Abusiveness of CHF loan conversion option and early repayment fee: contradictory reasoning and failure to assess significant imbalance

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine că:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 23.08.2017 sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute de secţiunea 4 "Plăţi" din condiţiile generale şi de art. 6 din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. x/18.10.2008, încheiată de reclamanţi cu D. S.A., să dispună stabilizarea cursului de schimb valutar CHF/RON la valoarea de la data încheierii contractului de 2,4481 RON/CHF, respectiv calcularea şi achitarea ratelor de rambursare a creditului la acest curs pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului şi, în consecinţă, să oblige pârâta la restituirea sumelor achitate în plus.

Totodată, reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzei cuprinse în art. 1 pct. 3 lit. f) din actul adiţional nr. x/29.10.2010 la convenţia de credit, în ceea ce priveşte "valoarea totală plătibilă de către împrumutat" ca fiind de 89.680,16 CHF, urmând ca adaptarea contractului să se realizeze în funcţie de înlăturarea clauzelor constatate ca fiind abuzive, obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în temeiul acestora, la care se va adăuga dobânda legală aferentă, precum şi constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 5 lit. a), b), c) din condiţiile speciale la convenţia de credit, cu referire la comisionul de risc, comisionul de analiză, comisionul de rambursare anticipată şi comisionul de gestiune, cu cheltuieli de judecată.

Prin notele scrise depuse la 16.06.2017, reclamanţii au solicitat şi obligarea pârâtei la efectuarea conversiei creditului în RON, începând cu 06.01.2009, când cursul de schimb valutar CHF/RON era de 2,7110 RON, cu mai mult de 10% din valoarea creditului de la data semnării contractului, întrucât reclamanţii sunt expuşi riscului valutar, în timp ce în secţiunea 4 "Plăţi", la art. 4.2 şi 4.3, clauza de conversie a fost inserată de pârâtă numai în favoarea sa.

Prin sentinţa civilă nr. 210/09.02.2018, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, s-a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost precizată, s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor din convenţia de credit prevăzute la art. 5 lit. a) privind "comisionul de risc" şi art. 5 lit. c) privind "comisionul de rambursare în avans" din condiţiile speciale, la art. 4.2. I parţial din condiţiile generale privind "dreptul, dar nu şi obligaţia" băncii de a converti în RON creditul acordat, la art. 1 pct. 3 lit. f) parţial din actul adiţional nr. x/29.10.2010, în măsura în care suma de 89.680,16 CHF conţine comision de risc şi comision de rambursare în avans. A fost obligată pârâta C. S.A., în calitate de continuator al D. S.A., să restituie reclamanţilor sumele încasate în baza clauzelor contractuale abuzive, respectiv comisionul de risc şi comisionul de rambursare în avans, sume la care se va adăuga dobânda legală, începând cu data efectuării fiecărei plăţi şi până la data restituirii efective a debitului şi să convertească creditul din CHF în RON, la cursul de schimb valutar CHF/RON mai mare cu 10% faţă de valoarea acestuia la data semnării convenţiei, cu aplicarea prevederilor Secţiunii 4 "Plăţi" din condiţiile generale ale convenţiei. A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea reclamanţilor privind constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 5 lit. b) condiţii speciale din convenţie privind "comisionul de analiză a dosarului de credit" şi art. 6 din condiţiile speciale, precum şi cererea privind stabilizarea cursului de schimb valutar CHF/RON la valoarea de la data semnării convenţiei. A fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii A. şi B. şi pârâta C. S.A. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 66/11.02.2021, Curtea de Apel Cluj – secţia a II-a Civilă a admis apelul reclamanţilor, a schimbat în parte hotărârea primei instanţe, în sensul că a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 5 lit.

b) din convenţia de credit privind "comisionul de acordare" şi comisionul de risc redefinit comision de administrare prin actele adiţionale subsecvente şi a obligat pârâta să restituie reclamanţilor sumele încasate în temeiul acesteia, respectiv comisionul de acordare şi comisionul de administrare, sume la care se va adăuga dobânda legală datorată pentru întârzierea în executarea obligaţiilor scadente, dobânda legală penalizatoare prevăzută de O.G. nr. 9/2000, respectiv O.G. nr. 13/2011, începând cu data efectuării fiecărei plăţi şi până la data restituirii efective a debitului.

A constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor stipulate în secţiunea 4 "Plăţi" din condiţiile generale ale convenţiei la art. 4.2. I/II şi art. 4.3 I/II, a dispus anularea parţială a convenţiei de credit, efectele produse între părţi anterior datei de 06.01.2009 fiind menţinute. A anulat actele adiţionale subsecvente, respectiv actul adiţional nr. x/29.10.2010 şi actul adiţional nr. x/29.10.2010 şi a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul că a obligat reclamanţii să restituie capitalul împrumutat în moneda CHF, neachitat la 06.01.2009, convertit în RON la cursul din ziua respectivă, dată la care CHF s-a apreciat faţă de RON cu mai mult de 10%, fără ca banca să pună în aplicare clauza de la art. 4.2., debit la care se va adăuga dobânda legală remuneratorie, calculată până la data plăţii sumei compensate.

Referitor la ratele achitate de reclamanţi după 06.01.2009, cu titlu de capital, dobândă, alte costuri, comisioane, inclusiv cele percepute în baza clauzelor abuzive, convertite în RON, la cursul de la data plăţii, instanţa de apel a obligat pârâta să le restituie reclamanţilor, împreună cu dobânda legală penalizatoare prevăzută de dispoziţiile O.G. nr. 9/2000, respectiv O.G. nr. 13/2011, calculată începând cu data efectuării fiecărei plăţi şi până la data restituirii, sume ce vor fi deduse din cele ce se impun a fi restituite de consumatori.

A păstrat în rest dispoziţiile sentinţei apelate care nu sunt contrare deciziei pronunţate, a respins apelul pârâtei şi a obligat-o pe aceasta să achite reclamanţilor suma de 6.764,55 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Prin încheierea civilă FN/13.05.2021, Curtea de Apel Cluj – secţia a II-a Civilă a respins cererea formulată de apelanţii-reclamanţi, de lămurire a deciziei civile nr. 66/11.02.2021, pronunţată de aceeaşi instanţă.

Împotriva deciziei civile nr. 66/11.02.2021 a Curţii de Apel Cluj – secţia a II-a Civilă, pârâta C. S.A. a declarat recurs principal, iar reclamanţii A. şi B. au promovat recurs incident.

Prin decizia nr. 1071/10.05.2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă a admis recursul principal, a casat decizia recurată, a trimis cauza spre o nouă judecată instanţei de apel şi a respins ca nefondat recursul incident.

Rejudecând calea devolutivă de atac, Curtea de Apel Cluj – secţia a II-a Civilă a pronunţat decizia civilă nr. 28/17.01.2023, prin care a admis apelul declarat de pârâta C. S.A., a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a dispus înlăturarea dispoziţiilor referitoare la convertirea creditului acordat reclamanţilor din CHF în RON la cursul de schimb CHF/RON mai mare de 10% faţă de valoarea acestuia la data semnării convenţiei, cu aplicarea prevederilor secţiunii "Plăţi" din condiţii generale ale convenţiei. A respins apelul reclamanţilor, a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate şi a obligat apelanţii-reclamanţi la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 27.360,44 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în apel şi recurs.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii A. şi B., precum şi pârâta C. S.A. au declarat recurs.

Prin cererea de recurs, recurenta C. S.A. a solicitat casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată a apelului promovat împotriva hotărârii primei instanţe, în ceea ce priveşte clauzele cuprinse în art. 4.2 I parţial din condiţiile generale privind "dreptul, dar nu şi obligaţia băncii" de a converti în RON creditul acordat şi în art. 5 lit. c) privind "comisionul de rambursare în avans" din condiţiile speciale, respectiv art. 1 pct. 3 lit. f) parţial din actul adiţional nr. x/29.10.2010, în măsura în care suma de 89.680,16 CHF conţine comision de rambursare în avans, precum şi în privinţa obligaţiei de restituire a sumei încasate în baza clauzei aferente comisionului de rambursare în avans, cu dobândă legală.

În motivare, după prezentarea situaţiei de fapt şi a parcursului procesual al cauzei, a arătat că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii în ceea ce priveşte soluţia instanţei de apel de menţinere a dispoziţiei primei instanţe de constatare a caracterului abuziv al art. 4.2 I parţial din condiţiile generale privind "dreptul, dar nu şi obligaţia băncii" de a converti în RON creditul acordat.

Sub acest aspect, a arătat că instanţa de prim control judiciar a reţinut, pe de o parte, că prin acţiunea promovată intimaţii au urmărit transformarea dreptului de conversie al băncii într-o obligaţie, iar, pe de altă parte, că prevederea contractuală ar permite băncii să se pună la adăpost de orice depreciere a monedei creditului.

