Insolvency set-off waiver via claim filing; limits on cassation review of fact-finding and construction contract invoices

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2025

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secţia a II-a civilă, la 15 aprilie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. - SUCURSALA BUCUREŞTI, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 323.813,81 RON, reprezentând contravaloarea facturilor aferente vânzării materialelor de construcţii şi costurilor pentru colectarea deşeurilor, a dobânzii de 0,3% pe zi de întârziere, plus rata dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, calculată de la data scadenţei fiecărei facturi şi până la data plăţii efective, precum şi a cheltuielilor de judecată.

Odată cu întâmpinarea, pârâta B. S.R.L. a formulat cerere reconvenţională împotriva pârâţilor A. - SUCURSALA BUCUREŞTI şi C. S.A., solicitând obligarea reclamantei la plata sumei de 625.804,46 RON, reprezentând pretenţii, din care să se constate că pentru suma de 80.545,64 RON (datorie recunoscută prin întâmpinare) a intervenit compensarea, a dobânzilor legale începând cu data scadenţei până la plata efectivă şi a cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de şedinţă din 11 ianuarie 2024, Tribunalul Arad, secţia a II-a civilă, a dispus disjungerea cererii reconvenţionale şi formarea unui nou dosar, având ca obiect pretenţii. Totodată, întrucât hotărârea de deschidere a procedurii insolvenţei debitoarei B. S.R.L., respectiv sentinţa civilă nr. 191 din 23 martie 2023, pronunţată de Tribunalul Arad, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2023, a rămas definitivă, s-a constatat încetată acţiunea formulată de reclamanta A. - SUCURSALA BUCUREŞTI în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L, în temeiul art. 75 din Legea 85/2014.

Prin sentinţa civilă nr. 152 din 7 martie 2024, pronunţată de Tribunalul Arad, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2021, a fost respinsă acţiunea reconvenţională disjunsă a pârâtei-reclamante B. S.R.L., în insolvenţă, prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă D. şi prin administrator special E..

A fost obligată pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 18.930 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

2. Împotriva acestei sentinţe pârâta-reclamantă B. S.R.L., în insolvenţă, prin administrator judiciar şi prin administrator special, a formulat apel.

Prin decizia civilă nr. 588/A din 28 noiembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, a fost admis apelul declarat în cauză, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei primei instanţe, în sensul admiterii în parte a cererii reconvenţionale, reclamanta-pârâtă fiind obligată la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 407.552,39 RON, reprezentând contravaloare facturi, a dobânzii legale penalizatoare începând cu data scadenţei facturilor şi până la plata efectivă a debitului principal, precum şi a sumei de 11.520,78 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Împotriva acestei decizii, reclamanta-pârâtă A. - SUCURSALA BUCUREŞTI a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., după prezentarea situaţiei de fapt şi a parcursului procesual al litigiului, recurenta-reclamantă-pârâtă a susţinut că decizia instanţei de apel cuprinde motive contradictorii, întrucât, deşi s-a reţinut că semnătura aplicată pe facturile în discuţie nu a fost contestată, totuşi au fost invalidate susţinerile sale conform cărora facturile nu au fost acceptate prin semnătură şi ştampilă.

În acest sens, s-a învederat că, prin apărările formulate în etapele procesuale anterioare, a contestat faptul că facturile ar fi fost semnate de vreun prepus al societăţii A. - SUCURSALA BUCUREŞTI, pe care, de altfel, nici nu fusese aplicată vreo ştampilă.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea memoriului de recurs a arătat că instanţa de apel nu a analizat argumentele sale prin raportare la reglementarea legală a contractului de antrepriză (art. 1851-1880 C. civ.), cu referire la facturile emise fără ca antreprenorul să fie convocat pentru recepţionarea lucrărilor pe baza unor procese-verbale, la situaţiile de lucrări întocmite unilateral şi la concluziile suplimentului la raportul de expertiză contabilă, ci prin aplicarea dispoziţiilor art. 1270 C. civ.

