Shareholder challenges stand; debt-for-property transfer upheld as valid, lower rulings affirmed.

Asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 28 februarie 2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2019, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta societate B. S.R.L. şi pârâtul asociat C., a solicitat instanţei să constate nulitatea absolută a hotărârii adunării generale a asociaţilor societăţii din 28.03.2012, precum şi a actelor subsecvente acesteia, respectiv a actului de dare în plată încheiat între societate şi asociatul pârât, autentificat la BNP D. şi Asociaţii sub nr. x/30.03.2012, precum şi să dispună rectificarea CF nr. x Bucureşti, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtului şi reînscrierii dreptului de proprietate al societăţii.

De asemenea, reclamantul a solicitat să se dispună excluderea asociatului pârât din cadrul societăţii şi continuarea activităţii acesteia cu reclamantul, în calitate de asociat, având o cotă de participare de 100% din capitalul social, respectiv 5.000 de părţi sociale a câte 10 RON fiecare, în valoare totală de 50.000 RON, precum şi să se constate nulitatea contractelor de împrumut şi actelor subsecvente acestora, încheiate între pârât şi societate.

La termenul din data de 24 noiembrie 2020 Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a dispus disjungerea capetelor de cerere referitoare la excluderea asociatului pârât, cu luarea in considerare şi a cererii reconventionale şi la anularea contractelor de împrumut, precum şi a actelor subsecvente acestora, cu consecinţa constituirii unor dosare separate, astfel încât obiect dosarului a rămas anularea hotărârii AGA şi a actului subsecvent de dare în plată, precum şi solicitarea de rectificare a cărţii funciare a imobilului, părţi fiind reclamantul şi pârâta societate. La acelaşi termen, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, constatându-se, totodată, că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a rămas fără obiect, ca urmare a măsurii disjungerii.

Prin sentinţa civilă nr. 1216/2021 din 5 mai 2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost disjunsă.

A fost anulată hotărârea AGA din data de 28.03.2012, prin care s-a constatat stins împrumutul în valoare de 432.626 RON acordat de asociatul C. ca urmare a dării în plată a imobilului din Bucureşti, str. x.

Au fost respinse capetele de cerere privitoare la constatarea nulităţii actului de dare în plată autentificat de BNP D. şi Asociaţii sub nr. x/30.03.2012 şi la rectificarea cărţii funciare, ca neîntemeiate.

A fost respinsă, ca rămasă fără obiect, cererea reconvenţională aferentă cererii principale disjunse.

A fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 1.800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, proporţional cu partea din acţiune admisă.

2. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul A..

Prin încheierea din 7 februarie 2023 Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a constatat că există un conflict de interese între reprezentantul legal al societăţii intimate, dl. C. şi intimată B. S.R.L.

În consecinţă, a numit, din lista curatorilor speciali, pe dna. Avocat E..

A stabilit onorariul curatorului special în cuantum de 2.720 RON, obligaţia de achita onorariul fiind fixată în sarcina reclamantului.

Prin încheierea din 7 martie 2023 Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a reţinut, în ceea ce priveşte cadrul procesual din apel, că intimatul pârât C. are calitate procesuală pasivă.

De asemenea, instanţa de apel a pus în discuţia părţilor incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 701 din Legea nr. 31/1990.

Prin decizia civilă nr. 645A din 25 aprilie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a fost respins apelul reclamantului, ca nefondat.

3. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanţe sau instanţei de apel, raportat la art. 497 din acelaşi cod, în vederea admiterii capetelor de cerere privitoare la constatarea nulităţii actului de dare în plată autentificat sub nr. x/30.03.2012 şi rectificarea cărţii funciare aferente imobilului ce a făcut obiectul actului contestat.

După expunerea situaţiei de fapt, reclamantul a susţinut incidenţa motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arătând că instanţa de apel a reţinut greşit că s-ar fi invocat numai nulitatea absolută a actului de dare în plată, deşi, în realitate, au fost deduse analizei atât motive de nulitate absolută, cât şi de nulitate relativă, întrucât actul contestat a reprezentat instrumentul prin care s-a încercat fraudarea unor norme imperative iar scopul urmărit de reclamant a fost desfiinţarea actului şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii acestuia.

Ca urmare, reclamantul critică faptul că instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor calificarea juridică a tipului de nulitate incidentă, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ., cu consecinţa încălcării principiilor prevăzute la art. 13 şi art. 14 din acelaşi cod.

În continuare, dezvoltând motivul de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul a susţinut că actul de dare în plată este un act subsecvent hotării adunării generale a asociaţilor din 28.03.2012, pe care prima instanţă a anulat-o, întrucât reprezintă un înscris falsificat, dar şi pentru că nu au fost respectate condiţiile legale privind convocarea.

