Insurance claim for total fire loss; effect of statutory moratorium on fire safety permit obligation on insurer liability

Asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la data de 25 mai 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2017 reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 204.100 euro sau echivalentul a 928.655 RON RON la cursul valutar de 4,55 RON/euro din data de 24.05.2017, estimată provizoriu, reprezentând suma asigurată datorată reclamantei, ca urmare a producerii unei daune totale imobilului – hală industrială situat în comuna Afumaţi, Şos. Bucureşti-Urziceni nr. 223, Jud. Ilfov, asigurat prin poliţa de asigurare nr. x, prin incendiul din data de 21.07.2016.

De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1.516 şi următoarele C. civ., art. 194 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1156 din 24 mai 2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a fost admisă cererea introductivă, fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 204.100 euro, respectiv echivalentul a 928.655 RON, la cursul valutar 4,55 RON/euro aplicabil la data înregistrării acţiunii, cu titlu de despăgubiri de asigurare ca urmare a daunei totale, conform poliţei de asigurare FIM x.

Totodată, a fost obligată pârâta la plata sumei de 8.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 5.000 RON şi onorariu expertize în cuantum de 3.500 RON.

S-a luat act de faptul că onorariul avocaţial va fi solicitat pe cale separată.

2. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta B. S.A.

Prin decizia nr. 870 din 30 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost admis apelul pârâtei, fiind schimbată în tot sentinţa apelată.

A fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

De asemenea, a fost obligată intimata-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 6.445,77 RON cu titlu de cheltuieli de judecată ocazionate în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Prin încheierea din 20 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul minutei din 30 mai 2023, în sensul că a fost obligată intimata-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 6.445,77 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel.

3. Împotriva deciziei nr. 870 din 30 mai 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă reclamanta A. a formulat recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate şi trimirea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Subsumat motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat incongruenţa considerentelor instanţei de apel. În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, s-a arătat că instanţa de apel, pe de o parte, a reţinut că Legea nr. 307/2006 prevedea obligaţia de a obţine autorizaţie de securitate la incendiu, începând cu edificarea clădirii şi la punerea în funcţiune inclusiv, independent de prevederile contractului de asigurare dintre părţi. Pe de altă parte, însă, instanţa de apel a ignorat că Legea nr. 307/2006 prevedea şi un moratoriu până la care destinatarii actului normativ trebuiau să se conformeze obligaţiei de a obţine autorizaţia de securitate la incendii.

În opinia recurentei, fie se aplicau cu prioritate dispoziţiile Legii nr. 307/2006, cu excluderea excepţiilor prevăzute de părţi în contractul de asigurare, caz în care asiguratul trebuia să deţină autorizaţie de incendiu, însă numai de la data stabilită drept termen-limită de legiuitor pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiei, fie prevalau prevederile contractuale care, de altfel, nu contraveneau dispoziţiilor legii evocate.

A conchis recurenta că instanţa de apel a expus un raţionament juridic contradictoriu, întrucât a aplicat cu prioritate, în mod alternativ, fie legea, fie contractul.

Subsumat motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 1.270 C. civ. şi art. 30 alin. (4)1 din Legea nr. 307/2006.

În ceea ce priveşte încălcarea principiului prevăzut la art. 1.270 C. civ., recurenta a apreciat că în mod greşit s-a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 307/2006 coroborat cu art. 1 alin. (1) lit. e) din H.G. nr. 1739/2006, întrucât imobilul era deja edificat şi pus în funcţiune, cu consecinţa obligativităţii deţinerii autorizaţiei de de securitate la incendii.

A arătat în acest sens că, potrivit contractului de asigurare, obligaţia obţinerii autorizaţiei de securitate la incendii era condiţionată de desfăşurarea unei activităţi economice, ipoteză particulară, convenţională şi distinctă de ipotezele legale de la art. 30 alin. (1) din Legea nr. 307/2006. Or, în fapt, bunul nu era utilizat în scopuri economice, nefiind astfel necesară obţinerea autorizaţiei de securitate la incendii.

