Mortgage interest margin calculation and addendum validity in CHF loans

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Argeş la data de 28 octombrie 2014, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtele B. S.A. şi B. S.A. - Sucursala Piteşti, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

- constatarea marjei fixe a băncii, în procent de 2,755% din dobânda aplicată, respectiv în procent de 5,5%, la contractul de credit ipotecar nr. x, de la data semnării şi până la finalizarea acestuia;

- constatarea nulităţii absolute a actului adiţional la contractul de credit ipotecar nr. x, ca urmare a notificării înregistrate la pârâtă sub nr. x/26.08.2010, actul fiind semnat în aceeaşi zi, cu încălcarea dispoziţiilor art. 35 alin. (1) lit. a), art. 37 lit. b), art. 41 alin. (1) şi (2); art. 75, art. 80 alin. (1) şi (2), art. 95 alin. (4) din O.U.G. nr. 50/2010;

- obligarea pârâtei/pârâtelor să recalculeze nivelul dobânzii percepute în temeiul contractului de credit ipotecar nr. x, după formula "marja fixă a băncii la care se adaugă valoarea indicelui de referinţă – LIBOR la trei luni";

- completarea contractului de credit ipotecar nr. x, în sensul de a fi inclusă marja fixă a băncii menţionată la pct. 1, aferentă sumei acordate în baza contractului;

- restituirea sumelor achitate în CHF, în echivalent în RON, reprezentând dobânda nedatorată şi plătită în plus faţă de dobânda care trebuia plătită în raport de prevederile contractului, a legislaţiei în vigoare şi obligarea la restituirea dobânzilor nedatorate până la modificarea contractului;

- restituirea comisionului de acordare credit ipotecar;

- obligarea pârâtei/pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 74 din 3 februarie 2015, pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş în dosarul nr. x/2014, s-a admis excepţia de necompetenţă materială a instanţei şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată, în favoarea Tribunalului Argeş – secţia Civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 404 din 12 decembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Argeş – secţia Civilă în dosarul nr. x/2014, s-a admis excepţia de necompetenţă materială a instanţei şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată, în favoarea Tribunalului Specializat Argeş, s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, fiind înaintat dosarul Curţii de Apel Piteşti în vederea soluţionării acestuia.

Prin sentinţa civilă nr. 6 din 19 ianuarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – secţia I Civilă în dosar nr. x/2015, s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Argeş.

Pe rolul Tribunalului Specializat Argeş cauza a fost înregistrată sub nr. x/2014*.

Prin încheierea din 15 aprilie 2016, instanţa a respins excepţia lipsei de obiect, excepţia de netimbrare şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. A calificat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B. S.A. - Sucursala Piteşti ca fiind excepţia lipsei capacităţii de folosinţă şi a admis această excepţie.

Prin încheierea din 7 iunie 2016, instanţa a dispus comunicarea către pârâtă a cererii de completare formulată de reclamant, cu privire la stabilirea/îngheţarea cursului de schimb CHF/leu la momentul semnării contractului şi denominarea în moneda naţională a plăţilor.

Prin notele scrise depuse în cursul procesului, reclamantul a solicitat:

- constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută parţială a contractului de credit ipotecar nr. x/29.02.2008, ca urmare a clauzelor stipulate la art. 6.2, art. 6.3, art. 7.1 lit. b), art. 7.2, art. 10.1, art. 13 lit. b), art. 15.1, art. 15.2 lit. b), lit. g), art. 15.6, art. 15.7, art. 19.6, art. 19.7 din contract;

- stabilirea marjei fixe a băncii la momentul contractării ca fiind în procent de 2,745%, iar pe cale de consecinţă să se constate că fiind nulă şi nedatorată orice dobândă percepută în plus de pârâte şi care nu respectă modul de calcul: marja fixă de la data contractării plus valoarea indicelui de referinţă Libor la 3 luni;

- constatarea nulităţii absolute a actului adiţional la contractul de credit, acesta fiind semnat în aceeaşi zi când a fost notificat, fiind încălcate dispoziţiile art. 35 alin. (1) lit. a), art. 37 lit. b), art. 41 alin. (1), alin. (2), art. 75, art. 80 alin. (1), alin. (2), art. 95 alin. (4) din O.U.G. nr 50/2010;

- obligarea pârâtelor să recalculeze dobânda, după formula: marja fixă a băncii la care se adaugă valoarea indicelui de referinţă – LIBOR la trei luni;

- obligarea pârâtelor să restituie reclamantului dobânda percepută în plus ca urmare a nerespectării formulei de calcul potrivit legii, expertiza efectuată menţionând că dobânda plătită în plus este în cuantum de 12.706,74 CHF;

- obligarea pârâtelor la restituirea comisionului de acordare;

- obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale ca urmare a perceperii dobânzii în plus.