Potrivit reclamantului, hotărârea adunării generale a asociaţilor anulată este actul care conferea dreptul de a transfera proprietatea asupra imobilului şi prin care pârâtul a fost mandatat de către societate să se prezinte în faţa notarului public în vederea semnării actului de dare în plată.

S-a argumentat, în acest sens, că decizia de a înstrăina imobilul nu putea fi luată de către administrator în cursul activităţii curente, ci doar în baza unei hotărâri a adunării generale a asociaţilor societăţii, precum şi faptul că actul de dare în plată nu a fost confirmat sau ratificat de către asociatul reclamant, în pofida celor reţinute de prima instanţă. Există, prin urmare, în opinia părţii, o legătură indisolubilă între hotărârea anulată şi actul de dare în plată.

A concluzionat reclamantul că, din moment ce actul depinde de existenţa unei hotărâri AGA valabile, aceasta fiind anulată, în temeiul principiului edictat prin adagiul latin resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis şi faţă de dispoziţiile art. 1.254 alin. (1) şi art. 1.325 C. civ., se impune anularea şi a actului de dare în plată.

Sub un alt aspect, raportat la art. 1.254 alin. (2) C. civ., s-a arătat că societatea pârâtă nu şi-a exprimat consimţământul la momentul încheierii actului de dare în plată, actul fiind încheiat de asociatul pârât în baza hotărârii anulate, astfel că este lovit de nulitate absolută.

Cu referire la situaţia de fapt, la falsul întocmit de pârât, precum şi la contractele de împrumut fictive dintre societate şi pârât, reclamantul a ilustrat, în opinia sa, mecanismul fraudulos care a condus la încălcarea intereselor societăţii şi la devalizarea patrimoniului acesteia.

De asemenea, reclamantul a învederat că asociatul pârât, cu rea-credinţă, a semnat actul de dare în plată şi în calitate de reprezentant al societăţii debitoare, cât şi în calitate de creditor şi beneficiar al actului.

Într-o altă critică, s-a reproşat instanţei de apel încălcarea dispoziţiilor art. 70 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, precum şi a prevederilor art. 18.9 şi art. 20.5 din actul constitutiv al societăţii, în mod greşit reţinându-se că reprezentantul societăţii are dreptul de a semna orice act în numele societăţii, urmând ca, în cazul depăşirii împuternicirii, să răspundă faţă de societate conform art. 213 C. civ.

Totodată, s-a susţinut ignorarea dispoziţiilor art. 143 şi 145 din Legea nr. 31/1990 care impun restricţii administratorului societăţii la înstrăinarea unui imobil de valoarea celui în discuţie.

A apreciat reclamantul că intenţia frauduloasă şi reaua-credinţă a asociatului pârât este dovedită inclusiv prin falsificarea semnăturii reclamantului şi prin adoptarea hotărârii, deşi era în conflict de interese, potrivit art. 193 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

S-a mai susţinut şi nulitatea actului de dare în plată pentru lipsa cauzei şi a obiectului/contraprestaţiei, creanţele stinse neexistând iar actul prejudiciind interesle societăţii.

De asemenea, au fost evocate dispoziţiile art. 215 alin. (1) şi (2), art. 213 şi art. 214 C. civ., arătându-se că actul de dare în plată a fost încheiat în frauda persoanei juridice.

În finalul memoriul de recurs, a fost reluată teza lipsei consimţământului societăţii la momentul actului de dare în plată, argumentându-se că nulitatea mandatului care a stat la baza încheierii actului conduce la nulitatea actului subsecvent de dare în plată. S-a susţinut că voinţa societară nu coincide cu voinţa reprezentantului legal, aceasta din urmă fiind subordonată voinţei societare, astfel că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că, la încheierea actului, consimţământul societăţii a fost exprimat prin reprezentantul său legal.

Astfel, potrivit recurentului, este incidentă ipoteza lipsei totale a consimţământului, conform art. 1.179 alin. (1) pct. 2 C. civ., sancţiunea fiind nulitatea absolută.

În cele din urmă, s-a arătat că actul de dare în plată este contrar legii şi bunelor moravuri, pârâtul urmărind obţinerea imobilului, fără să fi împrumutat efectiv societatea şi fără să fi fost autorizat în acest sens.

De asemenea, împotriva aceleiaşi decizii a formulat recurs şi pârâta B. S.R.L. prin curator special, avocat E., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate şi, cu ocazia rejudecării, admiterea capetelor de cerere privind constatarea nulităţii actului de dare în plată şi, prin urmare, rectificarea cărţii funciare.