De asemenea, a susţinut că decizia recurată cuprinde motive străine de natura cauzei în ceea ce priveşte clauza sus-menţionată, întrucât instanţa de apel, la evaluarea naturii abuzive a clauzei, a făcut trimitere la aspecte străine de conţinutul acesteia. În acest sens, a arătat că prin decizie s-a reţinut că prevederea contractuală ar permite recurentei să se pună la adăpost de orice depreciere a monedei creditului, în măsura în care clauza vizează fluctuaţia monedei creditului în sens crescător.

În continuare, a afirmat că decizia atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, respectiv ale art. 3 din Directiva nr. 93/13/CEE şi a statuărilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din hotărârile pronunţate în cauzele C-415/11 Mohamed Aziz împotriva Caixa d'Estalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa (Catalunyacaixa) şi C-472/11 Banif Plus Bank Zrt împotriva Csaba Csipai şi Viktória Csipai, determinată de insuficienta cercetare a cauzei.

Astfel, a precizat că, în cauză, instanţa de apel nu a verificat elementele prevăzute de art. 4 alin. (1) din legea sus-enunţată prin raportare şi la celelalte clauze ale contractului. Mai mult, cerinţa dezechilibrului semnificativ prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, potrivit interpretării C.J.U.E. din cauza C-415/11 Mohamed Aziz împotriva Caixa d'Estalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa (Catalunyacaixa), implica efectuarea unei evaluări comparative a situaţiei juridice a intimaţilor, potrivit contractului, în raport cu legislaţia naţională în vigoare.

Potrivit recurentei, în ipoteza în care s-ar fi făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale indicate şi a statuărilor C.J.U.E. din hotărârile sus-menţionate, precum şi o evaluare comparativă, în sensul arătat mai sus, s-ar fi putut conchide în sensul că respectiva clauză nu prevedea în sarcina consumatorului obligaţii excedentare faţă de principiul nominalismului reglementat de art. 1.578 din C. civ. de la 1864 şi, în consecinţă, s-ar fi putut stabili că aceasta nu este de natură a crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul intimaţilor.

Mai mult, a arătat că, dacă remediul prevăzut de clauza pretins abuzivă nu putea conduce la revizuirea conţinutului clauzei, atunci nici caracterul dezechilibrat al clauzei nu putea fi analizat, raportat la interpretarea coroborată a prevederilor art. 4 şi ale art. 6 din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte nelegalitatea soluţiei instanţei de apel din perspectiva art. 5 lit. c) privind "comisionul de rambursare în avans" din condiţiile speciale ale contractului şi a art. 1 pct. 3 lit. f) parţial din actul adiţional nr. x/29.10.2010, a afirmat că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi ale art. 3 din Directiva nr. 93/13/CEE, astfel cum acestea au fost interpretate de către C.J.U.E. în cuprinsul hotărârilor pronunţate în cauza C-621/17 Gyla Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii.

Astfel, a precizat că la evaluarea cerinţei privind exprimarea clauzei în mod clar şi inteligibil, instanţa de apel nu a ţinut cont de reperele juridice trasate de instanţa europeană, conform cărora justificarea perceperii comisionului nu se impunea în cauză.

A mai afirmat că, în mod greşit şi determinat de o insuficientă cercetare a cauzei, instanţa de apel a reţinut faptul că valoarea comisionului este în acelaşi cuantum pe toată perioada contractului, în măsura în care acesta se calcula prin raportare la soldul creditului nerestituit.

De asemenea, a subliniat că raţiunea perceperii comisionului rezulta chiar din denumirea lui şi reprezenta compensaţia băncii în cazul rambursării anticipate a creditului de către reclamanţi.

A mai susţinut că, şi în legătură cu un alt tip de comision, C.J.U.E. a stabilit, în interpretarea art. 3 alin. (1) din Directiva nr. 93/13/CEE, că nedefinirea comisioanelor prin contractul de credit nu echivalează cu existenţa unui dezechilibru contractul. Prin urmare, instanţa de apel a pornit de la o interpretare greşită a dezechilibrului semnificativ prevăzut de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Totodată, a precizat că, deşi prin decizia recurată s-a reţinut că respectiva clauză ar fi de natură să producă un dezechilibru semnificativ în condiţiile aplicării ei pe toată perioada creditului, când dobânda este variabilă, instanţa de apel nu a indicat nicio prevedere legală care, la momentul încheierii contractului de credit, interzicea perceperea comisionului în discuţie.

