Negative jurisdictional conflict: consolidation of exclusive territorial competence due to failure to invoke exception at first hearing in labor salary dispute

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi – secţia I Civilă sub nr. x/2020, la 08.12.2020, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H. (procuror cu grad de Parchet de tribunal, cu o vechime între 10-15 ani, transferat de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Roman începând cu 1.01.2020, în baza Hotărârii CSM nr. 1092/2019) şi I., (numit în calitate de procuror stagiar începând cu 1.01.2020 în baza Hotărârii nr. 1327/19.12.2019 a CSM), toţi procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Paşcani, J., grefier şef la Parchetul de pe lângă Judecătoria Paşcani, K., L., M., N., O., (transferat începând cu data de 1.06.2020 de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanţa în baza Deciziei nr. 39/29.05.2020 a Procurorului General a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi), grefieri în cadrul aceluiaşi parchet şi P., în funcţia de conducător auto, respectiv personal conex, au chemat în judecată pe pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, cu citarea CONSILIULUI NAŢIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună:

i) Recunoaşterea stării de discriminare în care se află reclamanţii, din punct de vede salarial, în raport cu personalul auxiliar de specialitate din cadrul Curţii de Apel Bacău, Curţii de Apel Bucureşti şi Curţii de Apel Târgu Mureş, personal care beneficiază de sporuri în procent de 45%, ce depăşeşte limita prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, familia ocupaţională "Justiţie", acest mod al cuantumului sporurilor aplicate fiind recunoscut drept valabil de către Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale şi publicat prin adresa nr. x/28.02.2018 şi de către Curtea de Conturi, dar care nu le-a calculat la nivelul maxim prevăzut pentru anul 2020;

ii) Uniformizarea modului de calcul al salariilor pentru desfăşurarea activităţii în aceleaşi condiţii de vechime în muncă şi în funcţie, conform deciziei nr. 23/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, începând cu 01.01.2018, în ceea ce priveşte cuantumul sporurilor aplicate în baza Legii nr. 153/2017;

iii) Repararea prejudiciului produs prin acţiunea pârâţilor până la data încetării stării de discriminare, constând în plata diferenţei dintre suma plătită efectiv şi cea cuvenită fiecăruia, conform salariului brut lunar, prin luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizaţiei brute lunare, precum şi a cuantumului sporurilor de risc şi condiţii de suprasolicitare neuropsihică, a sporului de confidenţialitate şi a sporului pentru condiţii deosebite de muncă cuvenite, astfel cum au fost stabilite de către Curtea de Apel Bacău şi Curtea de Apel Bucureşti;

iv) Obligarea pârâţilor la plata şi la alocarea sumelor reprezentând aceste deferenţe de la data de 1 ianuarie 2018, respectiv de la data de 1 ianuarie 2020 pentru procuror I. (data numirii acestuia în calitate de procuror stagiar în baza Hotărârii nr. 1327/19.12.2019) şi până în prezent, precum şi în continuare, pentru viitor şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017;

v) Obligarea pârâţilor la emiterea de noi ordine de salarizare care să cuprindă şi aceste drepturi salariale;

vi) Actualizarea sumelor solicitate cu indicele de inflaţie şi aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii de plată privind drepturi salariale, începând cu data scadenţei plăţii sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanţilor şi până la plata efectivă a sumelor solicitate.

Prin sentinţa civilă nr. 1492/2022/15.06.2022, Tribunalul Iaşi – secţia I Civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în ceea ce priveşte acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, cu citarea CONSILIULUI NAŢIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, în favoarea Tribunalului Galaţi. A disjuns cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul P. şi a dispus constituirea unui nou dosar, cu repartizarea la acelaşi complet.

În motivarea dispoziţiei de declinare, tribunalul a reţinut că faţă de calitatea reclamanţilor de procurori şi grefieri la Parchetul de pe lângă Judecătoria Paşcani, sesizarea Tribunalului Iaşi atrage incidenţa dispoziţiilor art. 127 alin. (1) C. proc. civ. în raport cu care Tribunalul Galaţi este competent să judece litigiul.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Galaţi la 10.08.2022 sub acelaşi număr unic.

La termenul din 08.02.2024, primul termen cu procedura legal îndeplinită în faţa Tribunalului Galaţi, s-a procedat la verificarea competentei şi din oficiu a fost invocată excepţia necompetenţei teritoriale exclusive.

Prin sentinţa civilă nr. 115/2024/22.02.2024, Tribunalul Galaţi – secţia I Civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi.

Pentru a hotărî astfel, evocând dispoziţiile art. 131 C. proc. civ. şi considerentele deciziei nr. 31/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în interesul legii, a reţinut că Tribunalul Iaşi a invocat excepţia necompetenţei teritoriale exclusive la al 4-lea termen de judecată, după ce anterior, la termenele de judecată din 15.09.2021 şi 10.11.2021 a constatat că procedura de citare a părţilor a fost legal îndeplinită şi a dispus diverse măsuri, fără a-şi verifica competenţa şi fără a dispune în conformitate cu dispoziţiile art. 131 alin. (2) C. proc. civ.