În dezvoltarea recursului, s-a susţinut că ambele instanţe de fond au interpretat greşit că actul de dare în plată nu este subsecvent hotărârii AGA anulate, impunându-se constatarea nulităţii acestuia în temeiul principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, aplicabil conform art. 1.254 alin. (2) şi art. 1.325 C. civ.

În opinia recurentei, prin hotărârea AGA s-a decis stingerea împrumutului acordat societăţii de căre pârât prin darea în plată a imobilului, oferindu-se dreptul de transfer şi împuternicirea pârâtului, în calitate de administrator al societăţii, să semneze actul de dare în plată. Or, între cele două acte există o legătură indisolubilă, în lipsa hotărârii AGA nefiind posibilă încheierea actului de dare în plată.

Prin urmare, fiind anulată hotărârea AGA, se impune constatarea lipsei consimţământului societăţii la încheierea actului juridic, condiţie esenţială de validitate conform art. 1.179 şi 1.204 C. civ., în absenţa căreia actul este nul absolut.

S-a mai susţinut şi lipsa cauzei licite a actului juridic, ca urmare a caracterului fictiv al împrumuturilor pentru stingerea cărora a fost dat imobilul în plată.

Au fost invocate dispoziţiile art. 215 alin. (1) şi (2), art. 213 şi art. 214 C. civ., arătându-se că actul de dare în plată a fost încheiat cu rea-credinţă şi în frauda persoanei juridice.

De asemenea, s-a învederat că actul de dare în plată este contrar legii şi bunelor moravuri, cauza acestuia fiind ilicită şi imorală, întrucât pârâtul a urmărit obţinerea imobilului, prin presupuse acte de compensare, fără să fi împrumutat efectiv societatea şi fără să fi fost autorizat în acest sens.

La data de 22 februarie 2024 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimatul-pârât C., prin care au fost invocate, printre altele, excepţia lipsei calităţii de reprezentant al asociatului reclamant A. pentru societatea pârâtă B. S.R.L., a lipsei capacităţii de exerciţiu a societăţii prin A. şi a lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului pârât C..

În subsidiar, s-a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

4. Înalta Curte, luând în examinare excepţiile invocate de intimatul-pârât şi recursurile formulate, reţine următoarele considerente:

Excepţiile lipsei calităţii de reprezentant şi excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu a societăţii B. S.R.L. prin asociatul reclamant A. vor fi respinse, fiind neîntemeiate.

Deşi este real că asociatul reclamant nu are şi nu a avut calitatea de reprezentant legal al societăţii, trebuie observat că, în cauză, nu se pune problema reprezentării legale sau a exerciţiului drepturilor societăţii pârâte prin asociatul reclamant.

Solicitând anularea hotărârea AGA şi, pe cale de consecinţă, a actelor subsecvente, reclamantul, în calitate de asociat minoritar, şi-a asumat o acţiune societară, prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 31/1990, prin care a susţinut pretinsa exercitare abuzivă a dreptului la vot, cu consecinţa favorizării scopurilor asociatului majoritar în detrimentul asociatului aflat în minoritate şi, implicit, al interesului social. Deci, acţiunea a vizat satisfacerea unui interes colectiv, societar, şi nu exclusiv personal.

Dispoziţiile art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 stabilesc că numai asociaţilor le este recunoscut dreptul de a ataca în justiţie hotărârile AGA, nu şi societăţii iar, potrivit alin. (5) al aceluiaşi articol, acţiunea în anularea AGA se judecă în contradictoriu cu societatea.

Societatea este reprezentată legal şi îşi exercită drepturile şi obligaţiile legale prin organele sale de administrare. Tocmai din acest motiv, instanţa de apel, constatând existenţa unui conflict de interese între asociatul pârât, în calitate de administrator şi societate, a procedat la numirea unui curator special, prin care pârâta a şi formulat recurs.

Prin urmare, menţiunea din preambulul cererii de recurs potrivit căreia reclamantul formulează calea extraordinară de atac în nume propriu dar şi "pentru" societate nu prezintă nicio relevanţă din perspectiva reprezentării legale sau procesuale a societăţii în prezenta cauză ori a capacităţii sale de exerciţiu, reclamantul acţionând în cauză strict în virtutea calităţii de asociat.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în ceea ce priveşte intimatul- pârât va fi, de asemenea, respinsă, raportat la cadrul procesual stabilit în apel, preluat în recurs.

