Contractual liability for agricultural goods: supremacy of express delivery order clauses over established practices and proper calculation of contractual deadlines

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 14 ianuarie 2021 pe rolul Tribunalului Cluj – secţia Civilă, sub numărul de dosar x/2021, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligată pârâta la plata sumei de 1.000.000 RON, reprezentând debit, potrivit facturilor nr. x/2021 din data de 07.01.2021 şi respectiv nr. x/2021 din data de 07.01.2021 şi a penalităţilor de întârziere calculate conform prevederilor art. 3 şi 4 din Legea nr. 72/2013 şi art. 3 din O.G. nr. 13/2011, până la data plăţii.

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 13.605 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 194, art. 662 şi art. 451 C. proc. civ., art. 1350 şi 1538 C. civ., art. 3 şi 10 din Legea nr. 72/2013, art. 6 alin. (2) şi (3) din O.U.G. nr. 80/2013.

Prin sentinţa civilă nr. 242 din 12 aprilie 2021, pronunţată de Tribunalul Cluj – secţia Civilă, s-a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale a Tribunalului Cluj – secţia Civilă, invocată din oficiu şi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Prin sentinţa civilă nr. 1362 din 24 iunie 2021, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2021, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

S-a respins, de asemenea, ca neîntemeiată, cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată şi s-a dispus obligarea reclamantei la plata către pârâtă a sumei de 46.405,23 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

2. Apelul reclamantei A. S.R.L. formulat împotriva sentinţei primei instanţe a fost admis prin decizia nr. 303 din 23 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj – secţia a II-a Civilă, fiind schimbată, în tot, sentinţa apelată, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, fiind obligată pârâta la plata sumei de 1.000.000 RON cu titlu de daune-interese şi a penalităţilor de întârziere calculate conform art. 3 şi 4 din Legea nr. 72/2013, începând cu data de 12.01.2021 până la achitarea integrală a debitului principal.

De asemenea, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 21.239 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, compusă din 13.647 RON, reprezentând cheltuieli ocazionate în primă instanţă şi 7.592 RON, cheltuieli de judecată în apel - taxă judiciară de timbru.

3. Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs pârâta B. S.R.L.

Prin decizia nr. 386/28.02.2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă, a fost admis recursul pârâtei, decizia din apel fiind casată şi trimisă cauza spre rejudecare.

4. În rejudecare cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj – secţia a II-a Civilă sub nr. x/2021*, care, prin decizia civilă nr. 465/2023 din 21 septembrie 2023 a admis apelul reclamantei A. S.R.L., fiind schimbată, în tot, sentinţa apelată, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi obligată pârâta B. S.R.L. la plata sumei de 1.000.000 RON cu titlu de daune-interese şi a penalităţilor de întârziere calculate conform art. 3 şi 4 din Legea nr. 72/2013, începând cu data de 12.01.2021 până la achitarea integrală a debitului principal, precum şi la plata sumei de 45.205,41 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată datorate pentru judecata din primul ciclu procesual şi în rejudecarea apelului.

5. Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta B. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea deciziei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

După expunerea situaţiei de fapt şi a evoluţiei litigiului, în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 501 C. proc. civ., întrucât nu a respectat forţa obligatorie a dezlegării date de instanţa de casare.

În acest sens a arătat recurenta că, prin decizia de casare Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit, în mod definitiv, că procedura de livrare agreată de părţi presupunea pe de o parte, că formularea unor comenzi scrise din partea cumpărătoarei era obligatorie pentru naşterea obligaţiei vânzătoarei de a livra marfa, iar pe de altă parte, că astfel de comenzi trebuiau să aibă caracter dacă nu săptămânal, măcar cu un anumit grad de periodicitate, astfel încât vânzătorul să nu trebuiască să livreze mari cantităţi de marfă o singură dată.

Contrar limitelor casării, instanţa de apel a considerat că reclamanta A. S.R.L. avea obligaţia de a transmite comenzi de livrare numai în măsura în care, anterior, pârâta B. S.R.L. i-ar fi confirmat telefonic disponibilitatea mărfii.

