Contractual liability of bank guarantor for failure to effectively enforce third-party guarantees and remit execution titles

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă la data de 01.08.2017, reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. a chemat în judecată pe pârâta A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta să îi restituie suma de 308.000 RON, reprezentând contravaloarea garanţiei achitate prin ordinul de plată nr. x/29.07.2014, în baza notificării de includere în plafonul de garantare nr. x/05.07.2012 şi a confirmării de notificare a includerii în plafonul de garantare nr. x/10.07.2012 pentru S.C. B. S.R.L., sumă la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data plăţii până la data achitării efective a debitului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 179/26.01.2018, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins acţiunea ca neîntemeiată, soluţie confirmată în apel prin decizia civilă nr. 1853/11.11.2019 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Împotriva deciziei pronunţate în apel, reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. a declarat recurs.

Ca urmare a fuziunii intervenite între C. S.A., în calitate de societate absorbantă şi A., în calitate de societate absorbită, C. S.A. a preluat calitatea procesuală pasivă a A., procesul continuând cu această societate în calitate de pârâtă.

Prin decizia nr. 1489/15.06.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă a admis recursul, a casat decizia şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

După rejudecare, prin decizia civilă nr. 637/07.04.2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă a admis apelul, a schimbat în tot hotărârea primei instanţe, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 308.000 RON, cu titlu de despăgubire, constând în contravaloarea garanţiei achitate, a dobânzii legale penalizatoare aferente sumei acordate, calculată conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 29.07.2014 şi până la data restituirii efective, a sumei de 9.663,50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă şi a sumei de 8.273,50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel şi în recurs, în primul ciclu procesual. De asemenea, a respins cererea intimatei-pârâte C. S.A. de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii, pârâta C. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În motivare, după prezentarea situaţiei de fapt şi a etapelor procesuale anterioare, autoarea căii de atac a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Astfel, sub un prim aspect, a arătat că decizia recurată este nemotivată, pretinsul raţionament al instanţei de apel constând de fapt în redarea conţinutului clauzelor contractuale şi în expunerea unor concluzii fără corespondent în probatoriul administrat.

Evocând dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., a afirmat că instanţa de apel pretinde că a analizat condiţiile răspunderii civile contractuale, însă a prezentat, în mod repetat, aceleaşi argumente pentru a justifica încălcarea de către recurentă atât a prevederilor art. 10.4, cât şi a celor ale art. 10.5 din convenţia-cadru încheiată între părţi, clauze care, în opinia sa, nu au nicio legătură cu pretinsele fapte ce îi sunt imputate şi nu susţin concluzia instanţei de prim control judiciar.

Potrivit autoarei căii de atac, o astfel de motivare nu poate face dovada cercetării fondului cauzei în mod real şi efectiv.

A mai arătat că, deşi prin dispoziţia de casare s-a stabilit că, în rejudecare, instanţa de apel va determina conţinutul obligaţiilor recurentei şi măsura în care acestea au fost îndeplinite, decizia recurată nu cuprinde o astfel de analiză. În acest sens, a arătat că din cuprinsul hotărârii lipseşte raţionamentul logico-juridic care a condus instanţa de apel la concluzia că recurentei îi incumba obligaţia de a efectua demersuri în cadrul procedurii de executare silită a garanţiilor, respectiv obligaţia de a preda intimatului titlurile executorii în original.

Astfel, a relevat faptul că instanţa de prim control judiciar s-a rezumat să expună doar situaţia de fapt, fără a răspunde argumentelor sale.

Mai mult, a arătat că şi considerentele referitoare la existenţa culpei, a prejudiciului şi a raportului de cauzalitate relevă că problemele de drept deduse judecăţii nu s-au analizat, instanţa de apel calificând o situaţie de fapt ca fiind o încălcare a obligaţiilor contractuale, fără a indica motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea.

Sub un al doilea aspect, a susţinut că în mod greşit instanţa de prim control judiciar a soluţionat cauza pornind de la premisa că recurenta ar fi trebuit să acţioneze în interesul intimatului şi să efectueze demersuri pentru executarea garanţiilor, în condiţiile în care aceste aspecte ar fi trebuit stabilite în rejudecare.

Astfel, a precizat că la soluţionarea cauzei nu s-au avut în vedere circumstanţele relevante indicate de recurentă, care, dacă ar fi fost analizate, ar fi condus la pronunţarea unei alte hotărâri, întrucât ea a dovedit toate demersurile efectuate pentru a permite intimatului ca, după subrogarea în drepturile băncii, să acţioneze în scopul recuperării creanţei.

Recurenta a subliniat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 501 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a ţinut cont de dezlegările instanţei de recurs şi de dispoziţiile acesteia, potrivit cărora trebuia analizată împrejurarea dacă şi-a îndeplinit obligaţiile asumate potrivit clauzelor de la art. 10.4 şi 10.5 din convenţia cadru, ci a judecat apelul pornind de la ideea că, în recurs s-ar fi reţinut neexecutarea obligaţiilor în litigiu, iar în rejudecare, rolul curţii de apel ar fi doar acela de a completa un raţionament deja dezlegat de instanţa supremă.

Aşadar, a apreciat că, deşi prin decizia de casare s-a stabilit că hotărârea instanţei de apel este nemotivată, întrucât a reluat considerentele primei instanţe şi nu a dezlegat aspectele prezentate de bancă, obligaţie pe care o avea de îndeplinit curtea de apel în rejudecare, hotărârea atacată prin prezentul recurs nu a respectat aceste indicaţii, împrejurare care atrage nulitatea hotărârii.

În dezvoltarea ultimului motiv de recurs, autoarea căii de atac a afirmat că decizia atacată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material privind regulile de interpretare a contractului, răspunderea civilă contractuală, subrogaţia legală şi fideiusiunea.

În argumentare, făcând trimitere la dispoziţiile art. 1.266, art. 1.267 şi ale art. 1.272 C. civ., a susţinut că instanţa de apel a realizat o interpretare trunchiată a clauzelor art. 10.4 şi ale art. 10.5 din convenţie, fără a le corobora cu celelalte prevederi contractuale, împrejurare care a condus la reţinerea eronată a faptului că recurenta ar fi avut obligaţia de a executa terţii garanţi nu doar pentru intimat, ci şi pentru cesionar, ulterior cedării creanţei, transformând banca într-un mandatar al fondului şi al cesionarului, obligat să efectueze acte de executare pe seama şi în beneficiul acestora.

În opinia sa, o astfel de interpretare este lipsită de suport legal şi contravine scopului convenţiei-cadru, precum şi efectelor juridice ale subrogării intervenite.

Astfel, a afirmat că interpretarea coroborată a art. 2.1 şi a art. 10.1 din contract relevă faptul că raporturile dintre recurentă şi intimat erau specifice fideiusiunii şi că, prin achitarea garanţiei, intimatul s-a subrogat în drepturile sale în limita plăţii efectuate, iar recurenta a rămas creditorul beneficiarului în limita creanţei rezultate.

A mai arătat că regulile de împărţire a sumelor rezultate din executarea terţilor garanţi ai beneficiarului, prevăzute la art. 10.4 din convenţie, nu puteau fi interpretate în sensul că recurentei îi revenea vreo obligaţie în cadrul procedurii de executare silită, care să asigure îndestularea creanţei intimatului.