Prin încheierea din 7 martie 2023, instanţa de apel a reţinut că asociatul pârât C. are calitate procesuală pasivă în etapa procesuală a apelului, având în vedere, pe de o parte, faptul că limitele procesului, inclusiv în ceea ce priveşte cadrul procesual pasiv, sunt trasate de către titularul cererii de chemare în judecată, şi nu de către instanţă, potrivit art. 9 alin. (2) din C. proc. civ. şi, pe de altă parte, faptul că asociatul pârât a participat la judecata în primă instanţă, a fost citat şi a fost menţionat în calitate de pârât inclusiv în încheierea de amânare a pronunţării din data de 13.04.2021, nefiind o persoană atrasă pentru prima dată în proces în etapa apelului, ci care a figurat în calitate de parte şi în prima instanţă.

Cum acest aspect nu a fost recurat, nu se mai poate reveni asupra lui, cadrul procesual fiind stabilit în mod definitiv.

Asupra recursurilor, se reţine că recursul reclamantului este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. potrivit cu care "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; (...) când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

De asemenea, se constată că recursul pârâtei întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cuprinde critici identice celor invocate de reclamant.

În ceea ce priveşte recursului reclamantului, subsumat art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., acesta susţine, într-o primă critică, că instanţa de apel a reţinut greşit că s-ar fi invocat numai nulitatea absolută a actului de dare în plată, deşi, în realitate, au fost deduse analizei atât motive de nulitate absolută, cât şi de nulitate relativă, scopul urmărit fiind desfiinţarea actului încheiat prin fraudarea unor norme imperative şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii acestuia.

Ca o consecinţă, reclamantul critică faptul că instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor calificarea juridică a tipului de nulitate incidentă, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ., cu consecinţa încălcării principiilor prevăzute la art. 13 şi art. 14 din acelaşi cod.

Susţinerile sunt neîntemeiate.

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat anularea hotărârii AGA şi, subsecvent, constatarea nulităţii absolute a actului de dare în plată, atât pe temeiul relaţiei de accesorialitate dintre cele două acte, dar şi ca urmare a unor pretinse cauze de nulitate intrinseci actului juridic contestat. Mai mult, în apel, aceste din urmă cauze au fost nuanţate şi expuse pe larg, fiind indicate cu precizie şi dispoziţiile legale pretins incidente.

Inventarierea considerentelor deciziei atacate relevă, însă, fără dubiu că instanţa de apel s-a pronunţat asupra tuturor cauzelor de nulitate, absolută sau relativă, invocate de reclamant. Privitor la cauzele de nulitate relativă, în cadrul căreia intră contrarietatea de interese, lipsa cauzei şi cauza falsă, instanţa de apel nu numai că a calificat juridic tipul de nulitate incidentă, fiind astfel respectat art. 22 alin. (4) C. proc. civ., dar a şi analizat fiecare caz de nulitate, reţinând, totodată, că nulitatea relativă putea fi invocată numai de societatea pârâtă, nu şi de asociatul reclamant, aspect necriticat în recurs.

Contradictorialitatea şi dreptul la apărare au fost, de asemenea, respectate, întrucât părţile au avut posibilitatea să discute în contradictoriu atât cauzele de nulitate, cât şi temeiurile de drept invocate în susţinerea acestora iar instanţa de apel şi-a întemeiat hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii. Prin urmare, nu se poate reţine încălcarea principiilor de la art. 13, art. 14 şi art. 22 C. proc. civ.

Printr-o altă critică, reclamantul invocă omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra motivului de ordine publică invocat prin notele scrise din 06.02.2023, referitor la schimbarea cadrului procesual de către prima instanţă, contrar dispoziţiilor art. 479 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., omisiune care, în opinia părţii, echivalează cu nepronunţarea asupra fondului, impunându-se anularea hotărârii conform art. 480 alin. (3) teza a doua din acelaşi cod.

Potrivit art. 479 alin. (1) C. proc. civ., "Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu."

Din aceste dispoziţii rezultă clar că judecătorul are posibilitatea, fără a fi obligat, să invoce din oficiu motivele de ordine publică, prin aceasta înţelegându-se şi că are, în primul rând, prerogativa de a aprecia dacă un motiv sau altul este în mod real incident în cauză şi dacă este sau nu de ordine publică.

Instanţa de apel a reţinut corect că, potrivit art. 479 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., ulterior împlinirii termenului de motivare a apelului, numai instanţa de apel poate pune în discuţie incidenţa unor motive de ordine publică.

În recurs, reclamantul nu poate susţine valabil încălcarea principiului rolului activ al judecătorului, ca urmare a pretinsei omisiuni a instanţei de apel de a lua în considerare un motiv de ordine publică adus în discuţie de parte, ulterior, în cursul judecării apelului, în contextul în care partea însăşi nu a invocat toate motivele de nelegalitate privitoare la sentinţa primei instanţe în mod procedural, în termen şi cu respectarea exigenţelor legii.