Potrivit recurentei, evaluarea clauzei prin raportare la dispoziţii legale ulterioare încheierii contractului, respectiv O.U.G. nr. 50/2010, contravine prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie şi ale art. 1 din C. civ. de la 1864, legea civilă neaplicându-se retroactiv.

În continuare, a susţinut că cerinţa dezechilibrului semnificativ prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu implică evaluarea unor aspecte de "oportunitate" şi că, potrivit art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, caracterul abuziv al clauzelor nu priveşte caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, atunci când o clauză este redactată în mod clar şi inteligibil, cum este cazul în speţă.

Prin urmare, a apreciat că în lipsa caracterului abuziv al clauzei referitoare la rambursarea creditului în avans, nu puteau fi admise nici cererile subsecvente privind nulitatea absolută a art. 1 pct. 3 lit. f) parţial din actul adiţional nr. x/29.10.2010 la contractul de credit şi restituirea sumelor încasate în baza acestei clauze.

La 18.10.2023, intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, prin care magistratul-asistent raportor a sesizat un viciu de formă al cererii de recurs formulate de reclamanţi, vizând lipsa dovezii calităţii de reprezentant a semnatarului acesteia; în urma analizării de către completul de filtru, raportul a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate că pot depune puncte de vedere; numai recurenta-pârâtă şi-a exprimat punctul de vedere.

Prin decizia nr. 533/06.03.2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă, constituită în complet de filtru, a anulat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 28/17.01.2023, pronunţată de Curtea de Apel Cluj – secţia a II-a Civilă şi a disjuns judecata recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

În urma disjungerii, cererea de recurs formulată de către bancă a fost înregistrată sub nr. x/2024, iar prin încheierea din 06.03.2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă, constituită în complet de filtru, a admis în principiu acest recurs şi a dispus citarea părţilor pentru dezbateri.

Examinând recursul promovat de recurenta-pârâtă C. S.A., prin prisma motivelor invocate, în limitele controlului de legalitate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reţine următoarele:

În contextul procesual creat, pe de o parte, de anularea recursului reclamanţilor declarat împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel în rejudecare, iar, pe de altă parte, de succesiunea fazelor procesuale derulate şi structura hotărârilor pronunţate în cauză, prezenta cale de atac promovată de recurenta-pârâtă vizează declararea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzei prevăzute la art. 4.2. I parţial, din condiţiile generale, privind "dreptul, dar nu şi obligaţia" băncii de a converti în RON creditul acordat, criticile acesteia fiind circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. de asemenea, recursul pârâtei vizează şi declararea ca abuzivă a clauzei înscrise la art. 5 lit. c) din condiţiile speciale, ce reglementează comisionul de rambursare în avans, criticile sale încadrându-se în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În esenţă, sub aspectul primei clauze contestate, titulara căii de atac a susţinut, în primul rând, împrejurarea că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, fiind, în acelaşi timp, şi nemotivată sub aspectul menţinerii dispoziţiilor privind constatarea caracterului abuziv al acesteia.

Motivul de recurs este întemeiat.

Astfel, Înalta Curte reţine că, în primul ciclu procesual, tribunalul a constatat caracterul abuziv al clauzei înscrise în art. 4.2. I din contract cu privire la sintagma "dreptul, dar nu şi obligaţia" băncii de a converti în RON creditul acordat, obligând banca pârâtă să convertească în RON creditul obţinut de reclamanţi, la cursul de schimb CHF/RON mai mare cu 10% faţă de cel de la data semnării convenţiei, cu aplicarea prevederilor secţiunii "Plăţi" din condiţiile generale ale contractului. Altfel spus, sancţiunea nulităţii absolute a acestei clauze a fost circumscrisă ideii potrivit căreia băncii ar fi trebuit să-i revină nu numai dreptul, ci, totodată, şi obligaţia de a proceda la convertirea creditului în discuţie.