Mai mult, a menţionat că titlurile executorii au fost depuse în original la dosarul de executare a terţilor garanţi ai beneficiarului finanţării, iar intimatul putea să intervină în temeiul subrogaţiei operate, neexistând niciun impediment care să justifice rămânerea sa în pasivitate.

Totodată, a apreciat că fapta ilicită nu putea fi reţinută, întrucât, în temeiul art. 10.5 din convenţie, recurenta avea obligaţia de a preda intimatului titlurile executorii numai dacă renunţa la recuperarea creanţei sale în condiţiile art. 703 C. proc. civ., aspect neprobat în cauză deoarece cesionarea creanţei sale nu echivalează cu o renunţare.

Potrivit recurentei, argumentul instanţei de apel în sensul că, în cauză, nu s-ar aplica dispoziţiile art. 703 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., întrucât art. 10.5 nu face referire la renunţarea la executarea silită, este vădit nelegal. Aceasta, în contextul în care ea nu a renunţat la procedura de executare silită iniţiată, iar remiterea titlului de către executorul judecătoresc nu putea să se realizeze decât în cazul încetării acestei proceduri, ipoteză neincidentă în speţă.

În continuare, a susţinut că hotărârea recurată contravine dispoziţiilor art. 2.315 C. civ., întrucât în cauză nu s-a făcut dovada faptului că imposibilitatea recuperării creanţei de către fideiusor s-ar fi datorat faptei sale culpabile.

De asemenea, a arătat că decizia atacată a fost dată şi cu încălcarea art. 1.532-1.533 şi a art. 1.537 C. civ., precum şi a normelor legale privind subrogaţia şi fideiusiunea în ceea ce priveşte condiţia existenţei unui prejudiciu cert şi previzibil. Aceasta, deoarece intimatul nu a probat că s-a aflat în imposibilitate de a-şi recupera creanţa de la debitori şi că acest fapt s-ar fi datorat culpei recurentei.

Totodată, a afirmat că instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile art. 1.534 C. civ., întrucât rămânerea intimatului în pasivitate mai bine de 3 ani de la data subrogării în drepturile recurentei înlătura răspunderea sa.

De asemenea, a mai susţinut nelegalitatea deciziei atacate şi prin prisma prevederilor art. 1.536 C. civ., în ceea ce priveşte dispoziţia instanţei de obligare a recurentei la plata dobânzii legale aferente despăgubirii acordate, de la data efectuării plăţii garanţiei.

Astfel, a arătat că, întrucât obligaţiile pretins neexecutate erau obligaţii de a face, daunele-interese moratorii nu puteau fi acordate decât de la data comunicării cererii de chemare în judecată, conform art. 1.522 alin. (5) C. civ.

De asemenea, a afirmat că instanţa de apel nu a indicat temeiul de drept în baza căruia accesoriile au fost acordate de la data achitării garanţiei de către intimat şi nici aspectele din care rezultă certitudinea recuperării integrale a creanţei din executarea terţilor garanţi.

Referitor la condiţia legăturii de cauzalitate, a afirmat că hotărârea recurată contravine dispoziţiilor art. 1.530 C. civ., în măsura în care recurenta a dovedit că şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale şi a iniţiat executarea silită.

La data de 16.08.2022, intimata a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, care, în urma analizării lui, a fost comunicat părţilor, acestea fiind înştiinţate despre împrejurarea că pot depune puncte de vedere la raport; numai intimatul şi-a exprimat punctul de vedere.

Prin încheierea din 06.03.2024, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepţia nulităţii, a admis în principiu recursul, iar părţile au fost citate pentru dezbateri, apreciindu-se că dezvoltarea criticilor invocate în susţinere face posibilă încadrarea acestora în motivele de nelegalitate statuate de prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept incidente, reţine următoarele considerente:

Cu titlu prealabil şi doar pentru a facilita deplina înţelegere a considerentelor prezentei decizii, se impune reluarea pe scurt a situaţiei de fapt statuate şi necontestate în cadrul etapelor devolutive ale litigiului, precum şi a parcursului procesual al cauzei.

Astfel, ca prim aspect, prezintă relevanţă împrejurarea că diferendul dedus judecăţii a apărut pe fondul relaţiilor contractuale stabilite între recurenta-pârâtă C. S.A. (în continuare banca/C.) şi intimatul-reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. (în continuare fondul/FNG), care au înţeles să încheie Convenţia cadru - plafon de garantare nr. 159/24.11.2011 având ca obiect garantarea de către FNG a finanţărilor individuale acordate de către bancă beneficiarilor de finanţare - întreprinderi mici şi mijlocii -, în limita unui plafon de garantare aprobat şi în termenii notificărilor de încadrare în plafonul de garantare confirmat. Potrivit contractului, după plata garanţiei, FNG se subrogă de drept în drepturile băncii-finanţatoare împotriva beneficiarului, dobândind, în limitele plăţii efectuate, aceleaşi drepturi ca şi finanţatorul.

Sub un al doilea aspect, se impune sublinierea că, prin notificarea nr. x/05.07.2012, banca a solicitat fondului acordarea şi includerea în plafonul de garantare a contractului de credit încheiat cu beneficiarul B. S.R.L. (în continuare beneficiarul/B.). Prin confirmarea din data de 10.07.2012, FNG s-a angajat faţă de bancă, în mod expres, irevocabil şi necondiţionat, să-i achite acesteia, în termen de 90 de zile de la primirea cererii de plată, suma reprezentând 80% din finanţarea garantată restantă, potrivit art. 9.4 alin. (1) din contract. Ulterior deschiderii procedurii generale de insolvenţă împotriva debitorului-beneficiar B., la data de 21.01.2013, banca s-a înscris la masa credală a acestuia şi a adresat FNG, la 28.01.2013, cererea de plată a sumei de 308.000 RON, reprezentând 80% din finanţarea garantată restantă, în valoare totală de 385.000 RON, datorată de beneficiarul B., cerere însoţită de dovada iniţierii procedurilor de executare silită atât împotriva beneficiarului, cât şi împotriva terţilor-garanţi, înregistrate pe rolul BEJA D. şi E., BEJ F. şi BEJ G.. Subsecvent achitării în favoarea băncii, la data de 29.07.2014, a garanţiei în sumă de 308.000 RON, subrogându-se legal în drepturile acesteia, FNG s-a înscris, la rândul său, la masa credală a beneficiarului-insolvent B., precum şi în cadrul procedurilor de executare silită demarate împotriva terţilor-garanţi pe rolul BEJA D. şi E. şi BEJ F., în condiţiile în care, din corespondenţa purtată cu BEJ G. a rezultat faptul că pentru unii dintre terţii garanţi urmăriţi, cererile de încuviinţare a executării silite au fost respinse, iar una dintre societăţile urmărite se află în procedura falimentului. Ulterior, la data de 23.03.2015, banca cesionează în favoarea H. S.A. restul de 20% din creanţa sa iniţială faţă de beneficiarul B. şi înştiinţează FNG în sensul că, astfel, a încetat calitatea sa de creditor în procedurile de executare silită demarate.