În continuare, se reţine că susţinerile potrivit cărora instanţa de apel nu ar fi evaluat impactul relei-credinţe a intimatului şi caracterul fals al actelor juridice premergătoare actului de dare în plată, respectiv mecanismul fraudulos de înstrăinare a imobilului, coroborat cu dubla calitate a intimatului de reprezentant al societăţii şi terţ, în mod simultan, se circumscriu motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., privitor la deficienţele de motivare a hotărârii.

Contrar alegaţiilor părţii, Înalta Curte observă că instanţa de apel a examinat în cadrul unei ample analize motivele de nulitate evocate, atât individual, cât şi pe toate, coroborat şi, evaluându-le, a ajuns la concluzia că actul de dare în plată a fost încheiat în mod valabil, nefiind incidentă niciuna din pretinsele cauze de nulitate, absolută sau relativă, susţinute de reclamant.

În ceea ce priveşte pretinsa rea-credinţă şi interesul de fraudare a societăţii, instanţa de apel a reţinut că atitudinea subiectivă a intimatului-pârât este incorporată în conflictul de interese, conflict care, însă, nu poate determina anularea actului la cererea reclamantului. S-a argumentat, în acest sens, că dispoziţiile art. 1.303 şi art. 1.304 alin. (1) C. civ., aplicabile în cazul încheierii unui contract de către un reprezentant aflat în conflict de interese cu reprezentatul, precum şi în cazul încheierii contractului cu sine însuşi sau al autocontractului, astfel cum este actul de dare în plată dedus judecăţii, prevăd neechivoc că actul poate fi anulat, nulitatea fiind relativă, numai la cererea societăţii, în calitate de reprezentat. Tot astfel, instanţa de apel a reţinut că art. 215 alin. (1) C. civ. nu este incident deoarece se referă la actul încheiat de reprezentantul societăţii cu un terţ, nu cu sine, dar şi faptul că acest text de lege prevede, de asemenea, sancţiunea nulităţii relative, pe care, însă, asociatul reclamant nu o poate invoca valabil sau cu succes.

Pe de altă parte, criticile recurentului conţin şi o componentă de netemeinicie, fiind relevată nemulţumirea în raport cu faptul că instanţa de apel nu şi-a însuşit punctul de vedere al părţii, însă instanţa de recurs, în această etapă procesuală, nu este abilitată de lege în a reconsidera faptele analizate sau probele dosarului.

Subsumat motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susţine, în esenţă, că actul de dare în plată este un act subsecvent hotărârii adunării generale a asociaţilor din 28.03.2012, ce a fost anulată în primă instanţă, astfel că, în temeiul principiului edictat prin adagiul latin resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis şi faţă de dispoziţiile art. 1.254 alin. (1) şi art. 1.325 C. civ., se impune anularea şi a actului de dare în plată. Totodată, în raport cu art. 1.254 alin. (2) şi (1).179 alin. (1) pct. 2 C. civ., se invocă lipsa totală a consimţământului societăţii, cu consecinţa nulităţii absolute a actului de dare în plată, arătându-se că voinţa societară nu coincide cu voinţa reprezentantului legal, precum şi că hotărârea anulată conferea dreptul de transfer asupra bunului, actul fiind încheiat fără mandat.

Mai pretinde recurentul şi încălcarea dispoziţiilor art. 70 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 coroborat cu art. 18.9 şi 20.5 din actul constitutiv, întrucât, pentru încheierea valabilă a actului de dare în plată, era necesară hotărârea AGA. Se apreciază şi că ar fi fost ignorate dispoziţiile art. 143 şi 145, precum şi ale art. 193 din Legea nr. 31/1990, având în vedere restricţiile impuse administratorului societăţii la înstrăinarea unui imobil, precum şi existenţa conflictul de interese. În fine, se susţine că actul de dare în plată este nul pentru lipsa cauzei şi a obiectului/contraprestaţiei, dar şi pentru cauză ilicită, fiind încheiat în frauda societăţii.

Înalta Curte notează că prin aceste alegaţii recurentul reia pur şi simplu pretinsele cauze de nulitate a actului de dare în plată, ce au fost deja deduse analizei instanţei în apel, oferind perspectiva juridică proprie asupra actelor şi faptelor deduse judecăţii.

Verificând considerentele deciziei recurate, se reţine că, asupra tuturor cauzelor de nulitate invocate prin cererea de apel, instanţa de apel s-a pronunţat printr-o amplă şi pertinentă analiză.