Mai mult, instanţa de rejudecare a reţinut că unele dintre contractele subsecvente au fost integral onorate doar în baza unor discuţii telefonice, fără a fi emise comenzi scrise, fiind astfel dovedite susţinerile reclamantei în sensul că relaţia contractuală dintre părţi era caracterizată de bună-credinţă şi de o lipsă de formalism, instanţa concluzionând că pârâta nu se poate prevala de un formalism excesiv, care nu a fost determinant în relaţia contractuală dintre părţi.

Prin urmare, contrar dezlegărilor instanţei de recurs, în rejudecare, instanţa de apel a apreciat că vânzătoarea avea obligaţia de a livra marfa ce făcea obiectul contractelor subsecvente chiar dacă reclamanta nu a formulat comenzi de livrare în acord cu dispoziţiile clauzei prevăzute la art. 4.1 din contracte.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., într-o primă critică, s-a menţionat, că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1270 C. civ., privind principiul forţei obligatorii a contractului şi art. 1272 C. civ., ce reglementează conţinutul contractului, întrucât instanţa de rejudecare a reţinut că între părţile contractante s-a instituit o uzanţă în sensul purtării unor convorbiri telefonice prealabile emiterii comenzilor scrise de către cumpărătoare şi că nerespectarea acestei uzanţe ar fi înlăturat obligaţia de formulare a comenzilor de livrare, asumată de reclamantă prin clauza prevăzută la art. 4.1 din contracte.

Procedând astfel, instanţa de apel a intervenit în mod nepermis de lege în relaţia contractuală dintre părţi, modificând convenţia, peste voinţa părţilor, aducând atingere forţei obligatorii a contractului.

Potrivit recurentei, instanţa de rejudecare a aplicat art. 1272 alin. (1) C. civ. în litera sa, fără a ţine cont de faptul că, aplicând interpretările sistematică, logică şi teleologică, completarea conţinutului contractului nu poate interveni cu privire la aspectele care au fost reglementate expres de părţi prin intermediul convenţiei încheiate.

A mai adăugat titulara memoriului de recurs că, în cuprinsul deciziei recurate, instanţa de apel a precizat că s-a raportat la o altă procedură de livrare decât cea cuprinsă în contractele subsecvente, însă a apreciat că se poate considera că acest mecanism a fost instituit prin practicile statornicite între părţi, care vin în completarea contractului.

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă invocă încălcarea dispoziţiilor art. 1350 C. civ., ce reglementează răspunderea contractuală, art. 1516 C. civ. privind drepturile creditorului şi art. 1517 C. civ. referitor la neexecutarea imputabilă creditorului, întrucât instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că remediile prevăzute de textele de lege devin incidente numai în ipoteza în care debitorul nu îşi execută obligaţia în mod nejustificat.

Potrivit recurentei, în cauză nu a fost vorba despre o neexecutare nejustificată a obligaţiilor asumate de către pârâtă faţă de reclamantă, ci despre o neexecutare imputabilă societăţii reclamante, care nu numai că nu a solicitat săptămânal sau măcar cu un anumit grad de periodicitate ca pârâta să îi livreze anumite cantităţi din cele 2.000 tone de marfă în perioada contractuală (1 septembrie – 31 octombrie 2020), până la epuizarea acestei cantităţi, ci nici măcar nu a formulat vreo comandă pentru livrarea de porumb care să se realizeze în cadrul intervalului agreat contractual de părţi.

S-a mai susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a considerat că, deşi e-mailul din 20 septembrie 2020 nu reprezenta o comandă în sensul clauzei 4.1 din contractele subsecvente, acesta a dat naştere obligaţiei pârâtei de a proceda nu numai la livrarea mărfii, dar chiar şi la prelungirea duratei contractuale iniţial convenite, întrucât intenţia reclamantei de a cere executarea contractului a fost exprimată în mod clar.

În opinia autoarei memoriului de recurs acest raţionament contravine principiului forţei obligatorii a contractului prevăzut de art. 1270 C. civ., întrucât contractele subsecvente prevedeau expres că livrarea mărfii se va face pe baza comenzilor săptămânale/periodice ale cumpărătoarei, prin care sunt indicate zilele şi orele la care urmau să fie făcute livrările şi cantităţile de livrat în respectivele zile, urmată de confirmarea vânzătoarei.

A mai arătat recurenta că e-mailul transmis de reclamantă în data de 28 octombrie 2020 nu a reprezentat o comandă de livrare, cum greşit a reţinut instanţa de rejudecare, ci doar un mijloc de presiune asupra pârâtei în scopul determinării vânzătoarei să încheie act adiţionale de prelungire a contractelor subsecvente.