Rejudecând calea devolutivă de atac, după casarea cu trimitere, curtea de apel a dispus înlăturarea dispoziţiei din sentinţă privind obligarea băncii pârâte la convertirea creditului acordat reclamanţilor din CHF în RON, la cursul de schimb CHF/RON mai mare cu 10% faţă de cel de la data semnării convenţiei şi a păstrat restul dispoziţiilor hotărârii apelate. Cu alte cuvinte, a menţinut, implicit, şi dispoziţiile din sentinţă care constată caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei 4.2. I. din contract referitoare la sintagma "dreptul, dar nu şi obligaţia" băncii de a converti în RON acelaşi credit.

Or, instanţa supremă constată că, procedând astfel, curtea de apel a pronunţat, practic, o soluţie contradictorie, bazată în mod evident pe argumente incompatibile, dezvoltând un raţionament incoerent.

Aceasta întrucât, prima instanţă a stabilit împrejurarea că sintagma "dreptul, dar nu şi obligaţia" din cuprinsul clauzei 4.2. I parţial din secţiunea "Plăţi" din condiţiile generale are caracter abuziv, astfel că a constatat nulitatea sa şi a înlăturat-o din contractul părţilor, recunoscând şi reclamanţilor dreptul de a cere transformarea monedei creditului din CHF în RON de la data la care deprecierea monedei naţionale a atins pragul de 10% prevăzut în contract, cu stabilirea corelativă a unei obligaţii în acest sens în sarcina băncii.

Pe de altă parte, curtea de apel a reţinut, prin prisma legislaţiei naţionale şi a jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie, faptul că, în speţă, nu se regăseşte ipoteza de excepţie - a imposibilităţii de continuare a contractului în lipsa clauzei abuzive -, care ar legitima instanţa să procedeze la adaptarea contractului, astfel că este obligatoriu demersul de eliminare a acesteia. Ca urmare, stabilind că dreptul băncii de a cere conversia creditului nu poate fi transformat într-o obligaţie, la cererea consumatorului, a hotărât schimbarea în parte a sentinţei tribunalului, în sensul eliminării dispoziţiei privind obligarea pârâtei la convertirea creditului acordat reclamanţilor din CHF în RON. Cu toate acestea, deşi a înlăturat această dispoziţie, respingând astfel cererea reclamanţilor privind transformarea împrumutului în RON, curtea de apel a statuat în sensul păstrării restului dispoziţiilor sentinţei apelate, aşadar inclusiv pe cea privind constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii sintagmei "dreptul, dar nu şi obligaţia" de conversie a băncii din cuprinsul clauzei 4.2. I parţial din secţiunea "Plăţi" din condiţiile generale; or, natura abuzivă şi nulitatea acesteia au fost stabilite, după cum s-a arătat, tocmai în considerarea faptului că, în mod echitabil, o astfel de clauză ar fi trebuit să prevadă atât dreptul, cât şi obligaţia băncii de a converti împrumutul, iar nu exclusiv un drept în favoarea pârâtei.

Prin urmare, decizia curţii de apel, prin care prima hotărâre a fost schimbată în parte, păstrându-se unele dispoziţii, în sensul că, deşi s-a statuat faptul că băncii pârâte ar trebui să i se recunoască nu numai dreptul, ci să i se reţină şi obligaţia convertirii creditului în discuţie, s-a înlăturat totuşi obligarea acesteia la conversie, cuprinde, în afara oricăror ambivalenţe, argumente contradictorii apte să o vulnerabilizeze şi să atragă casarea acesteia din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât fac imposibilă exercitarea controlului judiciar. În aceste circumstanţe, instanţa supremă notează faptul că în privinţa clauzei contractuale supuse atenţiei nu se mai impune şi cercetarea incidenţei criticilor de casare circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu referire la clauza privind comisionul de rambursare anticipată, recurenta a formulat critici subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocând încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, precum şi nesocotirea jurisprudenţei obligatorii a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materia analizată. În opinia sa, această clauză este clară şi inteligibilă, întrucât statuează cuantumul determinat al comisioanelor, iar natura serviciilor furnizate poate fi înţeleasă din contract, astfel că orice consumator mediu, suficient de informat şi avizat avea reprezentarea exactă a calculului şi a cheltuielilor pe care le-ar suporta cu titlu de comision de rambursare în avans.

Totodată, recurenta a mai susţinut faptul că instanţa de apel a pornit de la o premisă greşită, interpretând eronat condiţia dezechilibrului semnificativ, prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi a evaluat clauza retroactiv, prin prisma prevederilor O.U.G nr. 50/2010 intervenite ulterior încheierii contractului, cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii instituit de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi de art. 1 din C. civ. de la 1864.