Acesta este cadrul factual în care reclamantul FNG a solicitat obligarea pârâtei C. la plata unui pretins prejudiciu în valoare de 308.000 RON, pe tărâmul răspunderii civile contractuale, invocând nerespectarea de către aceasta a prevederilor art. 10 din convenţie, cu consecinţa imposibilităţii recuperării de către cel dintâi, de la terţii garanţi, a garanţiei achitate băncii.

Sub un al treilea aspect, trebuie menţionat faptul că soluţia de respingere a pretenţiilor reclamantului, adoptată de către instanţele devolutive în primul ciclu procesual, a fost infirmată în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care le-a reproşat acestora schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată, cu consecinţa trimiterii dosarului instanţei de apel pentru o nouă judecată.

În acest context, se cuvine a fi menţionate considerentele deciziei de casare, obligatorii pentru instanţa de trimitere, potrivit prevederilor imperative ale art. 501 C. proc. civ. Astfel, instanţa supremă a stabilit natura juridică a litigiului, statuând în sensul că reclamantul FNG a învestit instanţele cu o acţiune în răspundere contractuală a pârâtei C., în temeiul art. 1.350 C. civ., pentru nerespectarea de către aceasta a obligaţiilor prevăzute de art. 10 din convenţie, cu consecinţa imposibilităţii sale de a-şi recupera de la terţii garanţi despăgubirea achitată băncii, în calitate de subrogat legal în drepturile finanţatorului; totodată, a trasat instanţei de trimitere limitele rejudecării, precizând fără echivoc faptul că acesteia îi revine obligaţia de a analiza, aplicând principiile de interpretare a convenţiilor, îndeplinirea condiţiilor răspunderii contractuale pe care reclamantul şi-a întemeiat acţiunea introductivă, urmând a se stabili conţinutul obligaţiilor contractuale ale pârâtei, culpa acesteia în executarea lor şi, în ipoteza faptei ilicite a pârâtei, existenţa prejudiciului, cu observarea împrejurării că, la data efectuării plăţii (29.07.2014) cererile de încuviinţare a executării silite împotriva terţilor garanţi erau respinse (08.02.2013 şi 25.07.2013), iar titlurile executorii în original nu au fost predate reclamantului.

Înalta Curte notează că acestea reprezintă, aşadar, premisele de la care va porni în examinarea criticilor supuse atenţiei de pârâta C. pe calea prezentului recurs declarat împotriva deciziei pronunţate în rejudecarea apelului reclamantului, prin care a fost reformată în totalitate soluţia primei instanţe, cu consecinţa admiterii pretenţiilor deduse judecăţii şi obligării pârâtei la plată.

Astfel, pe fondul recursului, titulara căii de atac a invocat în susţinere motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, sau când aceasta a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greşită a normelor de drept material.

Argumentând critica circumscrisă cazului de casare statuat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta reproşează instanţei de apel încălcarea în rejudecare a dispoziţiilor imperative ale art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că aceasta nu a analizat niciuna dintre problemele de drept deduse judecăţii, ci a pornit de la premisa greşită că banca-pârâtă ar fi trebuit să acţioneze în interesul reclamantului FNG şi să procedeze la efectuarea de demersuri efective pentru executarea garanţilor, astfel încât FNG să-şi poată îndestula creanţa, respectiv a pornit de la premisa că cesiunea de creanţă echivalează cu o renunţare la executarea silită, în condiţiile în care, în primul ciclu procesual, instanţa de recurs nu a pronunţat dezlegări asupra acestor probleme de drept, nu a stabilit care este conţinutul obligaţiilor contractuale asumate de către părţi şi nici dacă banca şi-a încălcat vreuna dintre obligaţiile la care s-a angajat prin convenţia-cadru, aceste îndatoriri revenind instanţei de trimitere.

Motivul de recurs nu este fondat.

Pentru a răspunde criticii invocate, instanţa supremă notează împrejurarea că, în rejudecare, curtea de apel, reţinând faptul că sunt întemeiate criticile reclamantului FNG referitoare la îndeplinirea în cauză a condiţiilor răspunderii civile contractuale şi la interpretarea greşită a clauzelor convenţiei, ca şi a dispoziţiilor legale incidente, a admis apelul acestuia, cu consecinţa admiterii acţiunii. Astfel, în considerentele deciziei instanţei de prim control judiciar se subliniază faptul că reclamantul FNG a făcut dovada faptei ilicite a pârâtei C., constând în neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute la art. 10.4 şi art. 10.5 din convenţia cadru-plafon de garantare nr. 159/24.11.2011.

În esenţă, curtea de apel a reţinut că banca-pârâtă avea obligaţia, potrivit art. 10.4 din contract, de a nu împiedica o eventuală împărţire a sumelor rezultate din executarea garanţiilor, proporţional cu riscul asumat de către fiecare parte, prin neefectuarea demersurilor efective de executare silită a garanţiilor; că, deşi banca a anexat cererii de plată dovada demarării executării silite împotriva garanţilor, demersurile acesteia au fost formale în condiţiile în care ele nu au îndeplinit condiţiile legale pentru a fi încuviinţate, iar banca nu a exercitat calea de atac prevăzută de lege împotriva încheierilor de respingere a cererilor de încuviinţare a executării silite din 08.02.2013 şi, respectiv, 25.07.2013; că, reclamantul FNG nu putea efectua acest demers întrucât subrogarea în drepturile băncii-pârâte a intervenit abia la data de 29.07.2014, prin plata sumei de 308.000 RON, reprezentând contravaloarea garanţiei pentru beneficiarul B.; că, la data de 20.05.2015, pârâta a comunicat reclamantului faptul că, la 23.03.2015, a încheiat un contract de vânzare-cumpărare a creanţelor cu H.

S.A., încetând calitatea sa de creditor în dosarele de executare a debitorilor, astfel încât nu a mai efectuat niciun demers efectiv de executare silită a garanţiilor ulterior acestei date. Pe de altă parte, instanţa de apel a reţinut că pârâta şi-a încălcat şi obligaţia prevăzută la art. 10.5 din contract în condiţiile în care, prin cesiunea creanţei sale către H. S.A., la data de 23.03.2015, a renunţat la recuperarea creanţei sale de la beneficiar/terţi garanţi, precum şi la calitatea sa de creditor în dosarele de executare a debitorilor, astfel încât ar fi trebuit să remită reclamantului FNG titlurile executorii în original, demers pe care nu l-a onorat; cu referire la condiţia culpei, instanţa devolutivă a reţinut că aceasta este prezumată în sarcina pârâtei prin simplul fapt al neexecutării de către aceasta a obligaţiilor contractuale, conform art. 1.548 C. civ., banca nedovedind existenţa unor cauze exoneratoare de răspundere;

în ceea ce priveşte prejudiciul, s-a arătat că acesta este unul cert şi nereparat, în valoare de 308.000 RON, reprezentând contravaloarea garanţiei achitate, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare aferentă, faţă de împrejurarea că reclamantul FNG s-a subrogat legal, prin plata garanţiei, la data de 29.07.2014, în drepturile băncii-pârâte împotriva beneficiarului, dobândind astfel şi dreptul de a recupera de la beneficiarul finanţării/terţii garanţi suma de 308.000 RON achitată şi că, prin neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiilor prevăzute la art. 10.4 şi 10.5 din contract, FNG a fost în imposibilitate să-şi materializeze această îndreptăţire, dispoziţiile art. 1.534 alin. (2) C. civ. nefiind incidente; că, există şi o legătură de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, în condiţiile în care, acesta din urmă a fost cauzat prin neexecutarea de către pârâta C. a obligaţiilor ce-i reveneau potrivit art. 10.4 şi art. 10.5 din contract şi, finalmente, că, în cauză, nefiind necesară punerea în întârziere a pârâtei, potrivit art. 1.522 alin. (4) C. civ., aceasta datorează şi dobândă legală penalizatoare aferentă sumei de 308.000 RON, calculată conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, de la data plăţii - 29.07.2014 şi până la data restituirii efective.