În rezumat, se constată că instanţa de apel a reţinut că actul de dare în plată nu este un act subsecvent hotărârii AGA anulate, între acestea neexistând o legătură de accesorialitate, cu atât mai mult cu cât hotărârea AGA nu a conferit pârâtului dreptul de a transfera proprietatea asupra imobilului, ci doar un drept de reprezentare a societăţii la încheierea actului. Apoi, raportându-se la dispoziţiile art. 70 şi art. 701 din Legea nr. 31/1990, puse în prealabil în discuţia părţilor, art. 213 C. civ., precum şi la prevederile art. 17.1, 18.9 şi 20.5 din actul constitutiv al societăţii, instanţa de apel a reţinut că absenţa unei hotărâri AGA valabile pentru aprobarea actului de dare în plată, care se traduce, practic, în depăşirea puterilor conferite reprezentantului legal sau inexistenţa mandatului, nu constituie cauză de nulitate a actului juridic ci, cel mult, motiv de atragere a răspunderii administratorului. În consecinţă, s-a subliniat, cu trimitere la art. 1.299 C. civ., că societatea şi-a exprimat consimţământul prin reprezentantul său legal, respectiv asociatul pârât care deţine şi calitatea de administrator, astfel că actul de dare în plată nu este lovit de nulitate.

A constatat şi că dispoziţiile art. 15322 şi 1443 din Legea nr. 31/1990 nu sunt incidente, acestea aplicându-se exclusiv societăţilor pe acţiuni.

Totodată, curtea de apel a reţinut că existenţa unui conflict de interese, conform art. 79 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 şi art. 215 alin. (2) ultima teză C. civ., nu poate determina anularea actului de dare în plată la iniţiativa asociatului reclamant, ci, eventual, atragerea răspunderii administratorului. Astfel, a arătat că, potrivit art. 1.303 şi 1.304 C. civ., actul poate fi anulat, sancţiunea fiind nulitatea relativă, numai la cererea societăţii, în calitate de reprezentat, nu şi a asociatului reclamant. În particular, asupra art. 215 alin. (1) C. civ., a constat că nu este incident, dar şi că acest text de lege prevede tot sancţiunea nulităţii relative.

Referitor la lipsa cauzei şi cauza falsă a actului, a observat că şi acesta reprezintă un motiv de nulitate relativă, potrivit art. 1.238 alin. (1) şi (1).248 alin. (2) C. civ., ce nu putea fi invocat valabil de asociatul reclamant, ci numai de societate, ale cărei interese reclamantul pretinde că au fost prejudiciate.

Totodată, pe baza probelor dosarului, a constatat că reclamantul nu a putut dovedi caracterul fictiv al împrumuturilor stinse prin actul de dare în plată, deşi acestuia îi revenea sarcina probei conform art. 249 C. proc. civ.

În fine, asupra pretinsului caracter ilicit şi imoral al cauzei actului de dare în plată şi a fraudei la lege, instanţa de apel a reţinut că reclamantul nu a indicat dispoziţiile imperative ale legii pretins încălcate prin încheierea actului de dare în plată.

Prin urmare, considerentele deciziei recurate relevă că instanţa de apel a analizat fiecare dintre motivele invocate de reclamant şi care, în opinia acestuia, ar fi condus la nulitatea actului de dare în plată, constatându-se, în esenţă, că aspectele susţinute pot determina fie inopozabilitatea actului faţă de societate, fie atragerea răspunderii patrimoniale a administratorului, în calitate de mandatar, fie nulitatea relativă a actului, pe care, însă, numai societatea ar fi putut să o invoce, în calitate de persoană prejudiciată, nu şi asociatul reclamant.

La finalul analizei sale, instanţa de apel a concluzionat că nu poate fi constatată nulitatea absolută a actului de dare în plată, neexistând temei pentru repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actului prin reîntoarcerea imobilului în patrimoniul societăţii şi rectificarea întabulării potrivit art. 908 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Considerentele instanţei de apel sunt corecte raportat la modul în care a fost concepută acţiunea al cărei autor este asociatul reclamant şi exprimă judicioasa aplicare a dispoziţiilor legale incidente, remarcându-se astfel că niciuna dintre pretinsele cauze de nulitate invocate nu puteau conduce la constatarea nulităţii actului de dare în plată.

Or, în raport cu dezlegările oferite prin hotărârea atacată, se constată că, în recurs, reclamantul nu critică propriu-zis raţionamentul instanţei de apel, în sensul de a releva în ce constă nelegalitatea acestuia sau defectuozitatea lui, ci, pur şi simplu, se susţine nulitatea actului de dare în plată pentru aceleaşi cauze şi motive deja supuse analizei ultimei instanţe de fond, ignorându-se în mod nepermis argumentele de drept expuse în fundamentarea soluţiei.