Prin urmare, instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1350 şi art. 1516 C. civ., în condiţiile în care motivul pentru care pârâta nu a livrat cantitatea de porumb a fost reprezentat exclusiv de omisiunea reclamantei de a formula comenzi de livrare.

Prin memoriul de recurs a mai fost invocată încălcarea dispoziţiilor art. 1522 C. civ. referitoare la punerea în întârziere de către creditor, întrucât niciuna dintre notificările invocate nu este de natură a produce efectul punerii în întârziere a vânzătoarei cu privire la obligaţia de a livra marfa care a făcut obiectul contractelor subsecvente, având în vedere faptul că, la momentul recepţionării acestor notificări, nu exista o întârziere în executarea obligaţiei de livrare, deoarece, pe de o parte, obligaţia de livrare nu era încă născută, iar pe de altă parte, termenul de livrare nu fusese încă stabilit.

Potrivit recurentei-pârâte, instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că situaţia premisă pentru aplicarea dispoziţiilor art. 1522 C. civ. este reprezentată de întârzierea debitorului în executarea obligaţiei asumate de către acesta, punerea în întârziere neputând interveni decât în situaţia în care termenul stabilit de părţi pentru executare se împlineşte, fără ca debitorul să îşi fi executat obligaţia, deşi trebuia să o execute, aşa cum rezultă din prevederile art. 1523 alin. (1) C. civ.

S-a mai arătat că, numai în măsura în care cumpărătoarea ar fi formulat comenzi de livrare a mărfii care să se realizeze în cadrul perioadei contractuale agreate de părţi, iar acestea nu ar fi fost onorate de vânzătoare, reclamanta ar fi fost îndreptăţită să pună în întârziere pârâta pentru livrarea cantităţilor comandate.

O ultimă critică vizează încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 2554 C. civ., întrucât părţile nu au stabilit un termen pe ore, pe zile, pe săptămâni, pe luni sau pe ani, ci au prevăzut expres în cuprinsul contractelor subsecvente limitele perioadei de livrare convenite, respectiv 1 septembrie 2020 – 31 octombrie 2020, cunoscând de la început că data de 31 octombrie 2020 cade într-o zi nelucrătoare.

Astfel, în mod greşit instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 2554 C. civ. referitoare la calculul termenelor, ajungând la concluzia greşită potrivit căreia termenul de livrare s-ar fi împlinit la 2 noiembrie 2020, deşi potrivit convenţiei părţilor acesta a expirat la 31 octombrie 2020.

A mai adăugat recurenta-pârâtă că, inclusiv reclamanta a menţionat în cuprinsul cererii de chemare în judecată că perioada de livrare a fost delimitată expres de către părţi cu ocazia contractării şi că termenul de livrare expira pe 31 octombrie 2020, acest aspect nefiind contestat în primul ciclu procesual, dobândind astfel autoritate de lucru judecat.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă la 21 noiembrie 2023.

Prin întâmpinarea transmisă la 19 ianuarie 2024 intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea apărărilor intimatei şi admiterea recursului pentru motivele arătate.

Prin rezoluţia din 7 februarie 2024 a fost stabilit termen de judecată pentru soluţionarea recursului la 19 martie 2024 cu citarea părţilor în şedinţă publică, când s-a dispus amânarea judecăţii recursului, în vederea soluţionării declaraţiei de abţinere şi a cererii de recuzare a membrilor completului de judecată învestit cu soluţionarea căii de atac pendinte, incidentele procedurale fiind respinse prin încheierea de şedinţă din 20 martie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2021.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine că recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prealabil examinării propriu-zise a criticilor de nelegalitate formulate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte reţine că demersul judiciar astfel cum a fost configurat prin cererea introductivă de instanţă, are ca obiect angajarea răspunderii contractuale a pârâtei-vânzătoare, prin plata despăgubirilor potrivit clauzei penale instituite prin contractul-cadru încheiat de părţile în litigiu, pentru neexecutarea obligaţiei de livrare a unei cantităţi totale de 2000 tone produse agricole, în temeiul a două contracte subsecvente de vânzare.