Raportând aceste considerente la statuările obligatorii ale instanţei de recurs din decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual, Înalta Curte constată că, în rejudecarea apelului reclamantului FNG, instanţa de prim control judiciar, cu respectarea prevederilor art. 501 C. proc. civ., s-a conformat dispoziţiilor instanţei supreme, realizând o examinare a motivelor de apel din perspectiva limitelor învestirii sub aspect obiectiv, concluzionând în sensul îndeplinirii cumulative în cauză a condiţiilor legale pentru angajarea răspunderii civile contractuale a băncii-pârâte. Împrejurarea că instanţa de apel a reţinut, prin aplicarea regulilor de interpretare a convenţiilor, culpa băncii-pârâte în derularea mecanismului contractual, dedusă din conţinutul obligaţiilor acesteia, din pasivitatea manifestată în executarea lor, ca şi din cesionarea de către aceasta a creanţei sale, nu este de natură a îmbrăca valenţele unei încălcări a normei de procedură prevăzute de art. 501 C. proc. civ., ci reprezintă o chestiune care va fi supusă atenţiei şi cenzurată în contextul examinării celorlalte motive de casare invocate în susţinerea prezentului recurs. Aşadar, critica recurentei circumscrisă prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmează a fi înlăturată.

Recursul apare însă fondat, urmând a fi admis, din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Circumscris punctului 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă C. a înţeles să invoce încălcarea de către instanţa de prim control judiciar a prevederilor art. 425 din acelaşi cod, arătând, pe de o parte, reluarea inutilă a unor paragrafe în conţinutul deciziei atacate, iar pe de altă parte, faptul că soluţia adoptată nu cuprinde, în realitate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază, în condiţiile în care nu s-a argumentat în niciun fel concluzia instanţei în sensul că băncii îi revenea obligaţia de a efectua demersuri efective de executare silită a garanţilor, respectiv obligaţia de a preda reclamantului FNG titlurile executorii în original. De asemenea, prin hotărârea atacată nu se realizează o analiză a apărărilor sale referitoare, în esenţă, la înscrierea fondului, în calitate de creditor, în cadrul procedurii insolvenţei beneficiarului B., precum şi în cadrul procedurilor de executare silită demarate de bancă împotriva terţilor garanţi la BEJA D. şi E. şi BEJ F., la împrejurarea că prejudiciul pretins de reclamantul FNG este în legătură cu faptul că acesta nu şi-ar fi putut recupera creanţa de la terţii garanţi împotriva cărora banca demarase procedura executării silite pe rolul BEJ G., la împrejurarea că banca nu a garantat, la rândul său, fondului recuperarea garanţiei achitate de către acesta, astfel încât, prejudiciul pretins nu este unul cert şi previzibil.

În susţinerea motivului de recurs statuat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat, în esenţă, încălcarea de către instanţa de apel a normelor de drept material care reglementează regulile de interpretare a contractelor, subrogaţia legală, fideiusiunea şi răspunderea civilă contractuală, arătând că: printr-o aplicare eronată a prevederilor art. 1.266, art. 1.267 şi art. 1.272 C. civ. s-a realizat o interpretare deficitară a clauzelor art. 10.4 şi ale art. 10.5 din convenţia părţilor, cu consecinţa stabilirii greşite a conţinutului obligaţiilor acestora; printr-o aplicare defectuoasă a prevederilor art. 2.280 - art. 2.320 C. civ. privind fideiusiunea şi ale art. 1.597 C. civ. privind efectele subrogaţiei s-au reţinut obligaţii suplimentare în sarcina băncii, atât anterioare, cât şi ulterioare plăţii garanţiei de către fond, cu încălcarea convenţiei cadru; prin aplicarea greşită a prevederilor art. 1.532 - art. 1.534 şi ale art. 1.537 C. civ., privind modalitatea de stabilire şi reparare a prejudiciului, s-a statuat de o manieră eronată în sensul că motivul nerecuperării pretenţiilor reclamantului FNG este împiedicarea de către bancă a împărţirii sumelor rezultate din executarea garanţilor, prin neefectuarea unor demersuri efective de executare silită a acestora şi neremiterea titlurilor executorii în original, procedându-se, în consecinţă, la reţinerea existenţei unui prejudiciu cert, cu ignorarea stării de pasivitate a creditorului FNG; finalmente, printr-o aplicare eronată a prevederilor art. 1.530 şi ale art. 1.536 C. civ. s-a reţinut în mod injust atât existenţa unei legături de cauzalitate între faptele imputate băncii şi prejudiciul pretins, cât şi natura juridică o daunelor-interese solicitate pentru neexecutarea pretinselor obligaţii, cu consecinţa stabilirii nelegale a momentului de la care s-ar datora dobânzi aferente debitului.

Faţă de particularităţile cauzei, de structura şi interdependenţa criticilor şi argumentelor invocate în susţinerea celor două motive de recurs, instanţa supremă va proceda, în cele ce urmează, la analiza coroborată a acestora.

Pornind de la limitele învestirii, statuate expres prin considerentele deciziei de casare pronunţate în primul ciclu procesual, chestiunea esenţială pe care a avut-o de lămurit instanţa devolutivă în rejudecare a fost împrejurarea dacă imposibilitatea recuperării de către reclamantul FNG a creanţei sale - reprezentată de contravaloarea garanţiei achitate pârâtei C. -, s-a datorat faptei ilicite şi culpabile a băncii şi în ce măsură.

Intimatul-reclamant FNG a susţinut pe tot parcursul procesului culpa exclusivă a recurentei-pârâte în nerecuperarea sumei acordate ei cu titlu de garanţie, dedusă din împiedicarea de către aceasta a unei eventuale împărţiri a sumelor ce ar fi putut rezulta din executarea garanţilor, proporţional cu riscul asumat de către fiecare parte contractantă, prin neefectuarea demersurilor efective de executare silită a garanţilor şi prin neremiterea către fond a titlurilor executorii în original, urmare a renunţării de către aceeaşi pârâtă la recuperarea propriei creanţe.

Deşi s-a conformat dispoziţiilor deciziei de casare, procedând la analiza îndeplinirii în cauză a condiţiilor angajării răspunderii civile contractuale a băncii-pârâte, instanţa de trimitere, printr-o aplicare greşită a normelor de drept material referitoare la interpretarea contractelor, fideiusiune, subrogare şi răspunderea civilă contractuală, precum şi printr-o motivare necorespunzătoare, a conchis în cele din urmă în sensul certificării întru totul a pretenţiilor intimatului-reclamant, soluţie care nu poate fi confirmată în recurs.