De asemenea, s-a invocat nesocotirea prevederilor art. 1862 C. civ. privind recepţia lucrării în contractul de antrepriză, considerând eronat argumentul instanţei de apel potrivit căreia ar fi suficientă comunicarea facturilor şi că nu ar mai avea importanţă dacă acestea ar fi fost semnate sau nu, pentru a se dovedi însuşirea lor de către beneficiar.

Printr-o ultimă critică, recurenta-reclamantă-pârâtă a susţinut că, prin refuzul de a constata că a operat compensaţia de drept, instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1617 alin. (1) C. civ., arătând că sentinţa pronunţată în cadrul procedurii insolvenţei debitoarei B. S.R.L., prin care s-a soluţionat contestaţia la tabelul preliminar al creanţelor, are caracter executoriu, nefiind necesară definitivarea hotărârii pentru a se considera că sunt îndeplinite condiţiile existenţei a două datorii certe, lichide şi exigibile.

Intimata-pârâtă-reclamantă B. S.R.L., prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă D. şi prin administrator special E., a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, arătând că motivele invocate prin cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

La 15 mai 2025, recurenta-reclamantă-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii recursului, înlăturarea apărărilor privind fondul căii de atac şi admiterea recursului, precum şi obligarea intimatei-pârâte-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată din 23 septembrie 2025, Înalta Curte, după calificarea apărărilor formulate de intimata-pârâtă-reclamantă privind inadmisibilitatea recursului ca fiind excepţia nulităţii căii extraordinare de atac, a respins această excepţie, pentru motivele expuse în practicaua prezentei decizii.

4. Examinând, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, se impune a se arăta că, fiind o cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate anume prevăzute de lege.

Sub acest aspect, prevederile art. 483 alin. (3) şi ale art. 488 C. proc. civ. permit ca pe calea recursului să fie dedusă analizei numai conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ca urmare a faptului că instanţele de fond au asigurat deja situaţia premisă pentru judecata în recurs, stabilind situaţia de fapt pe baza probelor administrate.

Instanţa de recurs este învestită să verifice numai dacă normele de drept procesual sau material au fost corect interpretate şi aplicate la faptele deja constatate, fără să aibă posibilitatea de a reaprecia situaţia de fapt sau probele administrate, aceste aspecte vizând temeinicia hotărârii atacate.

Prin urmare, în aceste limite trasate de lege vor fi analizate criticile formulate de recurenta-reclamantă-pârâtă.

În cauză, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Premergător analizării criticilor, Înalta Curte subliniază că examinarea deciziei atacate se va realiza în cadrul obiectiv configurat deja în cauză, raportat la măsura administrativă a disjungerii luate de prima instanţă.

Astfel cum s-a constatat în secţiunea dedicată istoricului litigiului, deşi disputa a debutat prin înregistrarea cererii de chemare în judecată, reclamanta A. - SUCURSALA BUCUREŞTI a dobândit dublă calitate odată cu deducerea spre judecată a pretenţiilor avute, la rândul său, de către pârâta B. S.A., pe cale reconvenţională.

În acest cadru iniţial, reclamanta-pârâtă a urmărit obligarea pârâtei-reclamante la plata sumei de 323.813,81 RON, iar aceasta din urmă a solicitat ca prima să fie obligată să îi plătească suma de 625.804,46 RON, invocând, totodată, compensarea în ceea ce priveşte debitul defalcat recunoscut în cuantum de 80.545,64 RON, cu menţiunea că pretenţiile fiecărei părţi în raport cu cealaltă derivă din facturi fiscale diferite, ca urmare a desfăşurării raporturilor juridice contractuale între ele.

Ulterior, prima instanţă a dispus disjungerea cererii reconvenţionale, precum şi încetarea acţiunii reclamantei, în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2014, întrucât sentinţa civilă nr. 191 din 23 martie 2023, pronunţată de Tribunalul Arad, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2023, prin care s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei debitoarei B. S.R.L., a rămas definitivă.