S-a concluzionat că instanţa de apel a aplicat greşit legea, încălcând forţa obligatorie a contractului, întrucât a apreciat că asiguratul trebuia să deţină asigurare de securitate la incendii şi pentru alte ipoteze decât cea prevăzută limitativ de contract.

În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 30 alin. (4)1 din Legea nr. 307/2006, recurenta a invocat că, potrivit legii, forma în vigoare la data producerii riscului asigurat-21.07.2016, autorizaţia de securitate la incendii pentru construcţiile şi amenajările puse în funcţiune trebuia obţinută până la data de 31.12.2016.

Prin urmare, contrar celor reţinute de instanţa de apel, la data producerii riscului asigurat, obligaţia legală de a obţine autorizaţia de securitate la incendii era afectată de un termen suspensiv, cu consecinţa că reclamanta, în calitate de asigurat, nu a încălcat legea, respectiv contractul dintre părţi, fiind îndreptăţită la plata indemnizaţiei de asigurare.

La data de 16 noiembrie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă B. S.A., prin care s-a invocat excepţia nulităţii recursului în ceea ce priveşte criticile subsumate motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

De asemenea, s-a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

La data de 20 decembrie 2023 a fost înregistrat răspunsul la întampinare formulat de recurenta-reclamantă A., prin care s-a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, ca neîntemeiată.

Prin rezoluţia din 8 ianuarie 2024 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 27 februarie 2024, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului către părţi, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

La data de 18 martie 2024 recurenta-reclamantă a formulat punct de vedere, solicitând admiterea recursului.

Prin încheierea din 23 aprilie 2024, constatându-se că excepţia nulităţii invocată prin întâmpinare priveşte numai o parte dintre criticile recurentei, astfel că nu reprezintă o veritabilă excepţie de procedură, ci o apărare de fond, s-a dispus admiterea în principiu a recursului, fiind stabilit termen de judecată la 11 iunie 2024, cu citarea părţilor.

4. Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele considerente:

În susţinerea recursului recurenta-reclamantă a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., potrivit cu care "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate (...) când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; (...) când hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material."

Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine incongruenţa considerentelor instanţei de apel, pretinzând că s-a aplicat, alternativ, fie legea, fie contractul.

În concret, se reproşează instanţei de prim control judiciar faptul că, deşi a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 307/2006, stabilind că recurenta-reclamantă era obligată să deţină autorizaţie de securitate la incendiu pentru imobilul asigurat, aceeaşi instanţă a ignorat termenul prevăzut de art. 30 alin. (4)1 din aceeaşi lege prin care a fost acordat un moratoriu destinatarilor normei în vederea complinirii cerinţei legale.

Potrivit părţii, fie se aplicau cu prioritate dispoziţiile Legii nr. 307/2006, caz în care recurenta-reclamantă, în calitate de asigurat, trebuia să deţină autorizaţie de securitate la incendiu, însă numai de la data stabilită drept termen-limită de legiuitor pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiei, fie prevalau prevederile contractuale care, de altfel, nu contraveneau dispoziţiilor legii evocate.

Acest prim motiv de recurs este nefondat şi va fi respins ca atare.

Incongruenţa considerentelor presupune ca argumentele din cuprinsul unei hotărâri, să se anihileze reciproc, în sensul că unele susţin admiterea iar celelalte respingerea cererii, lipsind practic raţionamentul care fundamentează soluţia, cu consecinţa nemotivării hotărârii, ipoteză a cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. care nu se regăseşte în cauză.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu a aplicat cu prioritate dispoziţiile Legii nr. 307/2006 în detrimentul contractului şi invers, ci a procedat la interpretarea clauzelor contractuale coroborat cu prevederile legale aplicabile, care completează, de altfel, contractul de asigurare.

Astfel, potrivit art. 26 lit. f) din Condiţiile generale practicate de asigurător, asiguratul era obligat să se conformeze măsurilor stabilite de autorităţile competente prin norme generale sau specifice bunului asigurat, precum şi să obţină şi să menţină în vigoare autorizaţiile, avizele şi orice asemenea acte administrative impuse prin acte normative pentru desfăşurarea activităţii. De asemenea, la art. 32.8 lit. e) din Condiţii, părţile au agreat că asigurătorul este exonerat de orice răspundere, iar asiguratul nu are niciun drept la despăgubire dacă asiguratul nu face dovada, la momentul producerii daunei, că a îndeplinit condiţiile impuse prin acte normative privitoare la bunul asigurat şi care au legătură cu riscul produs.

