapizat pentru regularizare şi pentru contabilizarea corectă a operaţiunilor comerciale, depăşirea acestor termene neputând fi sancţionată cu decăderea.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care urmează:

Întrucât recurenta-pârâtă a invocat prealabil motivelor de recurs încălcarea de către intimata-reclamantă a principiului electa una via, susţinând că aceasta nu a parcurs etapa jurisdicţională reprezentată de anularea deciziei nr. 93/2021 emisă de A.N.R.E., în contencios administrativ, această critică va fi analizată cu prioritate.

Înalta Curte reţine că prin întâmpinarea formulată în apel, pârâta a susţinut că, anterior prezentului litigiu, reclamanta a adresat A.N.R.E. o plângere prin care a solicitat plata facturilor, soluţionată decizia nr. 93/07.04.2021, prin care comisia de analiză a constatat că facturile din 01.11.2020 au fost emise cu mult peste termenul prevăzut de Ordinul nr. 16/2020. În plus, dispoziţiile legale referitoare la regularizarea diferenţelor dintre alocări şi cantităţile de gaze naturale distribuite aferente perioadelor octombrie 2018 - decembrie 2019 ianuarie - martie 2020 nu mai erau în vigoare, emiterea facturilor fiind astfel lipsită de bază legală, dat fiind principiul neretroactivităţii legii.

A mai arătat pârâta, prin aceeaşi întâmpinare, că decizia putea fi contestată în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării la Curtea de Apel Bucureşti, însă aceasta a devenit definitivă prin neatacare, şi că decizia are valoare interpretativă, fiind o interpretare oficială, emisă chiar de către emitentul Ordinului nr. 16/2020, adică de către A.N.R.E.

În acest sens, pârâta a susţinut că se încearcă o eludare a dispoziţiilor legale printr-o "dublare" a facturilor şi a invocat incidenţa art. 430 şi art. 432 C. proc. civ.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut, în ceea ce priveşte apărarea intimatei (recurenta-pârâtă) referitoare la decizia A.N.R.E. nr. 93 din 4.04.2021, că aceasta nu beneficiază de autoritate de lucru judecat astfel cum se pretinde, deoarece, potrivit art. 7 indice 1 din Legea nr. 123/2012, demararea procesului de soluţionare a plângerilor de către A.N.R.E. nu aduce atingere dreptului petenţilor de a se adresa instanţelor judecătoreşti pentru soluţionarea aceloraşi plângeri.

A mai arătat instanţa de apel că legea nu conferă modului de soluţionare a litigiilor de către A.N.R.E. efectele stabilite de art. 430 C. proc. civ., reţinând totodată faptul că nu s-a indicat de către una dintre părţi contestarea deciziei în faţa Curţii de Apel Bucureşti.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut că această decizie nu reprezintă o interpretare oficială, ci doar o modalitate de soluţionare a unei plângeri individuale între persoane juridice în temeiul Regulamentului nr. 150/2015 şi că, în temeiul art. 9 alin. (1) C. civ., cel care a adoptat norma civilă este competent să facă şi interpretarea ei oficială, însă cele consemnate în document nu pot fi calificate ca fiind dispoziţii interpretative din partea emitentului actului pentru clarificarea sensului normei legale, întrucât documentul invocat nu are valenţele unui act normativ interpretativ de acelaşi nivel cu actul vizat, aşa cum impun prevederile art. 69 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

În raport de aspectele arătate mai sus, Înalta Curte subliniază că, în privinţa motivelor de recurs, legiuitorul impune o dublă condiţie: pe de o parte ca acestea să fie încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, ca ele să nu fi putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, dacă au fost invocate în termen, să fi fost respinse sau instanţa de apel să fi omis analizarea lor, conform art. 488 alin. (2) C. proc. civ. – adică motivele de recurs să nu fie invocate omisso medio.

Se mai impune a se arăta că, din această dublă condiţionare, rezultă cu pregnanţă că motivele de recurs au caracter legal şi sunt instituite prin dispoziţii procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situaţii ce nu au fost avute în vedere la legiferare.

Cu privire la cea din urmă condiţie, legiuitorul impune ca motivele invocate cu încălcarea ei, în mod particular să "nu fie primite"; aşadar, motivele de casare nu pot fi primite ca atare şi evaluate de instanţa de recurs dacă ele nu au fost invocate pe calea apelului, deşi puteau fi invocate, ori instanţa de apel nu le-a examinat ori le-a respins. Această "neprimire" a motivelor de recurs invocate omisso medio, derivă în concret dintr-o decădere a părţii din dreptul invocării lor, întrucât acestea nu au fost invocate în apel, deşi puteau fi invocate.

Concluzionând, Înalta Curte reţine că recurenta-pârâtă nu a invocat în apel încălcarea de către reclamantă a principiului electa una via, motiv pentru care această critică, fiind invocată omisso medio, nu poate face obiectul analizei în recurs.