Astfel, nu au fost relevate elemente noi referitor la pretinsa legătură juridică de accesorialitate a actului de dare în plată faţă de hotărârea AGA anulată, recurentul nu a înţeles să demonteze considerentele şi incidenţa temeiurilor de drept care au fundamentat concluzia că societatea şi-a exprimat valabil consimţământul la încheierea contractului, neputându-se reţine teza nulităţii absolute pentru lipsa totală a consimţământului şi, în general, nu a formulat nicio critică aptă să pună la îndoială raţionamentul expus de instanţa de apel în ceea ce priveşte pretinsele motive de nulitate proprii ale actului de dare în plată. Dimpotrivă, recurentul face abstracţie de faptul că pretinsele motive de nulitate susţinute în cursul procesului pot determina fie inopozabilitatea actului faţă de societate, fie atragerea răspunderii patrimoniale a administratorului, în calitate de mandatar, fie nulitatea relativă a actului, pe care, însă, nu o putea invoca decât societatea, ale cărei interese sunt ocrotite prin dispoziţiile legale invocate. Totodată, se reţine că dispoziţiile art. 143 şi 145 din Legea nr. 31/1990 nu sunt aplicabile societăţilor cu răspundere limitată iar ipoteza conflictului de interese a fost invocată de reclamant şi analizată în detaliu prin decizia atacată, în recurs fiind reluată ca atare.

Obiectul recursului fiind strict decizia instanţei de apel, ca ultimă instanţă de fond, rezultă că încălcarea sau aplicarea greşită a unei norme de drept trebuie nu numai enunţată, ci se impune a fi argumentată în concret iar, în acest scop, recurentul trebuie să se raporteze la considerentele hotărârii recurate şi să le combată, prin expunerea unui raţionament contrar celui contestat.

În cauză, recurentul s-a mărginit să reia susţinerile făcute în etapele procesuale anterioare deşi, în calea extraordinară de atac a recursului, nu are loc o rejudecare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea deciziei pronunţate în apel din perspectiva motivelor prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, nefiind adecvate raţiunilor pentru care curtea de apel a respins apelul, susţinerile recurentului rămân simple afirmaţii inapte să demonstreze greşita aplicare a dispoziţiilor de drept material, astfel că se impune confirmarea deciziei atacate pentru motivele judicios arătate în cuprinsul acesteia, nefiind necesară formularea unor considerente suplimentare din partea instanţei de recurs.

Faptul că hotărârea recurată nu coincide cu modul în care partea şi-a structurat susţinerile pe parcursul procesului şi cu propriile convingeri asupra actelor şi faptelor deduse judecăţii nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la casarea acesteia.

În ceea ce priveşte recursul societăţii pârâte formulat prin curator special, întemeiat pe pct. 8 al 488 alin. (1) C. proc. civ., se reţine că au fost formulate critici identice cu cele susţinute de reclamant.

În esenţă, se afirmă aceeaşi teză a subsecvenţei actului de dare în plată în raport cu hotărârea AGA anulată, impunându-se, în consecinţă, constatarea nulităţii acestuia în temeiul principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, aplicabil conform art. 1.254 alin. (2) şi art. 1.325 C. civ.

Potrivit părţii, prin hotărârea AGA s-a decis stingerea împrumutului acordat societăţii de căre pârât prin darea în plată a imobilului, oferindu-se dreptul de transfer şi împuternicirea pârâtului, în calitate de administrator al societăţii, să semneze actul de dare în plată. Or, se arată, între cele două acte există o legătură indisolubilă, în lipsa hotărârii AGA nefiind posibilă încheierea actului de dare în plată. Prin urmare, fiind anulată hotărârea AGA, se impune constatarea lipsei consimţământului societăţii la încheierea actului juridic, condiţie esenţială de validitate conform art. 1.179 şi 1.204 C. civ., în absenţa căreia actul este nul absolut.

În egală măsură, se invocă lipsa cauzei licite a actului juridic, ca urmare a caracterului fictiv al împrumuturilor pentru stingerea cărora a fost dat imobilul în plată, precum şi incidenţa dispoziţiilor art. 215 alin. (1) şi (2), art. 213 şi art. 214 C. civ., arătându-se că actul de dare în plată a fost încheiat cu rea-credinţă şi în frauda societăţii.

Totodată, partea susţine că actul de dare în plată este contrar legii şi bunelor moravuri, cauza acestuia fiind ilicită şi imorală, întrucât pârâtul a urmărit obţinerea imobilului, prin presupuse acte de compensare, fără să fi împrumutat efectiv societatea şi fără să fi fost autorizat în acest sens.