Rezultă fără dubiu că, din perspectiva securităţii la incendii, recurentei-reclamante, în calitate de proprietar al imobilului asigurat, îi reveneau obligaţiile prevăzute de legislaţia specifică. Cu alte cuvinte, asiguratul era ţinut şi prin contract să se supună normelor legale aplicabile în domeniul apărării împotriva incendiilor.

Or, având de analizat răspunderea contractuală a asigurătorului şi, implicit, obligaţiile părţilor din contract, instanţa de apel în mod corect trebuia să se raporteze în cadrul analizei sale atât la dispoziţiile contractului, cât şi la prevederile imperative ale actelor normative incidente în domeniul protecţiei împotriva incendiilor, acestea impunându-se a fi interpretate în mod coroborat.

Cât priveşte însă interpretarea oferită dispoziţiilor legale incidente, raţionamentul logico-juridic expus în motivarea soluţiei şi, în definitiv, modul concret de aplicare a legii în cauză, pe care recurenta-reclamantă le contestă, de altfel, prin intermediului acestui motiv de recurs, se reţine că, în realitate, aceste aspecte se circumscriu celei din urmă ipoteze de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, criticile privind nemotivarea hotărârii, ca urmare a unor pretinse contradicţii ale considerentelor, vor fi înlăturate, în cauză nefiind incident cazul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În continuare, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 1.270 C. civ. şi art. 30 alin. (4)1 din Legea nr. 307/2006.

Susţinerile privind încălcarea art. 1.270 C. civ. cu referire la art. 26 lit. f) din Condiţiile generale, prin care partea pretinde că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 307/2006, întrucât părţile, prin derogare de la lege, ar fi limitat prin contract sfera ipotezelor în care trebuia obţinută autorizaţia de securitate la incendii, strict la cazul desfăşurării unei activităţi economice, sunt neîntemeiate şi vor fi înlăturate.

În ceea ce priveşte obligaţiile de care era ţinută recurenta-reclamantă, în calitate de asigurat, din perspectiva securităţii la incendii, contractul de asigurare se completează cu dispoziţiile legislaţiei specifice.

Drept urmare, în mod neîntemeiat se afirmă că prin contract s-ar fi derogat de la dispoziţiile imperative ale legii privind apărarea împotriva incendiilor şi că în cauză nu ar fi incidente dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 307/2006.

Instanţa de apel a analizat în limitele stabilite prin cererea de apel şi în raport cu apărările recurentei-reclamante dacă, potrivit legii, imobilul asigurat era sau nu supus autorizării din perspectiva securităţii la incendii.

Or, procedând la examinarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) lit. a) şi b), art. 5, art. 23 şi 24, art. 30 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 307/2006, curtea a interpretat noţiunea de "punere în funcţiune" şi a stabilit, în contextul apărărilor formulate de recurenta-reclamantă, că aceasta nu este sinonimă cu desfăşurarea efectivă a unei activităţi economice, reţinând că autorizaţia de securitate la incendiu oferă dreptul deţinătorului de a edifica, de a pune în funcţiune şi de a exploata un imobil. Prin urmare, a constatat că, potrivit legii, autorizarea în ceea ce priveşte securitatea la incendii reprezintă o etapă anterioară edificării şi respectiv punerii în funcţiune, cu consecinţa că, în cauză, imobilul deja edificat, pus în funcţiune şi dotat cu instalaţii electrice era supus autorizării, deţinerea actului administrativ impus de lege nefiind condiţionată de exploatarea comercială, astfel cum în mod greşit a susţinut recurenta-reclamantă.

De asemenea, s-a stabilit că obligativitatea deţinerii autorizaţiei se impunea şi prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (1) lit. e) din H.G. nr. 1739/2006, având în vedere că, în fapt, suprafaţa imobilului era mai mare de 400 mp.