Analizând motivele de recurs cu care instanţa a fost legal învestită, Înalta Curte arată că, în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepţia regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări, printre aceste reguli regăsindu-se şi cele care vizează calea de atac a apelului.

Înalta Curte arată că principiul disponibilităţii este specific procesului civil.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, iar în condiţiile art. 22 alin. (6) din acelaşi cod, judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii.

Reiese, în raport de dispoziţiile legale mai sus enunţate că, părţile pot determina nu numai existenţa procesului, ci şi conţinutul procedurii judiciare, prin stabilirea cadrului procesual, cu privire la părţile, obiectul şi cauza acesteia, precum şi a fazelor şi etapelor sale.

Se impune a se arăta, de asemenea, că potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt cât şi în drept, efectul devolutiv al apelului constând în posibilitatea pe care o au părţile de a supune judecării în această cale de atac litigiul dintre ele în ansamblul său, cu toate problemele de fapt şi de drept ce au fost ridicate în primă instanţă.

Efectul devolutiv nu vizează, însă, toate problemele de fapt şi de drept care s-au pus înaintea primei instanţe, ci numai acelea care au fost criticate expres sau implicit de către apelant, în cazul apelului funcţionând principiul disponibilităţii, în acest sens dispunând art. 477 alin. (1) C. proc. civ., conform principiului tantum devolutum quantum appellatum.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (2) C. proc. civ., devoluţiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil.

Totodată, prevederile art. 479 Cod procedură civilă obligă instanţa de apel să verifice în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, motivele de ordine publică putând fi invocate şi din oficiu.

În raport de aceste considerente teoretice, în speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că, reclamanta a formulat critici cu privire la natura termenelor, invocând, în raport de art. 2.547 C. civ., că acestea sunt termene de prescripţie extinctivă, atât în fata instanţei de fond, prin răspunsul la întâmpinare – fila x tribunal şi concluziile scrise, cât şi în faţa instanţei de apel, prin apelul declarat – dosar apel şi răspunsul la întâmpinare – fila x.

Ca atare, analiza instanţei de apel cu privire la natura termenelor nu poate constitui o încălcare a principiului disponibilităţii şi nici a normelor de procedură ce reglementează soluţionarea apelului.

Înalta Curte nu poate reţine nici încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., care dispune în sensul că, "În cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel, precum şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

În susţinerea acestei critici, recurenta-pârâtă a arătat că, deşi prin întâmpinarea formulată în apel, în raport de norma de procedură indicată mai sus, a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, instanţa de apel a motivat succint că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 480 alin. (3), întrucât prima instanţă s-a pronunţat pe fond.

Or, potrivit recurentei-pârâte, hotărârea Tribunalului Bucureşti a fost fundamentată pe stabilirea corectă a naturii termenelor din Ordinul nr. 16/2020, ca fiind de decădere, motiv pentru care aceasta nu a mai trecut la analiza pe fond a altor apărări pe care le-a formulat.

În raport de aceste critici, Înalta Curte arată că prima ipoteză reglementată de art. 480 alin. (3) C. proc. civ., ce a fost invocată de recurenta-pârâtă, presupune ca, în mod greşit, prima instanţă să fi soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului.

Or, această situaţie înseamnă că hotărârea primei instanţe a fost pronunţată în temeiul admiterii unei excepţii procesuale, de exemplu, prescripţia extinctivă, autoritatea de lucru judecat, lipsa interesului, prematuritatea cererii, aşadar să nu fi avut loc o judecată a fondului pricinii.

Însă, în cauză, prima instanţă a reţinut natura termenelor ca fiind de decădere şi a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, analizând apărările formulate de pârâtă prin întâmpinare, aspecte reţinute în mod corect de către instanţa de apel.

Ca atare, hotărârea primei instanţe nefiind pronunţată în temeiul admiterii unei excepţii procesuale, astfel cum impune art. 480 alin. (3) teza întâi C. proc. civ., în mod legal curtea de apel nu a putut da curs solicitării pârâtei de a dispune trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Totodată, argumentul recurentei-pârâte în sensul că prima instanţă nu a mai analizat şi alte apărări ale sale în respingerea acţiunii pe fond, nu se circumscrie condiţiei impuse de dispoziţiile art. 480 alin. (3) teza întâi.

Nici critica referitoare la nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva neanalizării de către instanţa de apel a tuturor apărărilor formulate de către recurenta-pârâtă, cu încălcarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) şi a art. 13 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. nu poate fi reţinută.

În acest sens, Înalta Curte arată că instanţa nu este obligată să răspundă fiecărui argument sau critică adusă de părţi, iar întinderea obligaţiei de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura şi circumstanţele specifice fiecărei cauze. Prin urmare, motivarea unei hotărâri judecătoreşti este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele deduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Or, analiza efectuată de instanţa de apel nu relevă încălcarea dreptului părţilor la un proces echitabil sau a dreptului acestora la apărare.