Prin note scrise, pârâta a arătat că nu este de acord cu modificarea acţiunii privind dobânda legală .

Prin încheierea din 18 septembrie 2018, s-a admis excepţia de decădere a reclamantului din dreptul de a mai modifica cererea de chemare în judecată, fiind decăzut din dreptul de a mai modifica cererea de chemare în judecată, şi s-a respins cererea de modificare, prin care se solicită obligarea pârâtei şi la plata dobânzii legale aferente sumelor solicitate a fi restituite, ca tardiv formulată.

Prin sentinţa nr. 744 din 24 octombrie 2018, Tribunalul Specializat Argeş a admis excepţia de inadmisibilitate cu privire la cererea prin care se solicită să se constate că marjă fixă a băncii este în procent de 2,755% din dobânda aplicată la contractul de credit ipotecar nr. x, respectiv din procentul de 5,5%, de la data semnării contractului şi până la finalizarea acestuia şi a fost respinsă cererea prin care se solicită să se constate că marjă fixă a băncii este în procent de 2,755% din dobânda aplicată la contractul de credit ipotecar nr. x, respectiv din procentul de 5,5%, de la data semnării contractului şi până la finalizarea acestuia, ca inadmisibilă.

A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată şi s-a constatat ca fiind abuzivă şi nulă absolut clauza prevăzută prin art. 6.2 din contract de credit ipotecar nr. C2202/2700/714/29.08.2008, doar în ceea ce priveşte prevederea prin care se arată că "dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii". A fost respinsă cererea reclamantului privind constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii celorlalte prevederi din cadrul art. 6.2, art. 6.3 din contract, ca neîntemeiată. A fost admisă cererea reclamantului, privind obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate de reclamant în CHF, în echivalent RON, reprezentând dobânda nedatorată şi plătită în plus faţă de dobânda contractuală care trebuia plătită.

A fost obligată pârâta B. S.A. să restituie reclamantului suma de 12.706,74 CHF, în echivalent RON, cu titlu de dobândă nedatorată şi plătită în plus faţă de dobânda contractuală care trebuia plătită de reclamant. Au fost respinse: cererea reclamantului prin care se solicită completarea contractului de credit ipotecar, în sensul de a fi inclusă în formula de calcul a dobânzii contractuale marja fixă a băncii, ca neîntemeiată; cererea reclamantului privind stabilirea de către instanţă, a marjei fixe a băncii care intră în formula de calcul a dobânzii contractuale, ca neîntemeiată; cererea reclamantului privind obligarea pârâtei să recalculeze dobânda după formula marja fixă a băncii la care să se adauge valoarea indicelui de referinţă, ca neîntemeiată.

A fost admisă în parte cererea reclamantului, privind constatarea nulităţii absolute a actului adiţional întocmit la data de 26.08.2010 şi s-a constatat nulitatea absolută parţial a actului adiţional, doar în ceea ce priveşte procentul de 6,49% al ratei dobânzii curente. A fost admisă cererea reclamantului privind obligarea pârâtei să restituie reclamantului comisionul de acordare şi a fost obligată pârâta să restituie către reclamant suma de 1.000 CHF, în echivalent RON, reprezentând comision de acordare. A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta B.

S.A. - Sucursala Piteşti, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă.

Reclamantul A. a formulat apel împotriva încheierii de şedinţă din 18 septembrie 2018 şi împotriva sentinţei nr. 744 din 24 octombrie 2018, criticându-le pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Pârâta B. S.A. a formulat apel împotriva încheierii din 15 aprilie 2016, prin care instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la cererea de restituire a comisionului de acordare, precum şi împotriva considerentelor şi dispozitivului sentinţei civile nr. 744 din 24 octombrie 2018, pronunţate în dosarul nr. x/2014, prin care solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, modificarea parţială a încheierii şi a sentinţei civile apelate, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii.