Prin clauza penală, părţile au stipulat că în ipoteza în care vânzătorul nu livrează/pune la dispoziţia cumpărătorului întreaga cantitate de marfă contractată în termenii contractuali şi în interiorul perioadei de livrare, cumpărătorul poate obţine de la vânzător daune-interese de 500 RON/tonă metrică pentru toată cantitatea nelivrată şi acoperirea întregului prejudiciu suferit de cumpărător prin neonorarea la timp şi întocmai a obligaţiilor contractuale de către vânzător.

Prima instanţă a respins acţiunea şi a constatat că nu erau îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale, primind apărările pârâtei în sensul că reclamanta îşi invocă propria culpă în sensul art. 1517 C. civ., în raport cu ordinea executării obligaţiilor contractuale, fiind întemeiată excepţia de neexecutare potrivit art. 1556 C. civ. şi existând o cauză justificată a neexecutării obligaţiei şi anume, nerespectarea de către reclamanta-cumpărătoare a art. 4.1 din cele două contracte subsecvente, respectiv de a comunica pârâtei-vânzătoare, în limitele termenului de livrare, comenzi prin avizări săptămânale/periodice în care să se precizeze cantităţile efective, numărul de camioane pentru transportul mărfii şi datele de livrare la locul stipulat.

Instanţa de apel sesizată de reclamantă a admis apelul şi cererea de chemare în judecată, pârâta fiind obligată la 1 milion RON daune-interese, plus penalităţi de întârziere calculate potrivit Legii nr. 72/2013.

Hotărârea a fost casată de instanţa supremă, care a admis recursul pârâtei, cauza fiind trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă, aceasta pronunţând decizia recurată în cauză.

Subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că au fost încălcate şi greşit aplicate prevederile art. 501 C. proc. civ., întrucât prin decizia recurată instanţa de apel nu a respectat forţa obligatorie a dezlegărilor instanţei de casare.

Astfel, ca efect al casării dispuse de Înalta Curte cu privire la prima decizie pronunţată în apelul reclamantei, potrivit art. 497 şi art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., se arată că apelul trebuia rejudecat cu respectarea unei duble limitări: prima prevăzută de art. 477 C. proc. civ., a doua determinată de limitele casării.

Casarea a fost justificată prin depăşirea limitelor învestirii determinate potrivit art. 477 alin. (1) şi art. 478 alin. (1) C. proc. civ., de către prima instanţă de apel care a reţinut, aplicând regulile de interpretare a contractului, că obligaţia vânzătorului nu ar fi fost reglementată sub condiţia formulării de către cumpărător a comenzilor scrise şi nu depindea de acestea, astfel încât obligaţiile inserate în art. 4.1 din cele două contracte subsecvente nu puteau fi calificate ca esenţiale.

Instanţa supremă a reţinut că nici prin cererea de chemare în judecată şi nici prin răspunsul la întâmpinare nu s-au formulat susţineri privitoare la inexistenţa obligaţiei contractuale de a emite în prealabil comenzi pentru desfăşurarea procedurii de livrare în formă scrisă, prin e-mail sau în format letric. De asemenea, niciun motiv de apel nu a vizat greşita interpretare a clauzelor contractuale de catre prima instanţă, prin urmare nu s-a contestat asumarea de către reclamantă a obligaţiei de a emite comenzi pentru marfă anterior livrărilor de către pârâta-vânzătoare.

În rejudecarea după casare a apelului aceleiaşi părţi, instanţa de apel avea obligaţia de conformare la aceste statuări şi nu putea repune în discuţie chestiunea ce fusese tranşată, în temeiul art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

Înalta Curte reţine, în acest punct al analizei recursului, că interpretarea contractului se află într-o strânsă legătură cu stabilirea propriu-zisă a conţinutului lui, cercetarea acestei critici privind nerespectarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ. urmând a fi continuată în cuprinsul considerentelor aferente motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte consideră că sunt întemeiate criticile recurentei-pârâte în sensul încălcării şi aplicării greşite a dispoziţiilor de drept material care reglementează principiul forţei obligatorii a contractului- prevăzut de art. 1270 C. civ., precum şi conţinutul contractului- prevăzut de art. 1272 alin. (1) C. civ.