Astfel, prin hotărârea pronunţată, curtea de apel a statuat, implicit, în sensul că numai executarea terţilor garanţi împotriva cărora se demarase de către bancă executarea silită pe rolul BEJ G. şi predarea de către aceasta, în favoarea fondului, a titlurilor executorii în original, ar fi fost de natură să conducă la recuperarea certă şi integrală a creanţei pretinse de FNG, dobândită ca efect al operării subrogaţiei legale în drepturile băncii, prin plata garanţiei.

După cum se poate însă lesne observa din analiza considerentelor hotărârii atacate, această concluzie a instanţei de prim control judiciar este una deficitar motivată. La o atentă examinare, rezultă cu evidenţă faptul că asistăm la o motivare repetitivă şi lipsită de substanţă, caracterizată prin preluarea inutilă a unor argumente – consecinţă şi a unor erori de tehnoredactare -, ca şi prin absenţa unor argumente care ar fi fost esenţiale pentru fundamentarea soluţiei adoptate.

În acord cu susţinerile recurentei-pârâte, Înalta Curte notează, în primul rând, faptul că instanţa de apel nu a analizat, într-adevăr, apărările acesteia circumscrise contestării pretinsei exclusivităţi şi a certitudinii recuperării creanţei fondului prin intermediul executării silite a terţilor garanţi faţă de care banca demarase procedura execuţională pe rolul BEJ G., cât şi prin remiterea către FNG a titlurilor executorii în original. Astfel, din perspectiva unei examinări complete şi efective a susţinerilor şi apărărilor părţilor litigante şi a unei motivări riguroase, în acord cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanţa devolutivă trebuia să observe că, în calitate de titular al pretenţiilor deduse judecăţii, reclamantul avea îndatorirea să dovedească, potrivit art. 249 C. proc. civ., faptul că executările silite demarate pe rolul BEJ G. şi remiterea titlurilor executorii reprezentau singura cale prin care acesta ar fi putut recupera cu certitudine creanţa pretinsă, şi, corelativ, faptul că, deopotrivă, celelalte proceduri iniţiate de recurenta-pârâtă, constând în executările silite ale altor garanţi, derulate la BEJA D. şi E. şi BEJ F., ca şi înscrierea FNG la masa credală a beneficiarului-insolvent B., au rămas fără finalitate, în sensul că nu s-a reuşit obţinerea vreunei sume de bani în vederea acoperirii, chiar şi numai în parte, a prejudiciului pretins în prezentul cadru procesual.

În acest context, instanţa supremă aminteşte că este necontestată în cauză îndreptăţirea fondului la recuperarea creanţei pretinse, dobândită prin subrogarea legală a acestuia în drepturile băncii, urmare a plăţii în favoarea ei, potrivit convenţiei, a garanţiei în valoare de 308.000 RON. În egală măsură însă, este necontestată demararea de către C. a tuturor procedurilor de executare silită în vederea recuperării creanţei restante, atât împotriva debitorului-insolvent B., prin înscrierea la masa credală, în procedura concursuală deschisă împotriva acestuia, cât şi împotriva tuturor terţilor-garanţi, prin formularea unor cereri de executare silită pe rolul BEJA D. şi E., BEJ F. şi BEJ G..

Faţă de această împrejurare, după cum s-a arătat, în scopul unei juste soluţionări a raportului juridic litigios, instanţa de apel ar fi trebuit să verifice dacă toate celelalte proceduri execuţionale iniţiate de bancă au continuat şi ulterior subrogării FNG în drepturile acesteia prin plata garanţiei, în ce parametri, dacă au fost finalizate şi în ce modalitate, repere a căror analiză era necesar a se regăsi în considerentele deciziei atacate, din perspectiva unei motivări conforme, circumscrisă unei soluţii temeinic fundamentate. Or, neprocedând în această manieră, curtea de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, aspect de natură să atragă casarea acesteia din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Subsecvent stabilirii acestei premise a caracterului exclusiv şi cert al mijlocului de recuperare a creanţei pretinse - prin executarea silită a garanţiilor în cadrul procedurilor demarate pe rolul BEJ G. şi prin remiterea titlurilor executorii în original -, raportat la cauza juridică a pretenţiilor deduse judecăţii, instanţei de apel îi revenea îndatorirea să lămurească împrejurarea dacă imposibilitatea îndestulării fondului pe calea execuţională indicată a fost cauzată de culpa băncii şi în ce măsură, prin încălcarea de către aceasta a obligaţiilor asumate prin convenţia cadru opozabilă părţilor, cu consecinţa împiedicării împărţirii prezumtivelor sume obţinute din executare.

Prin decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual, instanţa devolutivă a fost abilitată să stabilească prioritar, aplicând regulile şi principiile de interpretare a convenţiilor, preexistenţa şi conţinutul obligaţiilor ce reveneau pârâtei C. în derularea contractului în discuţie şi, corelativ, respectarea îndeplinirii acestora.

Examinând decizia atacată, Înalta Curte infirmă susţinerile recurentei-pârâte C., în sensul că, în rejudecare, instanţa de apel a pornit de la premisa greşită că aceasta şi-ar fi încălcat obligaţiile asumate prin art. 10.4 şi art. 10.5 din contract. Deşi curtea de apel nu a plecat de la această premisă, ea a concluzionat totuşi în acest sens, printr-o motivare deficitară şi o aplicare imperfectă a regulilor de interpretare a contractului, apreciată prin prisma prevederilor art. 1.266, art. 1.267 şi art. 1.272 C. civ., împrejurare de natură să înlăture confirmarea în recurs a silogismului judiciar, în maniera propusă de instanţa devolutivă.

Astfel, reţinând încălcarea de către bancă a prevederilor art. 10.4 din convenţia cadru, instanţa de apel a stabilit în prealabil conţinutul obligaţiei cuprinse în această clauză contractuală, în sensul că pârâtei îi revenea, în virtutea acesteia, sarcina de a nu împiedica o eventuală împărţire a sumelor rezultate din executare printr-o inacţiune, respectiv prin neefectuarea demersurilor efective de executare silită. Aceste demersuri ar fi fost necesar să se concretizeze în depunerea unor cereri care să îndeplinească cerinţele legale pentru a fi încuviinţate de instanţa de executare, ca şi în exercitarea căilor de atac împotriva încheierilor de respingere a unor cereri adresate instanţei de către executorul judecătoresc G., demersuri care ar fi trebuit prelungite chiar şi după momentul cesionării creanţei sale de 20% din debitul restant. Corelativ, justificând încălcarea de către aceeaşi pârâtă a prevederilor art. 10.5 din contract, aceeaşi instanţă a apreciat că, întrucât obligaţia băncii nu putea fi limitată doar la depunerea formală a unor cereri de executare silită a garanţilor, neefectuarea demersurilor efective de executare echivalează practic cu o renunţare la recuperarea creanţei sale de la beneficiar/terţi garanţi, ipoteză care, alături de cea a cesionării creanţei, este de natură a antrena obligaţia de predare a titlurilor executorii în original către FNG, pe care aceasta nu şi-a îndeplinit-o.