Recursul pârâtei este neîntemeiat, urmând a fi respins ca atare, întrucât sunt reluate motivele de apel deduse de reclamant, asupra cărora instanţa de apel s-a pronunţat în mod judicios prin considerentele deciziei recurate, în recurs niciuna dintre părţi neinvocând, privitor la aceleaşi aspecte, critici care să fie adecvate considerentelor deciziei recurate şi care să impună formularea unor argumente noi, proprii, din partea instanţei de control judiciar.

Instanţa de apel a înlăturat, argumentat, susţinerile referitoare la pretinsa relaţie de subsecvenţă dintre hotărârea AGA anulată şi actul de dare în plată ce se urmăreşte a fi anulat. Pornind de la faptul că actul subsecvent nu poate exista în absenţa actului principal, ca premisă a aplicării principiului resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, instanţa de apel a reţinut că nu există o legătură juridică între cele două acte juridice, aşa cum greşit s-a susţinut şi că, faţă de dispoziţiile art. 70, art. 701 din Legea nr. 31/1990 şi respectiv ale art. 213 C. civ., absenţa unei hotărâri AGA valabile pentru aprobarea actului de dare în plată nu determină nulitatea acestui din urmă act.

Or, recurenta-pârâtă nu critică raţionamentul precedentei instanţe, astfel cum a fost expus, ci reeditează motivele pentru care, în opinia recurentului-reclamant, s-ar fi impus constatarea nulităţii actului de dare în plată pe temeiul relaţiei de subsecvenţă cu hotărârea AGA anulată.

În egală măsură, se reţine că instanţa de apel, în raport cu dispoziţiile art. 213 şi art. 215 C. civ., a demontat susţinerile vizând pretinsa rea-credinţă a asociatului pârât şi fraudarea interesului societar la încheierea actului de dare în plată, constatând că aceste aspecte, asociate contrarietăţii de interese, nu pot justifica decât aplicarea sancţiunii nulităţii relative a actului, la cererea societăţii.

Prin promovarea prezentului recurs, faţă de dispoziţiile art. 478 alin. (1) şi (3) raportat la art. 494 C. proc. civ., recurenta-pârâtă, care ar fi avut, aşadar, dreptul, în calitate de persoană pretins prejudiciată, de a formula o acţiune în nulitatea relativă a actului de dare în plată, pentru conflict de interese, nu poate remedia deficienţele cererii promovate de către asociatul reclamant.

Nu în ultimul rând, cu privire la pretinsa încălcare a legii şi a bunelor moravuri, precum şi cauza ilicită, instanţa de apel a reţinut că nu s-a arătat căror dispoziţii legale sau principii fundamentale de drept contravine scopul încheierii actului şi nici nu au fost indicate prevederile legale imperative a căror aplicare ar fi fost eludată ori normele de conduită cu caracter moral încălcate, nefiind probat caracterul fictiv al împrumuturilor.

Ca o consecinţă, în recurs, partea nu poate invoca valabil aceleaşi aspecte necircumstanţiate, întrucât i se opun dezlegările instanţei de apel dar nici nu poate substitui, prin susţinerile sale, eventualele omisiuni ale asociatului reclamant de a particulariza în mod coerent motivele de apel.

Prin faptul că sunt contrazise dezlegările precedentei instanţe, fiind reiterată viziunea proprie a reclamantului asupra raporturilor deduse judecăţii şi care nu a fost însuşită de instanţa de apel, rezultă că, în cauză, nu se propune un raţionament care să invalideze aplicarea legii de către instanţa de prim control judiciar.

Nu în ultimul rând, se reţine că, deşi în apel pârâta a solicitat admiterea apelului reclamantului, susţinând poziţia acestuia privind nulitatea actului de dare în plată, aceasta nu a formulat propriul său apel, astfel că în cauză devin incidente şi prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

În aplicarea principiului non omisso medio, aceste prevederi legale statuează că motivele de recurs prevăzute la alin. (1) al aceluiaşi articol nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor. Rezultă, astfel, că partea care doreşte să-şi conserve dreptul de critică asupra judecăţii şi soluţiei din primă instanţă, inclusiv în recurs, trebuie să formuleze criticile corespunzătoare şi în apel.

Prin urmare, şi acest recurs se impune a fi respins.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, constatând că nu sunt incidente art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 645A din 25 aprilie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti– secţia a VI-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţiile invocate de intimatul-pârât.

Respinge recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 645A din 25 aprilie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti– secţia a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2024.