Instanţa de apel a reţinut, prin decizia recurată, că părţile au depăşit în mod deliberat limitele contractului privind reglementarea condiţiilor în care se efectuează livrarea, prin instituirea unor "uzanţe", în realitate a unor practici relativ constante în executarea multiplelor convenţii încheiate în baza contractului-cadru, în sensul purtării unor convorbiri telefonice prealabile, în vederea confirmării disponibilităţii mărfii de către pârâtă, anterior emiterii comenzii de către reclamantă, lipsa formalismului conducând la efectuarea de livrări numai în baza discuţiilor telefonice, în absenţa comenzilor scrise.

În drept, conform dispoziţiilor art. 1270 din C. civ., "Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante".

Potrivit art. 1272 alin. (1) din acelaşi cod "Contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar şi la toate urmările pe care practicile statornicite între părţi, uzanţele, legea sau echitatea le dau contractului, după natura lui", iar conform art. 1170 C. civ., "Părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligaţie".

Contractul este legea părţilor, acestea fiind ţinute să-l respecte întocmai, potrivit adagiului latin pacta sunt servanda.

Pe de altă parte, de regulă, conţinutul contractului este cel stabilit de către părţi, în exercitarea principiului libertăţii contractuale potrivit art. 1169 din C. civ., premisa art. 1272 din C. civ. fiind aceea a unei determinări insuficiente a conţinutului contractului de către părţile contractante, cu consecinţa unor posibile diferende în legătură cu exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor pe parcursul derulării relaţiei contractuale.

În asemenea situaţii, legiuitorul a stabilit în cuprinsul art. 1272 alin. (1) din C. civ. modalităţile legale de completare a conţinutului contractului, în absenţa colaborării părţilor, în sensul unei eventuale completări pe cale convenţională a acestuia.

Astfel, regula de la art. 1272 alin. (1) C. civ. subliniază că eventualul contract lacunar trebuie completat cu potenţialele clauze cu conţinut obligaţional care rezultă din practicile contractuale anterioare ale părţilor.

Este, aşadar, o regulă care transcende chestiunea aplicării regulilor de interpretare a contractului şi ţine chiar de forţa obligatorie a contractului.

Prin urmare, pentru a da eficienţă prevederilor art. 1272 alin. (1) din C. civ., se impunea, ca premisă, ca actul juridic să nu conţină suficiente elemente pentru a se determina întinderea, respectiv exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor, cu consecinţa unor posibile diferende, ceea ce nu a fost cazul în speţă, interpretarea convenţiei neformând obiectul disputei, astfel cum a reţinut instanţa de recurs în ciclul procesual anterior.

Pe de altă parte, se observă că reclamanta a criticat în apel omisiunea analizei asupra probelor constând în desfăşurătorul convorbirilor telefonice purtate de părţile în litigiu, în contextul în care acestea şi-au imputat reciproc pasivitatea în executarea obligaţiilor asumate.

Instanţa şi-a însuşit motivul de apel, în sensul că practica părţilor fiind de a derula raporturi contractuale prin telefon, în lipsa unei confirmări verbale prealabile a pârâtei asupra disponibilităţii de livrare, este justificată omisiunea reclamantei-cumpărătoare de a emite comenzi până la data de 20 octombrie 2020.

Totodată, raportându-se la practicile anterioare ale părţilor din alte contracte şi la principiul bunei-credinţe, instanţa de apel reţine, pentru acelaşi interval temporal, vinovăţia pârâtei-vânzătoare în lipsa unor comenzi ale reclamantei-cumpărătoare, culpă dedusă din neconformarea la obligaţiile contractuale asumate a căror ordine, în această interpretare, este implicit schimbată, deşi era stipulată expres prin art. 4.1 din contract.

Stabilindu-se în aceasta modalitate culpa debitoarei, instanţa de apel a determinat, pe cale de interpretare, voinţa tacită a părţilor, în sensul unei pretinse completări a contractului.

Or, potrivit deciziei de casare, între chestiunile de drept hotărâte în primul ciclu procesual, rămase neatacate şi care nu puteau fi cenzurate în apel se regăseşte conţinutul obligaţiilor revenind părţilor în temeiul clauzei de la art. 4.1 în sensul iniţierii livrării de către reclamanta-cumpărătoare prin comunicarea în scris a comenzilor conţinând avizări săptămânale sau periodice privind cantităţile de marfă ce urmau a fi livrate în camioane, pârâtei-vânzătoare revenindu-i obligaţia subsecventă de a confirma avizările reclamantei într-un termen de cel puţin 24 ore.