Prin decizia nr. 186/A-C din 8 aprilie 2021, Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins apelul pârâtei B. S.A. şi apelul formulat împotriva încheierii din 18 septembrie 2018 de reclamantul A.. A fost admis apelul reclamantului împotriva sentinţei nr. 744 din 24 octombrie 2018, pronunţate de Tribunalul Specializat Argeş în dosarul nr. x/2014, a fost schimbată sentinţa, în sensul că actul adiţional este nul absolut şi în ceea ce priveşte menţiunea că marja băncii la data încheierii acestuia ar fi 6,27% (menţiune cuprinsă în art. 3.1 din actul adiţional). A fost menţinută în rest sentinţa.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.A. a declarat recurs, iar prin decizia nr. 870 din 12 aprilie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă a admis recursul, a casat în parte decizia atacată şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru o nouă judecată a apelurilor formulate de reclamant şi de pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 744 din 24 octombrie 2018, pronunţate de Tribunalul Argeş.

Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Piteşti la data de 21 octombrie 2022, sub nr. x/2014.

Prin decizia nr. 523/A-C din 20 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admis apelul băncii B. S.A., formulat împotriva încheierii din 15 aprilie 2016 şi a sentinţei nr. 744 din 24 octombrie 2018, pronunţate în dosarul nr. x/2014, intimată fiind pârâta B. S.A. - SUCURSALA PITEŞTI.

A fost schimbată sentinţa în parte, în sensul că a fost obligată pârâta la plata dobânzii nedatorate în sumă de 1.005 CHF, echivalentul în RON la data pronunţării, cu dobânda legală aferentă de la data plăţii până la restituirea efectivă şi a fost respinsă cererea de constatare a nulităţii actului adiţional.

A fost respins apelul reclamantului A. împotriva sentinţei nr. 744 din 24 octombrie 2018, pronunţate de Tribunalul Specializat Argeş, în dosarul nr. x/2014.

A fost menţinută în rest sentinţa.

Decizia pronunţată de instanţa de apel a fost recurată de pârât.

În motivarea recursului, pârâtul a dezvoltat următoarele critici:

Sub un prim aspect, recurentul-reclamant precizează că înţelege să invoce excepţia puterii de lucru judecat şi excepţia nulităţii actului adiţional.

În conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că reiterează excepţia puterii lucrului judecat cu privire la sentinţa civilă nr. 5316 din 29 iulie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 14 din 10 februarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2015, în care a fost admisă cererea Autorităţii Naţionale de Protecţie a Consumatorilor, în contradictoriu cu intimata B. S.A.

În aceeaşi ordine de idei, recurentul-reclamant arată că excepţia puterii lucrului judecat a mai fost formulată la 12 aprilie 2022, când au avut loc dezbaterile în fond, în primul ciclu procesual, dată când a depus şi note scrise, însă instanţa supremă nu s-a pronunţat asupra acestei excepţii.

Arată recurentul-reclamant că, în conformitate cu dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 193/2000 republicată, instanţa, în cazul în care constată existenţa clauzelor abuzive în contract, obligă profesionistul să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare, precum şi să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activităţii profesionale.

Aşadar, în situaţia constatării caracterului abuziv al uneia/mai multor clauze, băncii i se stabileşte obligaţia de a face referire la toate contractele în curs de executare, inclusiv la contractul său, recurentul-reclamant susţinând că se poate prevala de soluţia instanţei, adică de opozabilitatea hotărârii definitive care are autoritate de lucru judecat în privinţa băncii şi care produce efect indirect asupra contractului său de adeziune, deşi nu a fost parte în dosar.

Întrucât raportul juridic dedus judecăţii este identic cu acela al raportului juridic, deja tranşat prin judecata anterioară (clauze cu acelaşi conţinut, situaţia juridică a recurentului fiind identică cu situaţia consumatorului/consumatorilor parte în acel dosar), consideră că instanţa nu este/nu mai era nevoită să facă din nou controlul caracterului abuziv al aceleaşi clauze, sau după caz, al mai multor clauze.

Recurentul-reclamant precizează că, în dovedirea excepţiei puteri de lucru judecat, înţelege să invoce "Minuta INM" din data de 15.12.2020, prin care s-a stabilit că hotărârea definitivă pronunţată într-un litigiu iniţiat de A.N.P.C. în condiţiile art. 12-14 din Legea nr. 193/2000 prin care s-a admis cererea, poate fi invocată de reclamantul consumator care formulează ulterior o acţiune individuală, iar instanţa de judecată sesizată cu aceasta din urmă, nu va mai analiza caracterul abuziv al clauzei/clauzelor, urmând a fi valorificată soluţia definitivă anterioară.