În aceste condiţii, a constatat că Tribunalul Iaşi, la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate în faţa primei instanţe şi puteau pune concluzii, nu a invocat excepţia necompetenţei teritoriale exclusive, astfel încât aceasta nu putea reveni asupra acestei chestiuni ulterior .

Analizând actele dosarului din perspectiva conflictului de competenţă ivit, Înalta Curte, constatând în prealabil legalitatea învestirii, reţine următoarele:

Potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ., necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.

Invocarea excepţiei necompetenţei teritoriale ulterior acestui moment nu mai este posibilă, competenţa fiind câştigată definitiv de instanţa la care a fost introdusă cererea, prin efectul unei prorogării legale de competenţă rezultată din interpretarea art. 130 şi art. 131 C. proc. civ., o interpretare diferită lipsind de conţinut aceste texte legale.

Aceeaşi concluzie derivă şi din statuările Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii din decizia 31/2019, în care s-a reţinut expres că "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 131 din C. proc. civ., instanţa învestită prin hotărârea de declinare a competenţei poate invoca necompetenţa materială procesuală dacă instanţa care şi-a declinat competenţa în favoarea sa nu a invocat excepţia de necompetenţă în termenul legal, indiferent dacă această din urmă instanţă se declarase sau nu competentă prin încheiere interlocutorie pronunţată potrivit prevederilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ.."

Deşi, de principiu, această dezlegare vizează competenţa materială procesuală a instanţelor, faţă de dispoziţiile art. 130 C. proc. civ., efectele ei se răsfrâng şi în planul competenţei teritoriale.

În speţă, reclamanţii au învestit Tribunalul Iaşi cu un litigiu asimilat proceselor de muncă îndreptat împotriva pârâţilor Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

La primul termen de judecată din 28.04.2021, această instanţă, în acord cu prevederile art. 131 alin. (1) C. proc. civ., a constatat că este competentă general, material şi teritorial să soluţioneze litigiul, cauza fiind amânată în vederea administrării probatoriului.

Chestiunea competenţei teritoriale din perspectiva dispoziţiilor art. 127 alin. (1) C. proc. civ. a fost pusă în discuţia părţilor abia la cel de-al treilea termen de judecată, 11.10.2021.

Faţă de această împrejurare, Înalta Curte constată că excepţia necompetenţei teritoriale a fost invocată cu nerespectarea art. 131 alin. (1) rap. la art. 130 alin. (2) C. proc. civ., neregularitate procedurală ce a determinat consolidarea competenţei în favoarea instanţei iniţial învestite, în baza dispoziţiilor art. 130 alin. (2) sau (3) din acelaşi Cod şi a operării unei prorogări legale de competenţă sui-generis.

De altfel, se cuvine notat că şi în acord cu dispoziţiile art. 131 alin. (1) teza finală C. proc. civ., coroborat cu cele ale art. 235 din acelaşi Cod, faţă de caracterul interlocutoriu al încheierii din 28.04.2021, prima instanţă sesizată, în lipsa unui cadru legislativ, nu putea reveni asupra problemei competenţei teritoriale, de vreme ce această chestiune fusese tranşată definitiv la acest prim termen în sensul confirmării acesteia în favoarea sa.

Distinct de această împrejurare, se remarcă că în cauză nici incidenţa dispoziţiilor art. 127 C. proc. civ. nu putea fi reţinută.

Aceasta, în măsura în care, pe de o parte, la data sesizării instanţei iniţial învestite, reclamanţii îşi desfăşurau activitatea în cadrul unui parchet de pe lângă o instanţă inferioară celei care ar fi fost competentă să soluţioneze cauza, iar, pe de altă, în proces, în calitate de pârât, nu figura niciuna dintre instanţele la care textul de la art. 127 alin. (2) C. proc. civ. face referire.

Pe cale de consecinţă, faţă de natura litigiului, competenţa trebuie determinată potrivit normelor de drept comun în materia conflictelor de muncă, respectiv conform art. 269 alin. (2) din Codul muncii, conform cărora competenţa de soluţionare a conflictelor de muncă aparţine instanţei de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, aplicabil în temeiul art. 24 C. proc. civ., care prevede că "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Cum în momentul iniţierii procesului, titularii acţiunii îşi desfăşurau activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Paşcani, situat în Paşcani, judeţul Iaşi, raportat la textele de lege ultim evocate, iar aceştia au optat, în conformitate cu art. 116 C. proc. civ., să învestească instanţa în circumscripţia căreia se afla locul lor de muncă, instanţa supremă constată că Tribunalului Iaşi îi revine competenţa să judece cererea reclamanţilor.

Aşa fiind, pentru considerentele anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) Cod părocedură civilă, competenţa de soluţionare a litigiului urmează a fi stabilită în favoarea Tribunalului Iaşi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 mai 2024.