Cassation appeal annulled for failure to articulate illegality in prescription period calculation

Asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 8 februarie 2023 pe rolul Tribunalului Gorj – secţia a II-a Civilă sub nr. x/2023 reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu B., a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 8.574.039 RON, compusă din 6.493.328 RON, reprezentând plăţi nelegale nerecuperate, la care se adaugă suma de 2.080.711 RON, reprezentând dobândă legală remuneratorie şi dobândă legală penalizatoare, precum şi daune-interese până la plata integrală a sumei de 6.493.328 RON, reprezentând prejudiciul cauzat ca urmare a neaducerii la îndeplinire a măsurilor dispuse prin dispoziţia obligatorie nr. CV 3261/13.02.2014 emisă de D.G.R.F.P. Craiova.

De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 78/2023 din 2 mai 2023, pronunţată de Tribunalul Gorj – secţia a II-a Civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată, dreptul material la acţiune al reclamantei fiind prescris.

A fost obligată reclamanta la plata către pârât a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

2. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A. S.A.

Prin decizia nr. 544/2023 din 23 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Craiova –Secţia a II-a Civilă, a fost respins apelul reclamantei, ca nefondat.

A fost obligată apelanta la plata către intimat a sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

3. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A. S.A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei atacate, reţinerea cauzei spre rejudecare şi schimbarea în tot a deciziei pronunţate în apel în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

De asemenea, a solicitat cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a invocat că există o contradicţie în considerentele deciziei atacate, constând în faptul că, deşi s-a reţinut termenul de prescripţie de 3 ani, ambele instanţe de fond au motivat că acesta a început să curgă la 30.01.2019 şi s-a împlinit la 30.01.2023, acţiunea fiind depusă la 08.02.2023, în afara acestui termen. Prin urmare, ambele instanţe de fond au avut în vedere un termen de prescripţie de 4 ani, şi nu de 3 ani.

În continuare, s-a arătat că, dacă se aplică termenul de prescripţie de 3 ani, rezultă că, prin dispoziţia obligatorie nr. x/29.06.2022, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a dispus în mod nelegal şi abuziv, recuperarea unei sume de bani, acest organ de control stabilind expres că pârâtul este persoana de la care trebuie recuperat prejudiciul.

Dezvoltând motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a expus în detaliu circumstanţele de fapt premergătoare demersului judiciar, cu referire la probele depuse în susţinerea acţiunii, respectiv dispoziţia obligatorie nr. CV 3261/13.02.2014, raportul de inspecţie economico-financiară nr. x/29.06.2022, dispoziţia obligatorie nr. x/29.06.2022 şi procesul-verbal nr. x/29.06.2022.

De asemenea, s-a învederat că motivarea instanţei de apel este contrară măsurii dispuse de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin raportul de inspecţie economico-financiară nr. x/29.06.2022, în care se stabileşte în mod concret că persoana responsabilă de prejudiciul constatat este intimatul-pârât.

Prin urmare, în opinia recurentei, la data acestui raport a fost cunoscută persoană responsabilă de producerea prejudiciului.

În concluzie, s-a arătat că instanţele de fond nu au analizat şi nu au ţinut cont de măsura dispusă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova prin dispoziţia obligatorie nr. x/29.06.2022 şi de procesul-verbal nr. x/29.06.2022.

La data de 27 martie 2024 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimatul-pârât B., prin care, în principal, s-a invocat excepţia nulităţii recursului iar, în subsidiar, s-a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

4. Înalta Curte, analizând cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare, reţine următoarele considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) partea introductivă C. proc. civ., "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate (...)". Aşadar, legea însăşi subliniază că numitorul comun, liantul cazurilor de casare este controlul de legalitate, inerent funcţiei instanţei de recurs.

Art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. prevede că "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi cod, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

Totodată, art. 489 alin. (2) C. proc. civ. instituie sancţiunea nulităţii pentru cazul în care motivele invocate de recurent nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., neîncadrarea criticilor în motivele de casare limitativ prevăzute de lege sancţionându-se cu anularea recursului.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin urmare, în recurs nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât situaţia de fapt şi aprecierea probelor administrate intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive.

Transpunând aceste considerente la cauza ce face obiectul analizei, se reţine că pârâta a invocat formal motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că în considerentele hotărârii atacate s-ar regăsi o contradicţie, întrucât, deşi s-a reţinut incidenţa termenului de prescripţie de 3 ani, instanţa de apel a arătat acesta a început să curgă la 30.01.2019 şi s-a împlinit la 30.01.2023, cu consecinţa că a aplicat un termen de prescripţie de 4 ani.

Înalta Curte constată că susţinerile sub acest aspect nu relevă critici de nelegalitate, fiind de domeniul evidenţei că, numai dintr-o simplă eroare materială, în considerentele deciziei atacate s-a arătat că termenul de prescripţie de 3 ani care a început să curgă la 30.01.2019, s-a împlinit la 30.01.2023, în loc de 30.01.2022.

Mai mult decât atât, eroarea materială strecurată în motivarea instanţei de apel nu prezintă nicio însemnătate în economia cauzei, neproducând nicio vătămare părţii. Practic, şi în raport cu 30.01.2022, dreptul material la acţiune al reclamantei, exercitat la 08.02.2023, este oricum prescris.

Susţinerea că motivarea instanţei de apel asupra prescripţiei ar conduce la concluzia că Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a dispus în mod nelegal şi abuziv recuperarea unei sume de bani din partea intimatului-pârât, nu conturează o critică de nelegalitate privitor la decizia atacată.