Deosebit de relevantă este împrejurarea că suma pretinsă de reclamantă la începutul procesului, respectiv 323.813,81 RON, în baza unor facturi emise în anul 2020, scadente în anul 2021, a fost solicitată a fi înscrisă la masa credală de către aceeaşi parte în cadrul procedurii insolvenţei deschise ulterior împotriva debitoarei B. S.R.L.

Chestiunea întinderii creanţei a fost tranşată definitiv prin decizia civilă nr. 366/A din 26 iunie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, în dosarul nr. x/2023, în sensul înscrierii creditoarei în tabelul creanţelor cu suma de 323.813,81 RON, plus dobânda legală aferentă.

Primul motiv de casare de care se prevalează recurenta-reclamantă-pârâtă este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a cărui invocare necesită individualizarea ipotezei reglementate de această dispoziţie legală, iar dacă este vizat caracterul contradictoriu ori străin al considerentelor, se impune precizarea cu claritate a argumentelor reţinute prin hotărârea recurată împotriva cărora se îndreaptă critica şi identificarea divergenţei ivite în raţionamentul instanţei de natură a face nelegală hotărârea pronunţată.

Subsumat acestui motiv de recurs, autoarea căii de atac susţine că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, arătând că tezele privind lipsa contestării semnăturii aplicate pe facturi şi invalidarea susţinerilor conform cărora facturile nu au fost acceptate prin semnătură şi ştampilă nu pot coexista, precizând şi că, prin apărările formulate, a contestat faptul că facturile ar fi fost semnate de vreun prepus al societăţii.

Analizând considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte constată că instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia de invalidare parţială a sentinţei apelate pe argumentul principal potrivit căruia probatoriul încuviinţat în cauză nu a fost analizat în mod efectiv de prima instanţă, aspect care a necesitat reevaluarea probelor, pentru a se concluziona asupra caracterului întemeiat al cererii reconvenţionale admise în parte.

Asupra chestiunii în legătură cu care se află critica recurentei, curtea de apel a reţinut că unele facturi au fost semnate de primire de către un prepus al intimatei A. - SUCURSALA BUCUREŞTI, împrejurare ce a fost calificată drept o recunoaştere a creanţei pârâtei-reclamante, în contextul în care semnătura nu a fost contestată, ci doar s-a invocat formal că serviciile facturate nu au fost prestate. Corelativ stabilirii faptului că facturile depuse la dosar fac dovada debitului solicitat, prin însuşirea lor de către intimată, au fost infirmate susţinerile acesteia din urmă potrivit căreia facturile nu au fost acceptate prin semnătură şi ştampilă.

Contrar celor afirmate prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că decizia atacată nu este afectată de viciul de nelegalitate invocat, întrucât înlăturarea motivată a susţinerilor recurentei-reclamante-pârâte reprezintă consecinţa firească a constatării existenţei debitului, prin însuşirea facturilor semnate.

De asemenea, nu trebuie confundată existenţa semnăturii cu demersul de a o contesta, situaţie ce ar presupune verificări de fapt în scopul dovedirii unor asemenea alegaţii, incompatibile cu stadiul în care se află pricina.

Ipoteza legală pe care se susţine critica vizează situaţia reţinerii unor considerente care se exclud în mod logic sau când raţionamentul expus în hotărâre sprijină soluţia diametral opusă celei pronunţate. Însă, motivul de casare, în componenta invocată, nu acoperă cazul contracarării argumentelor instanţei de apel cu propriile apărări formulate de partea care le critică.

În egală măsură, prin critica formulată, autoarea căii de atac încearcă să combată o chestiune care se situează în planul temeiniciei hotărârii atacate, urmărind reaprecierea materialului probator şi modificarea situaţiei de fapt stabilite de instanţa de control judiciar devolutiv pe baza probelor administrate şi reevaluate în apel, abordare care nu este permisă în limitele instituite de art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Or, dezacordul recurentei privind considerentele instanţei de apel nu determină aplicarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel încât, critica întemeiată pe aceste dispoziţii legale va fi respinsă ca nefondată, în condiţiile în care decizia atacată îndeplineşte standardul de motivare reglementat de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fără a cuprinde motive contradictorii.