Înalta Curte reţine că împrejurarea existenţei unei practici statornicite între părţi nu poate justifica solicitarea reclamantei de plată a despăgubirilor şi reclamanta nu poate invoca nici încălcarea principiului bunei-credinţe prevăzut de art. 1170 C. civ. pentru orice contract, întrucât îndatorirea de a asigura informarea există în sarcina fiecărei părţi, atât cu privire la drepturile, obligaţiile şi întinderea acestora, cât şi cu privire la faptele pe care o parte are interesul să le cunoască, astfel încât să acţioneze în consecinţă.

Modalitatea în care s-a făcut aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 1270 C. civ. referitoare la forţa obligatorie a contractului nu este corectă. Pentru a se stabili cauza drepturilor şi obligaţiilor reciproce ale părţilor, instanţa de apel nu se putea raporta decât la obligaţiile ce incumbau pârâtei în cadrul contractual, doar acestea putând oferi reclamantei un drept de despăgubire în temeiul clauzei penale, potrivit art. 1538 alin. (1) C. civ.

Reclamanta s-a prevalat de răspunderea civilă cu referire la un contract-cadru şi două contracte subsecvente, ceea ce impunea în situaţia dedusă judecăţii, analiza acestor raporturi juridice.

Dat fiind caracterul extrinsec al practicilor statornicite între părţile respectivelor convenţii faţă de conţinutul contractului, acestea nu puteau avea prioritate la aplicare faţă de stipulaţiile exprese, a căror interpretare nu s-a contestat în apel, cum s-a reţinut prin decizia de casare.

Tot sub aspect substanţial, în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că regula simetriei reprezintă una dintre consecinţele principiului forţei obligatorii, însemnând că o modificare a contractului se realizează prin acelaşi mecanism ca şi formarea acestuia, respectiv prin voinţa părţilor aflată sub imperiul principiului libertăţii de a contracta.

Obligaţia de livrare a cărei executare era prevăzută sub clauza penală în discuţie revenea pârâtei-vânzătoare, în condiţiile asumate potrivit art. 1270 C. civ.

Sunt fondate criticile recurentei-pârâte privind aplicarea greşită a art. 1350 şi a art. 1538 alin. (1) din C. civ., prin verificarea răspunderii în raport cu practicile părţilor din alte convenţii decât cele care fundamentează prejudiciul pretins prin cererea de chemare în judecată sau în raport cu neacceptarea actelor adiţionale la contract propuse unilateral de reclamantă, ori cu solicitarea reclamantei de executare a obligaţiei de livrare în perioada 27–30 noiembrie 2020, mult după expirarea perioadei convenite de părţi.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă impută instanţei de apel şi aplicarea greşită a art. 1516 C. civ. – privind drepturile creditorului, precum şi a art. 1517 C. civ. – privind neexecutarea imputabilă creditorului, în legătură cu contribuţia reclamantei la neexecutare, cu consecinţa pierderii dreptului la daunele evaluate anticipat prin clauza penală.

Astfel, ca urmare a posibilităţii creditorului de a alege, în caz de neexecutare, între mai multe remedii legale (art. 1516 C. civ.), reclamanta-cumpărătoare a optat pentru executarea clauzei penale, solicitând prin cererea de chemare în judecată primirea echivalentului bănesc stabilit anticipat prin contractul-cadru.

Instanţele fondului au fost învestite cu verificarea incidenţei dispoziţiilor legale antereferite în legătură cu neexecutarea obligaţiilor reclamantei instituite prin art. 4.1 din contract, pârâta apărându-se că neexecutarea obligaţiei proprii are o justificare prin lipsa comenzilor de livrare, prejudiciul invocat de reclamantă putând fi evitat printr-o minimă diligenţă a acesteia.

Prin decizia de casare anterioară, astfel cum rezultă şi din considerentele precedente, s-a reţinut lipsa unor motive de apel care să privească stabilirea greşită de către prima instanţă a înţelesului uneia/unor clauze din contractele deduse judecăţii. Prin urmare, nici calificarea juridică a contractelor, pe cale de interpretare, nu a format obiectul disputei în calea de atac devolutivă a reclamantei.

Prima instanţă a reţinut că părţile au încheiat în temeiul art. 1176 C. civ. un contract-cadru de vânzare comercială de produse agricole.