Recurentul-reclamant precizează şi că, atunci când a invocat această excepţie, a avut în vedere şi prevederile Regulamentului (CE) nr. 2006/27.10.2004 al Parlamentului European şi al Consiliului privind autorităţile responsabile cu aplicarea legislaţiei din domeniul protecţiei consumatorilor, respectiv H.G. nr. 244/2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 187/19.03.2007 prin care A.N.P.C. a fost desemnat ca birou unic de legătură responsabil cu aplicarea Regulamentului (CE) nr. 2006/2004.

În ceea ce priveşte "excepţia nulităţii actului adiţional", împreună cu anexa la acesta, ambele emise la data de 26.08.2010, recurentul-reclamant precizează că, în conformitate cu art. 37 lit. a) din O.U.G. nr. 50/2010, în contractele de credit cu dobândă variabilă, dobânda va fi raportata la fluctuaţiile indicilor de referinţă Euribor/Robor/Libor, rata de referinţă a B.N.R., în funcţie de valuta creditului, la care creditorul poate adauge o anumită marjă, fixă pe toată durata derulării contractului.

O primă observaţie a recurentului-reclamant este în sensul că, în raport de actul normativ, banca poate adăuga o anumită marjă, fixă pe toată perioada derulării contractului, însă, la datele de 21.05.2008 şi 29.06.2008, fără să fie înştiinţat/informat, a fost mărit procentul de dobândă variabilă de la 5,5 la 5,9 %, respectiv de la 5,9 la 6,49%, astfel că până la apariţia O.U.G. nr. 50/2010, banca adăugase deja 0,99 % la marja sa inţială de profit care trebuia să fie fixă pe toată perioada contractării.

În acest sens, recurentul-reclamant susţine că, potrivit art. 6.4 din lit. a) din contract "în cazul în care împrumutatul acceptă să-şi transfere lunar în contul curent deschis la bancă valoarea venitului net lunar luat în considerare pentru acordarea creditului pe toată perioada de derulare a creditului, rata de dobândă curentă menţionată la art. 6.1, include marja de 0,5 puncte procentuale, marja care se va aplica până în momentul în care, valoarea proprietăţii achiziţionate prin prezentul credit şi adusă/aduse ca garanţie, va fi cel mult egală cu 125% din soldul creditului".

Mai susţine recurentul-reclamant că, astfel cum dispune art. 6.5 din contract: "în cazul în care împrumutatul a încheiat o poliţă de asigurare de garanţii contractuale, rata de dobândă curentă menţionată la art. 6.1 include o marjă de 1,3 puncte procentuale, marjă care se va aplica până la momentul în care valoarea proprietăţii achiziţionate prin prezentul credit şi adusă/aduse ca garanţie, va fi cel mult egală cu 125% din soldul creditului. Din momentul în care valoarea proprietăţii achiziţionate prin prezentul credit şi adusă/aduse ca garanţie va fi de cel puţin egală cu 125% din soldul creditului, rata de dobândă valabilă la acel moment se va diminua cu 1,3 puncte procentuale".

O a doua observaţie a recurentului-reclamant este că în rata de dobândă curentă prevăzută la art. 6.1 din contract (5.5%), este/era cunoscută fără a fi indicată formula de calcul "marja fixă+Libor 3M", aşa cum rezultă din art. 6.1, cu trimitere la art. 6.4 şi 6.5 din contract.

Astfel, lăsând la o parte faptul că banca a contestat raportul de expertiză în urma căruia instanţa ar fi modificat contractul şi s-a substituit voinţei băncii, care a fost obligată la restituirea unor sume calculate după formula "2,755 marja+indice Libor 3M", considerând că este la adăpost pentru că marja sa nu a fost stabilită în concret la art. 6.1 din contract, nu acelaşi lucru se poate spune în raport de dispoziţiile prevăzute la art. 6.4 şi 6.5 din contract.

În această situaţie, recurentul-reclamant solicită instanţei de recurs să aprecieze că, în conformitate cu art. 6.5 din contract, părţile au convenit ca în rata dobânzii curente de 5.5% să fie inclusă marja fixă a băncii de 1,3 puncte procentuale şi să nu fie modificată până la momentul în care valoarea imobilului achiziţionat adus în garanţie va fi egală cu 125% din soldul creditului, or, la data încheierii actului adiţional în 2010, nu achitase o valoare aşa de mare încât să permită băncii să modifice marja sa de profit de la 1,3% la 6,27 puncte procentuale.