Înalta Curte va înlătura şi motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Dincolo de amplele expuneri teoretice în susţinerea acestui motiv de casare, recurenta-pârâtă a invocat, în esenţă, aplicarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 2.500 şi a art. 2.545 C. civ., susţinând că, din economia articolelor Ordinului nr. 16/2020, rezultă imperativ că emiterea facturilor trebuie să se realizeze în termenele prevăzute, că nu este obligatorie indicarea în textul de lege a sancţiunii decăderii, că Ordinul nr. 16/2020 nu prevede posibilitatea repunerii în termen, iar emiterea facturilor nu implică formularea unei acţiuni în justiţie astfel încât termenele să poată fi considerate termene de prescripţie extinctivă, nerespectarea acestora ducând la stingerea dreptului creditorului de a factura.

Aşadar, problema de drept care face obiectul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează calificarea termenelor de 30 de zile prevăzute de art. 8 din Metodologia iniţială, în sensul de a se stabili dacă acestea sunt termene de decădere a intimatei-reclamante din dreptul de a-şi valorifica creanţa constând în diferenţa dintre alocări şi cantităţile de gaze naturale distribuite, aşa cum pretinde recurenta-pârâtă.

În conformitate cu prevederile art. 2.545 alin. (1) C. civ., "Prin lege sau prin voinţa părţilor se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârşirea unor acte unilaterale", iar alin. (2) al aceluiaşi text legal dispune că "Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a săvârşirii lor".

Totodată, art. 2.547 C. civ. stabileşte că, dacă din lege sau din convenţia părţilor nu rezultă în mod neîndoielnic că un anumit termen este de decădere, sunt aplicabile regulile de la prescripţie.

Din interpretarea literală a prevederilor art. 7 alin. (1) lit. a) şi art. 8 alin. (5) din Metodologie, rezultă că aceste termene sunt instituite pentru transmiterea facturilor aferente diferenţelor dintre alocări şi cantităţile de gaze naturale distribuite şi a facturilor aferente diferenţelor dintre alocarea lunară finală şi suma cantităţilor alocate zilnic pentru perioada octombrie 2018- decembrie 2019, respectiv pentru primul trimestru al anului 2020, fără ca aceste dispoziţii să prevadă în mod expres, referitor la termenul instituit pentru transmiterea facturilor de regularizare, sancţiunea decăderii din dreptul de valorificare a creanţelor rezultate din procesul de regularizare.

Prin urmare, se impune a stabili dacă este vorba de o decădere implicită, astfel cum susţine recurenta-pârâtă.

În raport de argumentele recurentei-pârâte, Înalta Curte arată că şi în situaţia în care s-ar considera că emiterea facturii, ca fapt material, se încadrează în noţiunea de acte unilaterale, prevăzută de art. 2.545 C. civ., sintagma "în mod neîndoielnic", din conţinutul art. 2547 din acelaşi cod, presupune că trebuie să rezulte în mod clar intenţia legiuitorului/emitentului de a reglementa condiţiile/termenele de exercitare a dreptului de a pretinde contravaloarea diferenţelor dintre alocări şi cantităţile de gaze naturale distribuite aferente perioadei octombrie 2018 - decembrie 2019/primului trimestru al anului 2020 sub sancţiunea pierderii dreptului subiectiv neexercitat înăuntrul termenului stabilit.

Or, din conţinutul art. 7 alin. (1) lit. a) şi art. 8 alin. (5) din Metodologia de regularizare nu se poate deduce, în mod neechivoc, neîndoielnic, că termenele pentru transmiterea facturilor sunt termene de decădere.

Aşa cum în mod legal a reţinut şi instanţa de apel, instituirea respectivelor termene prin Ordinul nr. 16/2020 poate să aibă ca unic scop o fluidizare a operaţiilor economico-financiare şi impunerea unei anumite discipline financiare în raporturile dintre părţi, nelăsând exclusiv la latitudinea părţii alegerea momentului la care va emite factura şi va pretinde plata, ceea ce ar putea atrage şi o prorogare abuzivă a momentului de curgere a termenului de prescripţie.

Ca atare, din interpretarea logică şi sistematică a art. 8 alin. (5), (6) şi 7 din Metodologie, rezultă că suma de plată devine exigibilă pentru OD în termen de 20 de zile de la data primirii facturii aferente diferenţelor constatate (alin. (6), iar pentru UR, în termen de 15 zile de la primirea facturii aferente respectivelor diferenţe (alin. (7), actul normativ prevăzând în mod expres că acestea sunt termene de plată.

Aşadar, termenele stabilite prin art. 8 alin. (6) teza finală şi alin. (7) teza finală din Metodologie marchează data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune pentru recuperarea respectivelor creanţe, termenele neputând fi calificate ca şi termene de decădere.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierii din 6 octombrie 2023 şi a deciziei civile nr. 1502 din 13 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă. În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă la plata sumei de 11.835,74 RON către intimata-reclamantă A. S.R.L., cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierii din 6 octombrie 2023 şi a deciziei civile nr. 1502 din 13 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 11.835,74 RON către intimata-reclamantă A. S.R.L., cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 iunie 2024.