Examinarea deciziei recurate prin prisma acestor critici relevă faptul că instanţa de apel a statuat în sensul că, deşi comisionul de rambursare în avans nu era interzis de vreo prevedere legală la data încheierii contractului de credit, banca nu a oferit totuşi consumatorului o explicaţie privind încasarea acestui comision, din contract lipsind raţiunea perceperii lui. Totodată, a apreciat că inserarea acestuia în contract, pentru perioada în care dobânda este variabilă, apare ca fiind aptă să producă un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor în defavoarea consumatorului, acesta din urmă fiind pus în situaţia de a avea dificultăţi în identificarea soluţiei oportune sub aspect economic, fiind descurajat în a rambursa anticipat creditul.

Potrivit situaţiei de fapt reţinute în etapele devolutive ale procesului, Înalta Curte notează că părţile au stabilit, prin art. 5 lit. c) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. x/15.10.2008, un comision pentru rambursarea în avans a împrumutului, în cuantum de 2%, calculat la valoarea sumei rambursate în avans, plătibil integral la data efectuării rambursării, dacă rambursarea se efectuează în primii 5 ani de derulare a creditului, şi de 1% dacă rambursarea se efectuează după primii 5 ani. Prin art. 2 din actul adiţional nr. x/29.10.2010, încheiat ca urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, părţile au modificat clauza privind comisionul de rambursare anticipată, în sensul că acesta este diferit după cum, în perioada în care survine rambursarea în avans, dobânda este fixă sau variabilă: pentru prima ipoteză, a fost stabilit un comision de 1% din valoarea creditului rambursat anticipat, dacă perioada dintre data rambursării anticipate şi scadenţa finală este mai mare de 1 an, respectiv de 0.5%, când perioada este sub 1 an; pentru a doua ipoteză, nu se mai prevede acest comision.

În acord cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, instanţa de apel a reţinut caracterul accesoriu al clauzei vizând comisionul de rambursare anticipată, al cărei caracter abuziv poate fi cercetat, aşadar, pe cale judiciară.

În aprecierea apartenenţei acestei clauze la obiectul contractului, Înalta Curte subliniază că Legea nr. 193/2000 a transpus în dreptul naţional Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, iar potrivit art. 4 alin. (2) din această lege, "aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici justeţea preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil".

Analiza caracterului abuziv al oricărei clauze contractuale porneşte, aşadar, de la interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, normă legală funcţie de care instanţele trebuie să stabilească, prealabil analizei pe fond a caracterului abuziv al respectivei clauze, dacă aceasta se încadrează în situaţiile de excepţie prevăzute de textul legal citat, potrivit căruia "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Înalta Curte constată că, într-adevăr, în speţă, în raport cu textul legal evocat, în privinţa comisionului supus analizei nu operează prevederea de excludere statuată de legea cadru în materie, examenul caracterului abuziv al respectivei clauze fiind aşadar posibil, în condiţiile în care aceasta nu poate fi asimilată obiectului principal al contractului, deoarece nu reglementează prestaţia esenţială a convenţiei de credit, ci prestaţii cu caracter accesoriu, care nu se circumscriu noţiunii de obiect principal al contractului; aşadar, acest comision se include în categoria vizată de teza a II-a a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Subsecvent acestei statuări, reţine însă că în cauză sunt întemeiate susţinerile recurentei-pârâte în sensul că instanţa de apel, în analiza caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionului de rambursare în avans, a efectuat o examinare greşită a condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor". Pe cale de consecinţă, curtea de apel a făcut o aplicare greşită a textului legal citat, aspect de natură să genereze casarea hotărârii din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, una dintre condiţiile impuse cumulativ de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului; în examinarea acestei condiţii, prezintă relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, în aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În legătură cu maniera în care se impune analizarea caracterului clar şi inteligibil al clauzelor referitoare la comisioane, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii), potrivit căreia: "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză". Prin această decizie, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care se impun în mod necesar a fi examinate pentru a se putea stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea fiind menţionate: indicarea efectivă a cuantumului comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din ansamblul clauzelor contractuale. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În acelaşi sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020, în sensul că "Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere".