Mai mult, la data pronunţării deciziei în recurs în primul ciclu procesual, precum şi la data admiterii apelului în rejudecare, deşi consumatorul îndeplinea condiţiile stabilite de bancă, rata dobânzii curente nu a mai fost diminuată cu 1,3 puncte procentuale în conformitate cu art. 6.5 din contract.

Mai susţine recurentul-reclamant că, în conformitate cu art. 2 lit. a) din anexa la actul adiţional "toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele (...) pe care trebuie să le achite consumatorul în legătură cu contractul de credit erau/sunt cunoscute de creditor, cu excepţia taxelor notariale, costurile pentru serviciile accesorii aferente contractului de credit, în special primele de asigurare (...)".

Totodată, potrivit art. 3.1 din anexa la actul adiţional: "La data încheierii actului adiţional, rata dobânzii curente este de 6,49% şi va fi variabilă trimestrial conform formulei "dobânda de referinţă + marja băncii". La data semnării actulul adiţional valoarea dobânzii de referinţă este 0,22%, iar marja băncii este de 6,27%".

În conformitate cu art. 3.4 din anexă, "marja băncii este fixă pe toată perioada contractului şi poate fi modificată doar ca urmare a modificărilor legislative, sau micşorată ca urmare doar în acord cu politica comercială a băncii".

Recurentul-reclamant precizează, de asemenea, că în conformitate cu art. 8.1 din anexă, dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010 se completează cu dispoziţiile Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţiile imobiliare şi cele ale O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată, cu modificările şi completările, ulterioare.

Un alt treilea aspect învederat de recurentul-reclamant vizează faptul că există contradicţie între prevederile art. 2 din anexă, unde banca recunoaşte că la data apariţiei O.U.G. nr. 50/2010, costul total al creditului era cunoscut, inclusiv dobânda şi marja fixă, conform art. 3.4 din anexă, cu trimitere la art. 6.5 din contract (1,3 puncte procentuale) şi între prevederile art. 3.1 din aceeaşi anexă unde se face menţiunea că se modifică marja fixă la 6,27 %.

Pe de altă parte, recurentul-reclamant apreciază că, din moment ce la art. 3.4, cu trimitere la art. 8.1, banca recunoaşte că la data emiterii actului adiţional în baza O.U.G. nr. 50/2010, erau în vigoare şi dispoziţiile O.G. nr. 21/1992, aşa cum au fost modificate/completate, este limpede că sunt aplicabile şi dispoziţiile imperative ale O.U.G. nr. 174/2008, în vigoare din 27.12.2008, conform principiului aplicării imediate a legii noi.

Recurentul-reclamant arată că instanţa de apel, în rejudecare, a motivat legalitatea actului adiţional din perspectiva faptului că nu a solicitat modificarea contractului conform O.U.G. nr. 50/2010, iar creditorul a făcut dovada informării, precum şi în raport de Directiva 48/2008 şi de O.U.G. nr. 520/2010 în forma sa iniţială, care dă dreptul băncii să modifice dobânda în funcţie de nivelul costurilor, iar cât priveşte cuantumul marjei fixe, legiuitorul l-a lăsat la aprecierea băncii, însă aceste considerente vin în contradicţie cu o alte argumente ale instanţei.

Mai susţine recurentul-reclamant şi că există contradicţie între considerentele de la fila nr. x, par. 6-7, şi considerentele de la fila nr. x, par. l, în sensul că obligaţia instanţei constă în îndeplinirea celor două obiective avute în vedere de Directiva nr. 93/13/CEE, ulterior declarării caracterului abuziv al clauzei privind mecanismul de variaţie al dobânzii, respectiv "restabilirea egalităţii dintre părţi pusă în pericol prin aplicarea clauzei abuzive şi descurajarea profesionistului de a introduce astfel de clauze în contractele pe care le propune consumatorilor".

În raport de aceste critici, recurentul-reclamant concluzionează în sensul că, prin admiterea apelului băncii şi respingerea cererii de constatarea a nulităţii actului adiţional în rejudecare după casare, în opinia instanţei, actul adiţional ce conţine clauze abuzive a fost redactat de consumator, care a pus în pericol profesionistul, iar prin această decizie a fost restabilită egalitatea dintre părţi, fiind descurajat consumatorul în a mai introduce astfel de clauze.