Dispoziţia menţionată nu face obiectul controlului de legalitate în prezenta cauză, ce vizează atragerea răspunderii delictuale a intimatului-pârât. Dimpotrivă, în speţă, actul emis de ANAF reprezintă un înscris depus în probaţiune, pe care instanţa de apel, în virtutea dreptului său suveran de apreciere, ca instanţă de fond, l-a analizat coroborat cu restul probelor administrate şi a cărui reevaluare nu poate fi realizată în recurs.

Subsumat motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă reiterează situaţia de fapt care a condus la chemarea în judecată a pârâtului, cu referire la probele depuse în susţinerea acţiunii, reprezentate de dispoziţia obligatorie nr. CV 3261/13.02.2014, raportul de inspecţie economico-financiară nr. x/29.06.2022, dispoziţia obligatorie nr. x/29.06.2022 şi procesul-verbal nr. x/29.06.2022.

În esenţă, partea îşi exprimă dezacordul în raport cu faptul că instanţa de apel a stabilit că termenul de prescripţie a început să curgă, cel mai târziu, la data rămânerii definitive a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în contradictoriu cu persoanele răspunzătoare de realizarea plăţilor nelegale, respectiv la 30.01.2019, când societatea a cunoscut paguba ce i-a fost cauzată prin neefectuarea demersurilor legale pentru recuperarea respectivelor sume, reţinând că raportul de inspecţie economico-financiară nr. x/29.06.2022 nu prezintă relevanţă juridică din perspectiva curgerii prescripţiei dreptului material la acţiune.

Recurenta-reclamantă susţine că prescripţia dreptului său la acţiune curge de la data raportului de inspecţie economico-financiară nr. x/29.06.2022, întrucât numai la acel moment conducerea acesteia a cunoscut persoana responsabilă pentru prejudiciul imputat, imputându-se astfel instanţei că nu a luat în considerare actele, măsurile şi dispoziţiile emise de ANAF.

Instanţa de recurs reţine că, din considerentele deciziei recurate rezultă că instanţa de apel a stabilit că paguba, preexistentă raportului, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza hotărârilor judecătoreşti definitive aflate în posesia părţii, precum şi că izvorul obligaţiei imputate intimatului-pârât nu îl reprezintă raportul de inspecţie, ci faptul juridic generator al prejudiciului constând în neefectuarea demersurilor necesare pentru recuperarea sumelor plătite nelegal. Instanţa de apel a argumentat, totodată, că începutul termenului de prescripţie nu poate fi condiţionat de existenţa unui control financiar, ca eveniment viitor şi incert, invocând Decizia nr. 19/2011 pronunţată de Înalta Curte – Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, ale cărei considerente sunt în sensul arătat.

Faţă de aceste dezlegări, se impunea ca recurenta-reclamantă, prevalându-se de cazul de casare prevăzut de pct. 8 al 488 alin. (1) C. proc. civ., să fi arătat normele de drept material pretins încălcate de instanţa de apel şi să fi expus argumentele menite să demonteze raţionamentul instanţei de prim control judiciar.

Partea nu indică însă dispoziţiile legale care ar fi fost încălcate prin decizia recurată şi nu formulează critici de nelegalitate privitor la considerentele instanţei de apel în confirmarea soluţiei primei instanţe asupra incidenţei prescripţiei, rezumându-se să reitereze susţinerile formulate anterior în scopul combaterii excepţiei prescripţiei, în sensul că, numai odată cu raportul de inspecţie economico-financiară nr. x/29.06.2022, s-a luat act de persoana responsabilă pentru producerea prejudiciului. Aşa fiind, Înalta Curte reţine că în cauză nu s-a criticat modul de aplicare a dispoziţiilor legale referitoare la prescripţie.

Data la care a început să curgă termenul de prescripţie, când recurenta-reclamantă, în calitate de parte păgubită, a cunoscut ori trebuia să cunoască prejudiciul şi persoana responsabilă de producerea acestuia, reprezintă o împrejurare de fapt, care se determină de către judecătorii de fond, urmare a evaluării circumstanţelor concrete ale cauzei, pe baza analizei probatoriului, în această etapă procesuală nemaiputându-se proceda la reaprecierea situaţiei de fapt, astfel stabilite.

Prin urmare, susţinerile recurentei-pârâte privitoare la momentul la care a început să curgă termenul de prescripţie în ceea ce priveşte dreptul său material la acţiune se referă, în realitate, la aspecte ce ţin de fondul cauzei, vizând temeinicia hotărârii.

Se constată astfel că aspectele deduse judecăţii, prin intermediul căii extraordinare de atac, nu se circumscriu cazurilor expres reglementate de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., din moment ce recurenta-reclamantă îşi reiterează susţinerile din apel şi contestă aprecierile judecătorilor fondului asupra probatoriilor, precum şi asupra situaţiei de fapt deduse judecăţii.

Controlul judiciar nu se poate realiza dacă partea nu a arătat în ce constă nelegalitatea deciziei prin care a fost validată soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei prescripţiei, din perspectiva dreptului material aplicabil, recursul formulat în cauză fiind numai în aparenţă motivat.

În egală măsură, se constată că nu este nici cazul unor motive de casare de ordine publică.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 544/2023 din 23 noiembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Craiova –Secţia a II-a Civilă.

Totodată, constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante şi apreciind că nu se impune aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul 453 alin. (1) din acelaşi cod, va dispune obligarea recurentei-reclamante A. S.A. la plata către intimatul-pârât B. a sumei de 5.000 RON, reprezentând onorariu avocaţial, conform dovezii aflate la dosarul de recurs, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 544/2023 din 23 noiembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Craiova –Secţia a II-a Civilă.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.A. la plata către intimatul-pârât B. la plata sumei de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2024.