Al doilea motiv de casare invocat în cauză este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta putând fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin primele două critici circumscrise acestui motiv de nelegalitate, recurenta-reclamantă-pârâtă a susţinut că instanţa de apel nu a soluţionat cauza prin raportare la dispoziţiile care reglementează contractul de antrepriză, ci prin aplicarea dispoziţiilor art. 1270 C. civ.. De asemenea, s-a susţinut că au fost nesocotite prevederile art. 1862 C. civ.. În ambele ipoteze, argumentele aduse de societatea recurentă au vizat aspecte precum modul de emitere a facturilor, situaţiile de lucrări, concluziile suplimentului la expertiză contabilă şi efectul produs de comunicarea facturilor.

Este adevărat că analiza îndeplinirii condiţiilor legale ale răspunderii civile contractuale s-a sprijinit atât în primă instanţă, cât şi în apel, pe aprecierea materialului probator, respectiv pe facturile invocate în susţinerea pretenţiilor formulate, pentru a se determina existenţa dreptului de creanţă afirmat, concluziile instanţelor devolutive fiind diferite în raport cu situaţia de fapt stabilită, asupra căreia instanţa de recurs nu poate interveni.

Înalta Curte constată că modalitatea în care titulara căii de atac a înţeles să îşi configureze primele critici nu respectă exigenţele prevăzute de art. 483 alin. (3) C. proc. civ. pentru a putea fi examinate prin prisma controlului de nelegalitate, întrucât autoarea recursului s-a rezumat la a asocia unor dispoziţii legale pretins încălcate, ce nu au fost aplicate în cauză, chestiuni situate în planul netemeiniciei hotărârii atacate, care nu pot face obiectul analizei în recurs.

Singura critică circumscrisă motivului de nelegalitate de la pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. se referă la pretinsa aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1617 alin. (1) C. civ., provocată de refuzul instanţei de apel de a constata că a operat compensaţia de drept a creanţelor reciproce care îndeplineau condiţiile certitudinii, lichidităţii şi exigibilităţii, având în vedere caracterul executoriu al sentinţei judecătorului-sindic.

Răspunzând apărărilor formulate de aceeaşi parte, instanţa de apel a reţinut că pentru a se constata că sunt îndeplinite condiţiile legale ale compensaţiei de drept, respectiv cerinţa existenţei a două datorii certe, lichide şi exigibile, este necesar ca soluţia dată asupra contestaţiei formulate de administratorul special al debitoarei B. S.R.L. în procedura insolvenţei, respectiv sentinţa civilă nr. 460 din 5 octombrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023 de Tribunalul Arad, secţia a II-a civilă, să rămână definitivă.

Din cele reţinute în preambulul motivării rezultă că, deşi iniţial, prin cererea reconvenţională, a fost invocată compensaţia, ulterior, intimata-pârâtă-reclamantă a intrat în insolvenţă, fiind supusă unei proceduri speciale în cadrul căreia recurenta-reclamantă-pârâtă a formulat declaraţie de creanţă, fără a uza de acelaşi mod de stingere a obligaţiilor.

Intrarea societăţii B. S.R.L. în insolvenţă a resetat configuraţia cadrului în care creditorii îşi puteau valorifica drepturile, marcând, astfel, deschiderea unei căi speciale de urmat pentru recuperarea debitelor, după ce se va fi stabilit că acestea îndeplinesc condiţiile legale pentru a fi înscrise în tabelul de creanţe.

Dreptul creditorului de a invoca compensarea datoriilor reciproce în procedura insolvenţei este reglementat de dispoziţiile art. 90 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, incidente în cauză, potrivit cărora "Deschiderea procedurii de insolvenţă nu afectează dreptul niciunui creditor de a invoca compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condiţiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii. Compensarea poate fi constatată şi de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar."