Recurentul-reclamant solicită instanţei de recurs să observe că aceste considerente nu pot fi primite sau acceptate, în raport de hotărârea primei instanţe.

Pe fondul cauzei, recurentul-reclamant arată că înţelege să invoce următoarele motive de nelegalitate:

O primă critică vizează faptul că instanţa de apel, în rejudecare, s-a pronunţat plus petita, depăşind atribuţiile puterii judecătoreşti, în sensul că a dat mai mult decât s-a cerut, fiind incident motivul de casare reglementat de art. art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

În susţinerea acestei critici, recurentul-reclamant arată că, deşi instanţa supremă a arătat argumentele pentru care decizia a fost casată în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv numai acele motive de nelegalitate privitoare la considerentele contradictorii reţinute în decizia recurată, cu toate acestea, instanţa de apel, în rejudecare, s-a pronunţat în plus faţă de ce s-a cerut.

În aceeaşi ordine de idei, recurentul-reclamant susţine că, aşa cum rezultă din decizia pronunţată de instanţa de casare în primul ciclu procesual, criticile recurentei privind obiectivele expertizei contabile şi calculul efectuat de expert privitor la dobânda după formula 2,755%+indice, formulă care nu se regăseşte în contract, sunt critici care vizează probele administrate la prima instanţă şi nu argumentele reţinute de instanţa de apel în soluţia pronunţată.

Recurentul-reclamant invocă şi incidenţa motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinând că hotărârea pronunţată de instanţa de apel, în rejudecare, cuprinde motive contradictorii, ori motive străine de natura pricinii.

În cest sens, recurentul-reclamant arată că la fila x, paragraful 4, instanţa de apel a expus motive străine de natura pricinii sau motive contradictorii, apreciind că soluţia instanţei de fond de a calcula o dobândă prin înlocuirea dobânzii de referinţă de la începutul contractului cu o dobândă de referinţă apărută pe parcursul derulării contractului, la care adaugă indicele Libor la 3 luni, reprezintă o modificare unilaterală a contractului, prin substituirea voinţei părţilor.

În opinia recurentului-reclamant, această motivare este contradictorie sau străină de natura pricinii, întrucât judecătorul fondului a motivat la filele x că procentul de dobândă ce se va aplica soldului creditului va fi comunicat reclamantului, fără a se produce un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul reclamantului, cu atât mai mult cu cât dobânda de referinţă poate fi verificată oricând de reclamant, fiind stabilită de B.N.R.

Mai precizează recurentul-reclamant că instanţa de fond a motivat că, în raport de prevederile art. 6.2, dobânda contractuală nu poate varia decât în raport de dobânda de referinţă stabilită de B.N.R.

Recurentul-reclamant afirmă că nu există o modificare unilaterală a contractului prin substituirea voinţei părţilor, din moment ce atât dobânda de referinţă de la începutul contractului, cât şi dobânda de referinţă apărută pe parcursul derulării acestuia, este stabilită periodic de B.N.R., fiind publică şi independentă de voinţa părţilor.

Recurentul-reclamant susţine că şi motivul de la fila x, par. 3 este contradictoriu sau străin de natura pricinii, reţinând că prima instanţă a obligat banca la restituirea dobânzii calculate de expert conform anexei nr. 1, prin raportare la dobânda constituită din marja băncii de 2,745% şi indicele Libor la 3 luni.

Sub acest aspect, recurentul-reclamant arată că, aşa cum a precizat în primul motiv de recurs, instanţa de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti deoarece din dispozitivul instanţei supreme nu rezultă că instanţa de apel, în rejudecare după casare, a fost învestită să cerceteze raportul de expertiză şi modul de calcul, dimpotrivă, instanţa supremă, în considerente, a stabilit că motivele invocate sunt de netemeinicie şi nu de nelegalitate.

Potrivit recurentului-reclamant, această motivare este contradictorie, întrucât nu consumatorul a redactat contractul standard, preformulat în care a fost inclusă clauza de la art. 6.2 şi declarată abuzivă de instanţă.

De altfel, astfel cum arată recurentul-reclamant, nu se poate reţine că banca avea dreptul să modifice dobânda din contract prin stabilirea unei marje cu o valoare mai mare decât cea care rezultă din clauza prevăzută la art. 6.1 sau că marja băncii nu era cunoscută încă de la data contractării, având în vedere dispoziţiile art. 6.4 lit. a) şi, mai ales, dispoziţiile art. 6.5 din contract.