Analiza în drept a răspunderii contractuale pentru neexecutare a pornit de la premisa necontestată a unor obligaţii ale părţilor instituite prin cele două convenţii subsecvente de vânzare, ce au presupus acorduri de voinţe distincte şi care îşi păstrează autonomia în raport cu contractul-cadru, având prioritate faţă de clauzele acestuia, astfel cum părţile au prevăzut expres.

Potrivit acordului de voinţă al părţilor, contractele subsecvente urmau, la rândul lor, a se completa, în ce priveşte coordonatele esenţiale ale vânzarii, prin comenzile cumpărătoarei.

Astfel, părţile au stabilit că urmau a face parte integrantă din contract comenzile reclamantei-cumpărătoare emise potrivit clauzei de la art. 4.1. Aceasta întrucât transmiterea bunurilor contractate, prin natura lor de bunuri de gen, era de altfel strâns legată de predarea şi individualizarea acestora, modul convenit de părţi constând în livrarea către un depozitar de produse agricole.

Tocmai în legătură cu acest aspect, prin prima decizie de casare s-a reţinut că instanţa de apel avea obligaţia de a verifica procedura de livrare agreată de părţi şi, în eventualitatea nerespectării acesteia, stabilirea consecinţelor juridice în planul răspunderii contractuale a pârâtei.

Prin urmare, instanţa de apel avea de analizat, în rejudecarea apelului reclamantei, conţinutul comenzilor în conformitate cu statutul lor juridic şi anume, de parte integrantă în convenţia părţilor (clauză contractuală), concordant cu voinţa lor.

Confirmând susţinerile recurentei-pârâte, Înalta Curte reţine că parcurgerea etapelor în ordinea stabilită prin art. 4.1 marchează întâlnirea concordantă a celor două voinţe juridice, potrivit art. 1270 C. civ., simpla notificare de comandă neputând avea semnificaţia unei acceptări implicite, instantanee a pârâtei-vânzătoare, din moment ce părţile au instituit în favoarea pârâtei un termen de confirmare de minim 24 ore.

Instanţa de apel a cenzurat, prin prisma probelor administrate, modalitatea în care plecând de la cererile şi apărările părţilor a fost stabilită situaţia de fapt de către prima instanţă. În mod evident, nu este posibil a se realiza, în etapa recursului, o reevaluare a probatoriului administrat care să conducă la reaprecieri de fapt incompatibile cu structura căii extraordinare de atac ce nu poate cuprinde motive de netemeinicie, apărările intimatei-reclamante fiind fondate.

Înalta Curte este îndrituită să examineze corecta interpretare şi aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţa fondului, prin decizia recurată.

Instanţa de apel motivează că începând cu 20 octombrie 2020 au existat comenzi scrise pentru livrarea cantităţii de produse agricole contractate, constatare care este contrazisă prin considerentele aceleiaşi decizii recurate şi, deci, nu poate fi reţinută ca validă.

Astfel, instanţa de apel, confirmând expres susţinerile pârâtei, admite că e-mailul reclamantei-cumpărătoare din 20 octombrie 2020 adresat pârâtei, privind adoptarea unui act adiţional de modificare a contractului, nu conţinea elementele necesare calificării drept comandă, potrivit clauzei de la art. 4.1, lipsindu-i elementele esenţiale ale acesteia, anume indicarea unui interval de timp pentru livrare în limitele termenului stipulat prin contract, ori a unei cantităţi pentru livrare, respectiv etapizarea executării obligaţiei, astfel cum fusese convenită de părţi, locul de livrare fiind prestabilit.

Prin urmare, se impune concluzia că singurele notificări/avizări care pot fi calificate drept comenzi, în vederea stabilirii dacă este sau nu cazul unei omisiuni a reclamantei aflate într-o legătură de cauzalitate cu neexecutarea obligaţiei pârâtei, în sensul art. 1517 C. civ., sunt cele din ultimele zile ale intervalului de livrare stabilit prin contract, respectiv din 28 octombrie 2020 şi 30 octombrie 2020. Prin decizia recurată, s-a reţinut legătura de conţinut între e-mailul şi notificarea transmise la 28 octombrie 2020 şi e-mailul din 30 octombrie 2020, prin care s-a transmis pârâtei şi un grafic de livrare, în afara termenului contractual, a cantităţii contractate de produse agricole.