Instanţa supremă notează că aplicarea normelor de interpretare a contractelor urmăreşte stabilirea exactă a conţinutului lor, permiţând o corectă determinare a forţei obligatorii a acestora. Astfel, alin. (1) al art. 1.266 C. civ. enunţă principiul potrivit căruia, interpretarea contractului trebuie să pornească de la voinţa concordantă (reală sau internă) a părţilor, chiar dacă aceasta diferă de sensul literal al termenilor folosiţi. Doctrina califică această prevedere ca fiind regula regulilor în materie, reprezentând, totodată, o aplicare a metodei subiective sau explicative de interpretare. Ea se completează în mod necesar cu o altă regulă, înscrisă în art. 1.267 C. civ., referitoare la interpretarea sistematică, considerată drept un postulat al indivizibilităţii contractului, respectiv o regulă de interpretare coordonată a acestuia, care dă prevalenţă înţelesului ce rezultă din ansamblul său. Pentru determinarea acestuia din urmă, prin recurgerea la adagiul ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet, se poate apela la factorii de raportare menţionaţi în art. 1.266 alin. (2) C. civ.

În cauză, o aplicare corectă a regulilor de interpretare a contractului, referitoare la analiza şi înţelegerea sistematică a clauzelor acestuia, la voinţa internă a părţilor, la conduita lor, la scopul urmărit, ar fi condus la o justă şi reală relevare a raportului contractual dintre părţi, decelând drepturile şi obligaţiile acestora potrivit naturii şi ansamblului contractual, prin raportare la situaţia de fapt necontestată, la susţinerile părţilor şi la normele de drept substanţial ce reglementează cesiunea de creanţă, fideiusiunea şi efectele subrogaţiei.

În subsecvenţa acestei sublinieri, Înalta Curte reţine că încălcarea de către recurenta-pârâtă C. a obligaţiilor statuate de art. 10.4 şi art. 10.5 din contract se impune a fi nuanţată şi circumstanţiată.

Astfel, o analiză judicioasă a drepturilor şi obligaţiilor părţilor contractante impune cu necesitate, în contextul factual cunoscut, luarea în considerare a momentului la care intimatul-reclamant FNG a efectuat efectiv plata garanţiei în favoarea recurentei-pârâte C., precum şi a consecinţelor juridice deduse atât din această plată, cât şi din cesionarea de către bancă a propriei creanţe, intervenită ulterior plăţii garanţiei.

În aplicarea principiilor loialităţii contractuale şi îndeplinirii cu bună-credinţă a obligaţiilor asumate convenţional, instanţa supremă reţine, în acord cu cea de prim control judiciar, faptul că până la momentul plăţii garanţiei - 29.07.2014 -, şi subrogării FNG în drepturile băncii, potrivit art. 10.1 din contract, coroborat cu art. 1.597 şi art. 2.305 C. civ., obligaţia C. nu se putea limita la efectuarea unor demersuri aparente, lipsite de substanţă, concretizate în adresarea unor simple cereri formale de executare silită împotriva debitorului şi a terţilor garanţi. Cu alte cuvinte, acesteia îi revenea îndatorirea, ulterior trecerii la restanţă a creditului, să acţioneze cu diligenţă contractuală şi procesuală, în sensul formulării şi depunerii unor cereri de executare silită utile, care să îndeplinească cerinţele legale necesare pentru a genera încuviinţarea executării de către instanţa de executare şi, deopotrivă, în sensul urmăririi finalizării procesului execuţional, pentru atingerea scopului acestei proceduri, în interesul ambelor părţi contractante - recuperarea debitului.

Altfel spus, deşi prevederile art. 666 alin. (7) C. proc. civ. nu impun, în mod evident, obligativitatea exercitării căii de atac împotriva încheierilor prin care se respinge cererea de încuviinţare a executării silite, buna-credinţă şi diligenţa care trebuie să caracterizeze conduita cocontractanţilor în îndeplinirea obligaţiilor asumate impuneau, în mod necesar, abordarea acestei atitudini precaute din partea C.. Aceasta cu atât mai mult cu cât, până în momentul plăţii garanţiei şi subrogării FNG în drepturile sale, banca a avut calitatea de creditor exclusiv al creanţei restante, calitate în virtutea căreia era singura abilitată de legiuitor, în temeiul textului legal citat, să exercite calea de atac a apelului împotriva încheierilor de respingere a cererilor de executare silită de către instanţa de executare, din 08.02.2013 şi, respectiv, 25.07.2013.

Chiar şi în condiţiile în care este reală şi evidentă încălcarea de către intimatul-reclamant FNG a propriei obligaţii contractuale prevăzute de art. 9.4 alin. (1) - faţă de împrejurarea că, deşi ar fi trebuit să procedeze la achitarea garanţiei în termen de 90 de zile calendaristice de la primirea cererii de plată, adresată la data de 28.01.2013, a rămas în pasivitate, apreciind asupra îndeplinirii condiţiilor de plată a garanţiei şi procedând efectiv la achitarea acesteia la mult timp după împlinirea termenului contractual, respectiv abia la data de 29.07.2014 -, atitudinea pasiv-culpabilă a băncii nu poate fi înlăturată. Cu alte cuvinte, chiar şi în privinţa încheierii din 25.07.2013, dată la care FNG ar fi trebuit deja să fie subrogat în drepturile băncii prin plata garanţiei solicitate la 28.01.2013, inacţiunea celui dintâi nu putea fi de natură să determine o pasivitate corelativă şi scuzabilă din partea C., care nu poate fi astfel justificată, ci doar nuanţată. Apărarea FNG, însuşită de instanţa de apel, în sensul că acesta nu ar fi fost în măsură să acţioneze împotriva încheierii din 25.07.2013, nefiind subrogat în drepturile băncii-creditoare decât la data de 29.07.2014, prin plata garanţiei, deşi relevă o împrejurare reală, circumscrie totodată o conduită contractuală culpabilă a fondului şi nu poate fi reţinută în justificarea stării de pasivitate a acestuia şi, respectiv, în susţinerea pretenţiilor sale.

Prin raportare la aceste repere - de natură să contureze înţelesul contractual exhibat de ansamblul clauzelor convenţionale -, iar nu printr-o operaţiune de scoatere din context a clauzelor înscrise la art. 9.1 şi 9.2 - vizând obligativitatea declanşării, ulterior trecerii la restanţă, a procedurilor de executare silită a tuturor garanţiilor şi, respectiv, necesitatea însoţirii cererii de plată de dovada înregistrării la executorul judecătoresc a cererilor de executare silită a debitorului şi a terţilor garanţi -, Înalta Curte constată că în mod just instanţa de apel a statuat în sensul încălcării de către banca-pârâtă a prevederilor art. 10.4 din contract, fapta ilicită a acesteia constând în aceea că, nu a efectuat demersuri efective şi concrete în cadrul procedurilor de executare silită pe care le-a demarat împotriva debitorului şi a terţilor garanţi, până la data plăţii garanţiei şi subrogării FNG în drepturile sale - 29.07.2014 -, împiedicând prin aceasta o prezumtivă împărţire a sumelor ce ar fi putut rezulta din executare.