Mai susţine recurentul-reclamant, sub un alt aspect, că instanţa de apel, în rejudecare după casare, nu a studiat nici contractul părţilor, nici raportul de expertiză tehnică, specialitatea "contabilitate", din care reiese că cele stabilite/dispuse de instanţa de fond şi de instanţa de apel în primul ciclu procesual sunt legale şi temeinice.

În susţinerea acestui argument, recurentul-reclamant arată că, din raportul de expertiză - capitolul III – concluzii – reiese că, la efectuarea lucrării, expertul a avut în vedere dispoziţiile contractuale în ansamblu lor (art. 6.1, art. 6.2, art. 6.4, art. 6.5) din care au rezultat mai multe variante: astfel, dacă s-ar lua în considerare numai art. 6.1 din contract, fără a ţine cont de prevederile art. 6.2, art. 6.4 şi art. 6.5, atunci marja fixă a băncii este de 2.745%, iar dacă sunt avute în vedere toate cele patru articole, rezultă că marja fixă a băncii de la data semnării şi până la finalizarea acestuia este de 0,945%.

Dacă sunt avute în vedere art. 6.1 şi art. 6.5 din contract, dobânda fixă este la nivel de 2,745%, iar când valoarea proprietăţii este de peste 125% din soldul creditului, dobânda fixă este la un nivel mai mic, cu menţiunea ca la această marjă fixă se adaugă indicele de referinţă Libor la trei luni pentru CHF.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul-reclamant a depus la dosar răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din data de 3 octombrie 2023, comunicarea acestuia părţilor, pentru a depune puncte de vedere cu privire la raport.

Recurentul-reclamant a depus punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 6 februarie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen la 19 martie 2024, în şedinţă publică.

Prin încheierea din 19 martie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus înaintarea dosarului completului de judecată cu numărul imediat următor, în vederea soluţionării declaraţiei de abţinere formulate de doamnele judecător C., D. şi E. de la judecarea cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2014

Prin încheierea din 20 martie 2024, a fost admisă declaraţia de abţinere formulată de doamnele judecător C., D. şi E. de la judecarea cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2014 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă, dosarul fiind repartizat aleatoriu completului 2, cu blocarea completului initial învestit.

Recurentul-reclamant a depus la dosar concluzii scrise.

Analizând recursul recurentului-reclamant, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu sunt fondate motivele de casare invocate, pentru considerentele care vor fi redate în cele ce urmează.

Prioritar se impune a se arăta că Înalta Curte a reţinut că excepţiile puterii de lucru judecat şi a nulităţii actului adiţional nu reprezintă veritabile excepţii, ci motive de recurs, urmând a fi analizate ca atare. Pe cale de consecinţă, Înalta Curte nu poate proceda la analiza excepţiei tardivităţii invocării excepţiei nulităţii actului adiţional, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare.

Încălcarea autorităţii de lucru judecat se circumscrie motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 Cod procedură civilă.

Înalta Curte reţine că, în susţinerea acestui motiv de casare, recurentul-reclamant a arătat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., înţelege să reitereze excepţia puterii lucrului judecat cu privire la sentinţa civilă nr. 5316 din 29 iulie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 14 din 10 februarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2015, în care a fost admisă cererea Autorităţii Naţionale de Protecţie a Consumatorilor, în contradictoriu cu intimata B. S.A.

Recurentul-reclamant a precizat că excepţia puterii lucrului judecat a mai fost invocată la 12 aprilie 2022, când au avut loc dezbaterile în fond, în primul ciclu procesual, dată când a depus şi note scrise, însă instanţa supremă nu s-a pronunţat asupra sa.

În raport de dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 193/2000 republicată, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa, în cazul în care constată existenţa clauzelor abuzive în contract, obligă profesionistul să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare, precum şi să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activităţii profesionale şi că, întrucât raportul juridic dedus judecăţii este identic cu cel deja tranşat prin judecata anterioară (clauze cu acelaşi conţinut, situaţia juridica a recurentului fiind identică cu situaţia consumatorului/consumatorilor parte în acel dosar), instanţa nu este/nu mai era nevoită să facă din nou controlul caracterului abuziv al aceleaşi clauze, sau după caz, al mai multor clauze.

Înalta Curte nu poate reţine criticile recurentului-reclamant.

Acţiunea care a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 iniţiat de A.N.P.C. a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 193/2000.