Instanţa de apel a reţinut astfel că deţinerea autorizaţiei se impune nu doar la momentul începerii desfăşurării unei activităţi economice, ci şi la momentele anterioare, respectiv la edificare sau punerea în funcţiune, concluzionând că, potrivit legislaţiei aplicabile în domeniu, recurentei-reclamante îi revenea obligaţia obţinerii autorizaţiei de securitate la incendiu, deşi nu exploata din punct de vedere comercial bunul asigurat.

Aşa fiind, prevederile contractului completându-se cu dispoziţiile legislaţiei specifice, rezultă că dezlegările instanţei de apel potrivit cărora imobilul asigurat era supus autorizării din perspectiva securităţii la incendii, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 307/2006 şi H.G. nr. 1739/2006, sunt judicioase.

Prin urmare, instanţa de apel, aplicând dispoziţiile legislaţiei specifice, nu a extins obligaţia asiguratului de a obţine autorizaţia de securitate la incendiu dincolo de limitele convenţiei părţilor, aşa cum greşit se susţine, nefiind încălcat principiul forţei obligatorii a contractului prevăzut de art. 1.270 C. civ.

Pe de altă parte, criticile privind încălcarea dispoziţiilor art. 30 alin. (4)1 din Legea nr. 307/2006 sunt întemeiate, din această perspectivă impunându-se casarea deciziei.

Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (4)1 din Legea nr. 307/2006, în vigoare la data producerii evenimentului asigurat, "Prin excepţie de la prevederile alin. (1) pentru construcţiile şi amenajările din categoriile prevăzute la alin. (4), care au fost puse în funcţiune fără obţinerea autorizaţiei de securitate la incendiu, persoanele prevăzute la alin. (2) au obligaţia obţinerii respectivului act administrativ până la 31 decembrie 2016.

Eroarea instanţei de apel constă în faptul că a avut în vedere aceste dispoziţii legale numai din perspectiva dreptului contravenţional, ignorând faptul că ele au aptitudinea de a produce efecte şi în plan contractual, între părţi, raportat la clauzele art. 26 lit. f) şi art. 32.8 lit. e) din Condiţiile generale.

Aceste prevederile contractuale stipulează în mod clar obligaţia asiguratului de a respecta legislaţia specifică în materie de securitate la incendii.

Aşadar, câtă vreme prin contractul de asigurare s-a stabilit că obligaţiile ce revin asiguratului în materia protecţiei împotriva incendiilor sunt cele prevăzute de lege, asiguratul fiind ţinut să se conformeze cerinţelor şi măsurilor impuse de legiuitor şi autorităţile cu competenţe în domeniu, rezultă că dispoziţiile art. 30 alin. (4)1 din Legea nr. 307/2006 produceau efecte nu numai din perspectiva dreptului contravenţional, ci şi pe plan contractual, în relaţia dintre părţi.

Or, la data producerii riscului asigurat, 21.07.2016, termenul legal în vederea obţinerii autorizaţiei de securitate la incendiu pentru imobilele deja puse în funcţiune fusese prorogat pentru 31.12.2016.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a apreciat greşit că dispoziţiile art. 30 alin. (4)1 din Legea nr. 307/2006 nu se aplică în relaţia dintre părţi, în completarea cadrului contractual, din perspectiva obligaţiilor ce îi reveneau recurentei-reclamante, în calitate de proprietar al imobilului asigurat.

Ca urmare a neaplicării dispoziţiilor art. 30 alin. (4)1 din Legea nr. 307/2006, cu consecinţa nesocotirii acestora, în cauză este incident motivul de nelegalitate vizat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., decizia recurată urmând a fi casată.

În rejudecare, faţă de conţinutul concret al clauzelor art. 26 lit. f) şi art. 32.8 lit. e) din Condiţiile generale, instanţa de apel va face aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 30 alin. (4)1 din Legea nr. 307/2006, urmând a stabili dacă, în raport cu termenul prevăzut de acest text de lege, reclamantei îi revenea sau nu obligaţia deţinerii autorizaţiei la 21.07.2016, când s-a produs cazul asigurat.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 870 din 30 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 870 din 30 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2024.