Asupra interpretării şi aplicării unitare a prevederilor evocate, coroborate cu dispoziţiile art. 1617 alin. (1) şi (3) C. civ., s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin decizia nr. 19 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 244 din 25 martie 2020, statuând că, în condiţiile în care norma ce a făcut obiectul sesizării face trimitere explicită la dreptul comun, renunţarea la compensaţie este compatibilă cu procedura insolvenţei. A mai stabilit instanţa supremă, cu titlu de excepţie, că în situaţia în care creanţa ce face obiectul compensaţiei aparţine creditorului îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii, stingerea datoriilor reciproce în acest mod nu mai are caracter facultativ, ci obligatoriu, dar această ipoteză nu se verifică în prezenta cauză, deoarece procedura insolvenţei a fost deschisă la cererea altui creditor.

În litigiul asupra căruia instanţa de recurs este chemată să se pronunţe se confirmă existenţa situaţiei reamintite prin aceeaşi decizie obligatorie, respectiv că este interesat să invoce compensaţia, în primul rând, creditorul împotriva căruia nu s-a deschis procedura, întrucât, în caz contrar, el ar fi obligat să facă plata debitorului în insolvenţă, în timp ce creanţa sa contra acestuia ar urma să se înscrie la masa credală.

Prin urmare, în absenţa constatării vreunei îngrădiri în exercitarea dreptului, compensarea trebuia opusă debitoarei în procedura insolvenţei, întrucât, odată încetată acţiunea de drept comun, procedura specială a rămas singura cale deschisă creditoarei, parte a raportului juridic, ca să îşi recupereze creanţa.

Or, opţiunea recurentei de a nu invoca compensarea de drept se înscrie în marja personală a modului în care înţelege să îşi urmărească interesele în calitate de profesionist şi să uzeze de beneficiile care îi sunt recunoscute de lege, iar omisiunea ei, împreună cu admiterea definitivă în tabelul creanţelor a sumei de 323.813,81 RON, constituie premisele ce se circumscriu, din punct de vedere juridic, unei renunţări tacite la compensaţie, conform art. 1617 alin. (3) C. civ.

Nici voinţa iniţială a autoarei cererii reconvenţionale, a cărei situaţie juridică s-a schimbat pe parcursul procesului, nu este de natură a acoperi pasivitatea recurentei-reclamante-pârâte şi a produce efecte într-o procedură concursuală deschisă ulterior, în care sunt analizate colectiv drepturile creditorilor.

De altfel, întrucât în procedura insolvenţei nu s-a invocat acest mod de stingere a obligaţiilor, admiterea compensaţiei în recurs ar contraveni deciziei definitive de înscriere la masa credală a aceleiaşi părţi cu întreaga sumă solicitată prin cererea de chemare în judecată şi reluată prin declaraţia de creanţă.

În privinţa caracterului executoriu al sentinţei judecătorului-sindic, prin care s-a respins contestaţia administratorului special al debitoarei împotriva tabelului preliminar al creanţelor, Înalta Curte reţine că, în condiţiile exercitării apelului, caracterul executoriu reprezintă un efect provizoriu al sentinţei judecătorului-sindic până la soluţionarea definitivă a contestaţiei pentru a se stabili cuantumul creanţei înscrise la masa credală, ceea ce prezintă importanţă din perspectiva analizei îndeplinirii cerinţelor legale pentru a putea opera compensarea de drept, cum în mod corect s-a concluzionat prin decizia atacată.

În consecinţă, critica formulată prin recursul declarat în cauză nu relevă încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material prin decizia atacată, astfel că nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.

Pentru raţiunile înfăţişate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă-pârâtă A. - SUCURSALA BUCUREŞTI împotriva deciziei civile nr. 588/A din 28 noiembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă-pârâtă A. - SUCURSALA BUCUREŞTI împotriva deciziei civile nr. 588/A din 28 noiembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 septembrie 2025.