Potrivit art. 12 alin. (1) din lege, în cazul în care constată utilizarea unor contracte de adeziune care conţin clauze abuzive, organele de control prevăzute la art. 8 vor sesiza tribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului, pentru a dispune modificarea contractelor aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive.

Conform art. 13 din acelaşi act normativ, instanţa, în cazul în care constată existenţa clauzelor abuzive în contract, obligă profesionistul să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare şi să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activităţii profesionale.

Se impune, însă, a se arăta că art. 14 din Legea nr. 193/2000 dispune: "Consumatorii prejudiciaţi prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătoreşti în conformitate cu prevederile C. civ. şi ale C. proc. civ..".

Or, în cauza pendinte, recurentul-reclamant a învestit instanţa de judecată cu o acţiune în protecţia consumatorilor, în acord cu prevederile art. 14 din Legea nr. 193/2000, fără a invoca puterea de lucru judecat a hotărârii de care înţelege să se prevaleze în recurs.

Mai mult decât atât, recurentul-reclamant nu expune niciun argument în sensul încălcării de către instanţa de apel a puterii de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2015, singura sa susţinere fiind în sensul că raportul juridic dedus judecăţii în cauza pendinte este identic cu cel tranşat prin judecata anterioară, astfel încât instanţa de judecată nu mai era nevoită să facă din nou controlul caracterului abuziv al aceleiaşi clauze sau, după caz, al mai multor clauze.

În ceea ce priveşte nulitatea actului adiţional, recurentul-reclamant, Înalta Curte constată că argumentele invocate vizează exclusiv interpretarea dispoziţiilor contractuale.

Or, argumentele ce vizează prevederile contractuale nu pot fi apreciate ca şi critici de nelegalitate, în condiţiile în care interpretarea contractului nu poate fi făcută decât prin intermediul mijloacelor de probă administrate, reprezentând, aşadar, critici de netemeinicie.

Recurentul-reclamant tinde, prin expunerea criticilor referitoare la interpretarea dispoziţiilor contractuale, la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Inalta Curte reţine că, în finalul argumentelor ce vizează nulitatea actului adiţional, recurentul-reclamant a invocat formal faptul că motivele reţinute de instanţa de apel cu privire la legalitatea actului juridic sunt în contradicţie cu alte considerente ale hotărârii, fără însă a le indica.

Mai mult decât atât, extragerea de către recurent a unor paragrafe disparate şi invocarea caracterului contradictoriu al acestora în raport cu propria interpretare sau în raport cu hotărârea pronunţată de prima instanţă nu poate fi circumscrisă motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă.

Nu poate fi reţinut nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Din perspectiva acestui motiv de casare, depăşirea atribuţiilor instanţelor judecătoreşti se concretizează într-o imixtiune a acestora în sfera activităţii executive sau legislative. Excesul de putere derivă din trecerea abuzivă a barierelor între funcţiile ce revin autorităţilor publice, partajate la nivelul sistemului etatic, un exces faţă de limitele fixate prin norme constituţionale sau prin legi organice.

În speţă, însă, ceea ce impută recurentul-reclamant instanţei de apel este faptul că s-a pronunţat pe fondul cauzei, deşi în primul ciclu procesual, unele argumente expuse de partea adversă în susţinerea recursului, au fost înlăturate de la analiză de către Înalta Curte, întrucât reprezentau critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate.

Or, aceste critici nu constituie o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti şi nu pot fi subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., în rejudecare instanţa de apel pronunţându-se cu respectarea limitelor casării.

În ceea ce priveşte motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte va înlătura de la analiză criticile de netemeinicie invocate de recurentul-reclamant, care vizează interpretarea dispoziţiilor contractuale, analiză care nu se poate efectua decât în raport de probele administrate în cauză, astfel cum s-a arătat anterior.

De asemenea, Înalta Curte reţine că, în ceea ce priveşte proba cu expertiză administrată în cauză, precum şi modul în care concluziile raportului de expertiză au fost interpretate de către curtea de apel, recurentul-reclamant critică modalitatea în care instanţa a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată pe baza probelor administrate, într-o manieră pe care aceasta o consideră incorectă, deoarece nu corespunde cu propria sa viziune asupra temeiniciei acţiunii.

Întrucât temeinicia stării de fapt reţinute de instanţa devolutivă nu poate fi repusă în discuţie în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte arată că motivele de nelegalitate astfel formulate nu se circumscriu şi nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată de recurentul-reclamant.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 523/A-C din 20 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 iunie 2024.