Pe de altă parte, printr-o corectă aplicare a prevederilor art. 6.6 şi 10.1 din contract, coroborate cu cele ale art. 1.597, art. 2.280 - art. 2.320 C. civ., instanţa supremă înlătură considerentul prin care instanţa de apel a reproşat şi sancţionat inacţiunea recurentei-pârâte, adoptată de aceasta ulterior plăţii de către FNG a garanţiei, şi statuează în sensul că, urmare a acestei operaţiuni, intimatul-reclamant FNG, în calitate de subrogat în drepturile C., era de drept abilitat să continue demersurile de executare silită în vederea recupărării creanţei, ori să iniţieze altele noi. Aceasta deoarece, ca efect al subrogării, subrogatul dobândeşte toate drepturile creditorului plătit, având la îndemână nu numai căile procesuale pe care acesta din urmă ar fi putut să le intenteze, în caz de neplată, dar şi toate eventualele garanţii ale creanţei respective, precum şi unele căi procesuale proprii. Este real însă, că această prerogativă a fondului nu a putut fi manifestată deplin în contextul încălcării de către aceeaşi pârâtă a obligaţiei de predare a titlurilor executorii în original, statuată de art. 10.5 din contract.

Instanţa de recurs confirmă concluzia curţii de apel sub acest aspect, însă dintr-o altă perspectivă. Astfel, este în afara oricăror ambivalenţe faptul că cesiunea de creanţă reprezintă o modalitate de transmitere a obligaţiilor, iar nu una de stingere a acestora, în cazul concret dedus judecăţii aflându-ne în ipoteza unei cesiuni cu titlu oneros, prin care C. a transferat nu garanţia de 80%, ci creanţa sa proprie, de 20% din debitul total, în patrimoniul cesionarului H. S.A., notificând în acest sens, la 20.05.2015, şi FNG, aspect necontestat. Aşadar, operaţiunea juridică de cesionare de către C. a propriei creanţe de 20% din debitul total restant, nu îmbracă valenţele unei renunţări a acesteia la recuperarea creanţei sale de la beneficiar/terţi garanţi, în sensul prevederilor art. 10.5 din contract. Cu toate acestea, o astfel de valenţă poate fi acordată atitudinii culpabile a băncii care nu a urmărit concret şi efectiv finalizarea procedurilor de executare silită până la momentul plăţii garanţiei şi intervenirii subrogaţiei legale. Trebuie subliniat că, până la data de 29.07.2014, banca a avut calitatea de unic creditor al debitului restant, în valoare totală de 385.000 RON, astfel încât, pasivitatea sa manifestată până la aceeaşi dată, în recuperarea acestui debit, presupune în mod evident o desistare, atât în privinţa recuperării garanţiei de 80% din suma totală (ce urma să-i fie achitată de FNG), cât şi în privinţa creanţei personale de 20% din suma totală, conjunctură aptă să activeze obligaţia C. de predare către fond, în original, a titlurilor sale, statuată imperativ de art. 10.5 din contract. Din această perspectivă, dispoziţiile art. 703 C. proc. civ. erau aplicabile, conduita culpabilă a băncii echivalând, practic, cu renunţarea la executarea silită.

În lumina tuturor acestor considerente, interpretarea concordantă a clauzelor contractuale în discuţie, prin raportare la o aplicare corectă a normelor de drept material incidente în materia analizată şi în cheia unei subrogări temporizate a FNG în drepturile C., este de natură să contureze un ilicit contractual în sarcina acesteia din urmă, apt să genereze o împiedicare în recuperarea creanţei fondului prin intermediul procedurilor de executare silită şi, în consecinţă, o zădărnicire a împărţirii prezumtivelor sume care ar fi putut fi recuperate prin executare, proporţional cu riscul asumat.

Continuând examinarea recursului, Înalta Curte constată, deopotrivă, că printr-o motivare superficială, din care lipseşte analiza apărărilor băncii-pârâte, instanţa de prim control judiciar a concluzionat în sensul întrunirii cumulative în cauză şi a celorlalte condiţii prevăzute de legea de drept substanţial pentru angajarea răspunderii civile contractuale a C. - referitoare la culpa acesteia, la prejudiciul cauzat prin săvârşirea faptei ilicite şi la existenţa legăturii de cauzalitate dintre aceasta din urmă şi prejudiciu -, aspecte care sunt de natură să vulnerabilizeze decizia atacată, din aceeaşi perspectivă a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Astfel, în ceea ce priveşte condiţia culpei, existenţa acesteia a fost prezumată prin simplul fapt al neexecutării obligaţiilor contractuale ce incumbau pârâtei, în conformitate cu dispoziţiile art. 1.548 C. civ., reţinându-se, totodată, împrejurarea că nu s-a probat existenţa unor cauze exoneratoare de răspundere.

Această concluzie a instanţei devolutive nu poate fi confirmată. Pe de o parte, după cum s-a arătat deja în precedent, fapta ilicită a pârâtei, deşi reală, trebuie privită şi analizată în cheia omisiunii prelungite a FNG de a achita garanţia în termenul contractual de 90 de zile, cu consecinţa subrogării de îndată în drepturile băncii. Trebuie subliniat faptul că, îndeplinirea întocmai a acestei obligaţii din partea fondului, cu aceeaşi diligenţă contractuală pretinsă pârâtei, ar fi creat, neîndoielnic, premisele continuării sau iniţierii unor noi proceduri de executare silită, ori a altor căi procedurale împotriva debitorului/garanţilor, în scopul recuperării creanţei dobândite prin plata garanţiei.

Aşadar, pasivitatea reproşată băncii ulterior expirării termenului de plată de 90 de zile, nu poate fi imputată exclusiv acesteia, inacţiunea manifestă a FNG fiind concurentă şi chiar prelungită ulterior momentului subrogării în drepturile băncii prin plata garanţiei, când sarcina efectuării unor demersuri în sensul arătat îi revenea în exclusivitate, după cum s-a arătat. Din această perspectivă, a conturării unei stări de pasivitate recurente a intimatului-reclamant, nu este lipsită de relevanţă chiar împrejurarea introducerii, la aproximativ 3 ani după momentul subrogării sale, a cererii de chemare în judecată împotriva C. ce formează obiectul prezentului dosar. Pe de altă parte, după cum s-a arătat, în cauză, titularul pretenţiilor deduse judecăţii nu a făcut dovada, potrivit art. 249 C. proc. civ., a culpei pârâtei în imposibilitatea celui dintâi de a-şi îndestula creanţa pe calea celorlalte proceduri de executare silită demarate, inclusiv în cadrul celei concursuale, cu alte cuvinte a caracterului exclusiv al căii pretinse în acest scop în prezentul cadru procesual.