Recurenta-pârâtă contestă posibilitatea executării obligaţiei de livrare în temeiul comenzilor menţionate anterior, contrare înţelegerii preconizate ab initio, în sensul unei executări succesive a celor doua contracte subsecvente, determinate de reperele obiective privind capacitatea logistică, de transport şi de preluare a mărfurilor la punctul de livrare, în raport cu expirarea la data de 31 octombrie 2020 a termenului extinctiv stipulat de părţile contractante.

În legătură cu graficul de livrare pentru perioada 2-6 noiembrie 2020 avansat de reclamanta-cumpărătoare, prin care i s-a acordat un termen suplimentar de executare pârâtei, în conformitate cu dispoziţiile art. 1522 alin. (3) C. civ., Înalta Curte reţine că, într-adevăr, odată neexecutată obligaţia contractuală, creditorul acordă debitorului un termen de executare care trebuie să fie rezonabil şi care depăşeşte, prin ipoteză, scadenţa contractuală a obligaţiei, în scopul salvgardării contractului.

Termenul suplimentar este un termen de graţie, în vederea executării voluntare, ce are însă ca premisă împlinirea termenului stabilit de părţi fără ca debitoarea să îşi fi executat obligaţia.

Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile fundamentate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub aspectul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 2554 C. civ., privind prorogarea termenului contractual până la sfârşitul primei zile lucrătoare ce îi urmează.

Astfel, în aplicarea principiului libertăţii contractuale, părţile pot deroga de la modalităţile de calcul al termenelor reglementate prin Titlul III din Cartea a VI-a a C. civ., în care se regăseşte art. 2554 C. civ.

Se constată că instanţa, în rejudecarea apelului reclamantei, a aplicat greşit modalitatea de calcul prevăzută de art. 2554 C. civ., concluzionând că termenul contractual ar fi expirat pe 2 noiembrie 2020 (zi lucrătoare ce coincide şi cu prima zi de livrare din graficul propus de reclamantă), deşi părţile l-au delimitat expres cu ocazia contractării, stabilind că expiră pe data de 31 octombrie 2020 (zi nelucrătoare), aspect necontestat în primul ciclu procesual.

Rezultă că în urma acestei erori de drept substanţial, verificarea condiţiilor răspunderii a plecat de la premisa greşită a altui termen contractual decât cel prevăzut de părţi, potrivit art. 1270 C. civ.

Înalta Curte reiterează că fundamentul acţiunii îl constituie activarea funcţiei compensatorii a clauzei penale care a fost stipulată prin contractul-cadru în interesul cumpărătoarei, fiind subordonată culpei vânzătoarei în legătură cu respectarea perioadei de livrare convenite, pierzându-şi eficienţa dacă neexecutarea nu îi este imputabilă acesteia din urmă.

În ce priveşte tranşarea aspectelor disputate, relevate prin considerentele precedente, în condiţiile existenţei unei decizii de casare anterioare, Înalta Curte reţine că recursul nu este devolutiv, cercetarea faptelor în temeiul probelor administrate fiind o prerogativă acordată exclusiv instanţelor fondului, astfel cum se reţine în cuprinsul Deciziei nr. 79 din 5 decembrie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie–Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial- Partea I nr. 61 din 25 ianuarie 2023, nefiind incidentă limitarea casărilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, impusă prin dispoziţiile art. 497 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018.

Nemaifiind cazul unei analize asupra celorlalte motive invocate prin memoriul de recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8, a art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Faţă de considerentele expuse în precedent, relativ la necesitatea luării în considerare a coordonatelor contractuale corecte, astfel cum au fost stabilite de părţi, potrivit art. 1270 C. civ., se impune reaprecierea situaţiei de fapt subordonat dispoziţiilor legale incidente, în vederea verificării condiţiilor răspunderii, cu observarea limitelor judecăţii şi a dezlegărilor din această decizie, potrivit dispoziţiilor art. 501 din C. proc. civ., urmând a se avea în vedere în rejudecarea apelului reclamantei şi cererea recurentei-pârâte privind cheltuielile de judecată, ce nu pot fi acordate în această etapă procesuală, dată fiind soluţia de casare cu trimitere pronunţată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 465/2023 din 21 septembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 11 iunie 2024.