Deşi aceste hotărâri vizează alte categorii de comisioane bancare (de acordare, de administrare), Înalta Curte reţine că acelaşi raţionament şi aceeaşi manieră de examinare se impunea, pentru identitate de raţiune, şi în privinţa celui contestat în speţă. Cu toate acestea, instanţa de apel nu a efectuat o analiză a justeţei perceperii comisionului de rambursare în avans prin prisma acestor criterii absolut necesare şi obligatorii; dimpotrivă, curtea de apel a reţinut exclusiv împrejurarea că, în contract, nu există o explicitare detaliată a acestui comision, fără însă a mai proceda la o verificare a eventualei produceri, în detrimentul consumatorului, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei-credinţe.

În acest context, instanţa supremă subliniază faptul că, în cuprinsul convenţiei de credit, clauza privind durata contractului este prevăzută în favoarea ambelor părţi, iar cea privind rambursarea anticipată a creditului este stabilită în favoarea consumatorului care, poate decide, unilateral, să modifice raportul contractual cu banca, prin restituiri parţiale, sau să înceteze contactul, restituind, anterior împlinirii termenului convenit, întreg creditul acordat. Corelativ, instituţia bancară este obligată să primească suma împrumutată şi să accepte pierderea dobânzii prefigurate şi eşalonate conform propriilor calcule de rentabilitate, până la finalul perioadei de creditare convenite la semnarea contractului, situaţie în care îşi rezervă dreptul de a încasa un comision, în scopul diminuării potenţialelor prejudicii ce ar surveni în astfel de situaţii. Această conduită este justificată din perspectiva nevoii de a fi acoperite cheltuielile avansate sau preconizate pentru derularea creditului şi care nu mai pot fi îndestulate ca urmare a deciziei împrumutatului de a modifica scadenţa obligaţiei de rambursare a sumei împrumutate.

În aceste împrejurări, Înalta Curte notează că instanţa de apel nu a efectuat o analiză concretă şi efectivă a dezechilibrului pretins a fi existent între drepturile şi obligaţiile părţilor, prin prisma dreptului consumatorului de a înceta contractul şi al celui corelativ al băncii de a percepe un comision pentru rambursarea anticipată, a modului în care a fost afectată situaţia juridică a intimaţilor-reclamanţi, respectiv dacă aceştia s-au aflat într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional, cu atât mai mult cu cât, la data încheierii contractului de credit în discuţie, nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea acestui comision.

De aceea, Înalta Curte constată întemeiate şi criticile formulate de recurenta-pârâtă vizând nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel sub aspectul reţinerii caracterului abuziv al clauzei ce reglementează încasarea de către pârâtă a comisionului de rambursare anticipată, din perspectiva aplicării greşite a normelor de drept substanţial citate, împrejurare de natură să atragă incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., după cum s-a arătat.

Pentru aceste considerente, instanţa supremă, în temeiul art. 496 şi al art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta C. S.A., va casa în parte decizia atacată şi va trimite cauza spre o nouă judecată a apelului declarat de către aceasta împotriva sentinţei civile nr. 210/09.02.2018 a Tribunalului Specializat Cluj aceleiaşi instanţe de apel. Întrucât recursul declarat de recurenţii-reclamanţi împotriva deciziei curţii de apel a fost anulat prin decizia nr. 533/06.03.2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă, în dosarul nr. x/2017, din care a fost disjuns prezentul dosar, statuările instanţei de apel cu privire la calea devolutivă de atac promovată de aceştia împotriva aceleiaşi sentinţe au devenit definitive, astfel încât, dispoziţia din hotărârea atacată privind soluţia dată apelului acestora va fi păstrată.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va relua examinarea clauzelor contestate, în limita considerentelor prezentei decizii, cu aplicarea prevederilor art. 501 C. proc. civ., urmând a ţine seama de toate criteriile de analiză a caracterului abuziv al unei clauze contractuale, astfel cum acestea sunt definite de art. 4 din Legea nr. 193/2000, precum şi de interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin deciziile preliminare pronunţate în materia analizată, în raport cu convenţia părţilor modificată prin actele adiţionale, toate celelalte chestiuni disputate intrând în autoritatea de lucru judecat. Totodată, în rejudecare, instanţa devolutivă va aprecia şi asupra cererii cu caracter accesoriu formulată de recurentă privind cheltuielile de judecată avansate de către aceasta în prezenta fază procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 28/17.01.2023, pronunţată de Curtea de Apel Cluj – secţia a II-a Civilă.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată a apelului declarat de către C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 210/09.02.2018 a Tribunalului Specializat Cluj.

Menţine dispoziţia de respingere a apelului declarat de către A. şi B. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 iunie 2024.