Aşadar, deşi intimatul-reclamant invocă în susţinerea pretenţiilor incidenţa prevederilor art. 2.315 C. civ., în sensul liberării sale de plata garanţiei în contextul culpei băncii-creditoare, care ar fi generat imposibilitatea recuperării creanţei sale de la debitori, deopotrivă, se impunea analiza aplicabilităţii acestora din perspectiva prevederilor art. 1.534 C. civ., în condiţiile în care este evidentă omisiunea sa culpabilă ce ar fi putut contribui la producerea prejudiciului pretins a fi acoperit.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei unui prejudiciu, trebuie subliniat că acesta a fost evaluat de intimatul-reclamant FNG la nivelul sumei de 308.000 RON, reprezentând practic contravaloarea garanţiei care ar fi trebuit achitată băncii în termenul de 90 de zile de la primirea cererii de plată, adresată la data de 28.01.2013, dar care a fost achitată cu întârziere nejustificată, la data de 29.07.2014. Reţinând îndreptăţirea FNG la recuperarea integrală a acestuia, urmare a subrogării în drepturile băncii prin plata garanţiei, instanţa de apel a evidenţiat culpa exclusivă a acesteia din urmă în imposibilitatea finalizării unui asemenea demers, prin încălcarea obligaţiilor statuate de art. 10.4 şi 10.5 din contract, fără a observa, corelativ, incidenţa prevederilor art. 1.534 C. civ. ce reglementează consecinţele culpei creditorului obligaţiei neexecutate în producerea prejudiciului. Or, în lumina tuturor considerentelor expuse în precedent, de natură a contura cu evidenţă culpa ambelor părţi contractante la producerea prejudiciului pretins, o analiză a întinderii acestuia trebuie să pornească în mod necesar de la procentul de culpă reţinut în sarcina fiecărei părţi contractante, din perspectiva prevederilor art. 1.534 C. civ., coroborate cu cele ale art. 1.537 C. civ. Aşadar, deşi cuantumul despăgubirii depinde de întinderea prejudiciului, iar nu de gravitatea culpei, în cazul vinovăţiei comune - a autorului şi a victimei prejudiciului -, gradul de vinovăţie reprezintă un criteriu pentru stabilirea întinderii despăgubirii datorate de autor.

Totodată, din perspectiva principiului reparării integrale a prejudiciului, examinarea pagubei pretinse trebuie să urmărească îndeplinirea cerinţei legale a caracterului său cert şi previzibil, astfel cum acesta este reglementat de dispoziţiile art. 1.532-1.533 C. civ. În acest context, raportat la susţinerea potrivit căreia prezentul cadru procesual reprezintă singura cale de recuperare a prejudiciului încercat de FNG, se impune observaţia că, în prealabil, titularul pretenţiilor deduse judecăţii trebuie să dovedească, pe de o parte, împrejurarea că în cadrul celorlalte proceduri de executare silită, demarate pe rolul BEJA D. şi E. şi BEJ F., precum şi în cea concursuală, deschisă împotriva debitorului B., nu a recuperat vreo sumă de bani, iar pe de altă parte, faptul că executarea terţilor garanţi împotriva cărora se demarase de către bancă procedura executării silite pe rolul BEJ G., împreună cu remiterea titlurilor executorii în original, ar fi condus în mod cert la recuperarea creanţei sale, dobândită ca efect al subrogării legale prin plata garanţiei în favoarea băncii, în condiţiile în care recurenta-pârâta a susţinut în apărare împrejurarea că o continuare a procedurilor execuţionale în discuţie şi remiterea respectivelor titluri ar fi creat doar premisele unei îndestulări, respectiv numai o vocaţie la recuperarea prejudiciului pretins, neconstituindu-se într-o garanţie a finalizării cu succes a demersului în discuţie.

Nu în ultimul rând, sub aspectul necesităţii dovedirii unei legături de cauzalitate între fapta ilicită imputată băncii şi prejudiciu, instanţa supremă subliniază, în prealabil, absenţa oricărui raţionament logico-juridic al curţii de apel în susţinerea concluziei existenţei acesteia în cauză. Subsecvent, fără a reitera argumentele expuse în precedent, notează că o analiză a acesteia trebuie să supună verificării împrejurarea dacă valoarea prejudiciului ce ar putea fi reţinut în sarcina băncii-pârâte, proporţional cu procentul de culpă a acesteia la săvârşirea faptelor ilicite imputate, reprezintă consecinţa directă şi necesară a acestora din urmă, respectiv a neîndeplinirii obligaţiilor contractuale disputate, în aplicarea prevederilor art. 1.530 C. civ. Totodată, reaminteşte necesitatea examinării, din perspectiva supusă atenţiei, a tuturor factorilor contributivi la producerea prejudiciului, întrucât cauzalitatea integrează, deopotrivă, toate acţiunile ilicite ce au făcut posibilă, ce au mediat în mod real şi efectiv însăşi săvârşirea faptei ilicite care, în cele din urmă, a avut rolul de cauză a prejudiciului.

Finalmente, în contextul coordonatelor expuse, Înalta Curte găseşte de cuviinţă să sublinieze faptul că ipoteza de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sancţionează nerespectarea obligaţiei de motivare a hotărârilor judecătoreşti, componentă a dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi de art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi reflectat în jurisprudenţa constantă a instanţei europene (de exemplu: hotărârile pronunţate în cauzele Ruiz Torija împotriva Spaniei, Higgins împotriva Franţei sau Hirvisari împotriva Finlandei).

Astfel, motivarea hotărârii se impune ca garanţie de legalitate a raţionamentului instanţei, fiind, în egală măsură, necesară pentru exercitarea controlului judiciar; ea trebuie să evidenţieze faptul că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate. Aceste principii sunt, deopotrivă, reflectate în jurisprudenţa instanţei europene (cu titlu de exemplu: cauzele Jokela împotriva Finlandei, Nedzela împotriva Franţei, Boldea împotriva României sau Van den Hurk împotriva Olandei).

În acord cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă "considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor", iar în cazul hotărârilor pronunţate în căile de atac, motivarea trebuie să arate argumentele pentru care s-a pronunţat soluţia în respectiva fază procesuală, precum şi susţinerile care au fost înlăturate, motivat, de către instanţa de control judiciar.

Concluzionând, prin transpunerea acestor considerente în analiza deciziei recurate, instanţa supremă constată că aceasta nu cuprinde o cercetare efectivă şi completă a susţinerilor şi apărărilor părţilor, a poziţiilor divergente pe care s-au situat acestea asupra elementelor esenţiale disputate, lipsind, după cum s-a arătat, argumentele care au fundamentat soluţia instanţei de prim control judiciar de reformare a sentinţei, cu consecinţa admiterii în totalitate a pretenţiilor deduse judecăţii.

În aceste condiţii, în absenţa premiselor necesare verificării raţionamentului care a condus instanţa de apel la admiterea apelului - chestiune care echivalează cu necercetarea fondului cauzei sub acest aspect -, controlul de legalitate nu poate fi exercitat, iar împrejurarea este de natură să atragă casarea hotărârii astfel pronunţate, deoarece vătămarea pricinuită recurentei-pârâte - constând în pronunţarea unei soluţii nefavorabile - nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului de procedură contestat, în condiţiile art. 175 alin. (1) şi ale art. 179 C. proc. civ.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte, găsind întemeiate criticile de nelegalitate a deciziei din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul art. 497 C. proc. civ., prin raportare la art. 27 din acelaşi cod, va admite recursul, cu consecinţa casării hotărârii şi trimiterii cauzei, la aceeaşi instanţă, pentru rejudecarea apelului reclamantului FNG.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel, cu respectarea prevederilor art. 501 C. proc. civ., pornind de la dezlegările cu caracter obligatoriu ale prezentei decizii, va proceda la administrarea întregului probatoriu necesar şi la analizarea îndeplinirii cumulative în cauză a cerinţelor legale pentru angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtei C., ocazie cu care vor fi evaluate şi criticile, ca şi apărările din recurs circumscrise problematicii accesorii, vizând acordarea dobânzii aferente sumei pretinse de reclamantul FNG cu titlu de despăgubire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. (fostă A.) împotriva deciziei civile nr. 637/07.04.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 iunie 2024.