Arbitral annulment in insurance dispute: whether ASF Norm No. 18/2017 derogates from mandatory written arbitration agreement requirement

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de arbitraj înregistrată pe rolul Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituţionalizat la 7 februarie 2023, sub nr. x/2023, A. S.R.L. a solicitat obligarea societăţii B. S.A. la plata sumei de 10.785,48 RON, cu titlu de despăgubiri aferente dosarului de daună nr. x, a penalităţilor de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere calculate de la 13 februarie 2020 până la data plăţii efective a creanţei principale, cu cheltuieli de judecată.

Prin hotărârea arbitrală nr. 72 din 7 aprilie 2023, Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat a respins excepţia necompetenţei sale materiale, a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 10.785,48 RON, reprezentând diferenţă de despăgubire în dosarul de daună x, a penalităţilor de întârziere în sumă de 4.291,91 RON, pentru perioada 06.07.2019-08.02.2022, a penalităţilor de 0,2% pe zi de întârziere aferente debitului principal, calculate începând cu 12 februarie 2020 şi până la data plăţii integrale a creanţei, precum şi a sumei de 2.532,79 RON, din care suma de 2.232,79 RON, reprezentând taxe arbitrale şi suma de 300 RON, reprezentând taxă de înregistrare.

Împotriva hotărârii arbitrale, reclamanta B. S.A. a formulat acţiune în anulare, solicitând şi suspendarea executării acesteia.

Prin sentinţa nr. 79 din 12 octombrie 2023, Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă a respins cererea de suspendare, ca rămasă fără obiect, a admis cererea în anulare, a anulat hotărârea atacată şi a trimis cauza, spre soluţionare, Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti; a dispus restituirea către reclamantă a cauţiunii în cuantum de 1.039,28 RON, achitată conform recipisei de consemnare nr. x din 13 iunie 2023, emisă de C. S.A. - Sucursala Ploieşti şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând desfiinţarea acesteia şi, în rejudecare, respingerea acţiunii în anulare.

Sub un prim aspect, recurenta a arătat că instanţa de fond a dat o interpretare contrară scopului urmărit de legiuitorul european la adoptarea Directivei 2009/138/CE, întrucât împrejurarea că asigurătorul nu doreşte soluţionarea litigiilor prin arbitraj nu reprezintă un impediment în soluţionarea litigiilor prin această metodă alternativă.

Autoarea căii de atac a mai susţinut că sentinţa recurată este lipsită de fundament juridic, având în vedere că recurgerea la mecanismele alternative de soluţionare a litigiilor – procedura SAL-FIN sau arbitrajul –, materializează dreptul exclusiv de opţiune al persoanei păgubite, consimţământul pârâtului fiind indiferent.

În continuare, a arătat că Norma A.S.F. nr. 18/2017 derogă, în domeniul asigurărilor, de la cerinţa încheierii convenţiei arbitrale, suplinind-o, şi îndrumă părţile spre utilizarea modurilor alternative de soluţionare a disputelor. În acest sens a evocat dispoziţiile art. 4 alin. (3) şi (4), 5, 6 alin. (4), (7) alin. (3) şi (4) din Norma A.S.F. nr. 18/2017, afirmând că arbitrajul permite soluţionarea litigiilor cu celeritate, flexibilitate şi costuri reduse, cu efectul degrevării instanţelor judecătoreşti.

Recurenta a susţinut că, spre deosebire de alte situaţii, nominalizate în art. 542 alin. (1) teza finală C. proc. civ., în cazul asigurărilor, legea nu interzice încheierea de convenţii arbitrale.

Evocând noţiunea de "cerere", definită în art. 30 C. proc. civ., şi de "petiţie", reglementată în art. 2 pct. 2 din Norma A.S.F. nr. 18/2017, autoarea căii de atac a arătat că legiuitorul a echivalat sesizarea instanţei statale cu cea a instanţei arbitrale, conchizând, în temeiul art. 115 alin. (2) C. proc. civ., că sub rezerva încălcării alin. (1) al textului legal, părţile într-un litigiu de asigurări pot sesiza fie instanţa statală, fie pe cea arbitrală.

De asemenea, a afirmat că Norma A.S.F. nr. 18/2017 este o normă metodologică, de punere în aplicare a Legii nr. 132/2017, iar în condiţiile în care art. 23 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 132/2017 fac referire expres la soluţionarea alternativă a litigiilor, impunerea unei convenţii sau a unei clauze compromisorii ar restrânge drepturile persoanei prejudiciate.

Făcând referire la art. 11 din Constituţia României şi art. 203 al Directivei 2009/138/CE, a precizat că tribunalul arbitral are competenţa de a soluţiona petiţiile sub forma cererii arbitrale, inclusiv pe cele având ca obiect pretenţii şi proceduri derivând din Legea nr. 132/2017 şi Norma A.S.F. nr. 18/2017.

În continuare, recurenta a expus considerente privind soluţionarea pe cale alternativă a litigiilor din domeniul asigurărilor, citând prevederile art. 7 pct. 4 lit. d) din Norma nr. 18/2017, care, în opinia sa, derogă de la forţa obligatorie a contractului.

A mai arătat că Legea nr. 132/2017 şi Norma A.S.F. nr. 20/2017 stabilesc clauzele generale şi speciale ale contractului RCA, fără a reglementa clauze privind soluţionarea eventualelor litigii, norma A.S.F. acordând consumatorului (terţul păgubit) dreptul de a opta pentru o cale de soluţionare alternativă a litigiului (conciliere, arbitraj sau mediere).

În final, autoarea căii de atac a precizat că lipsa convenţiei arbitrale în formă scrisă, cerută de art. 548 C. proc. civ., este complinită de art. 7 pct. 3 al Normei A.S.F. nr. 18/2017.

În drept, au fost invocate motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

La 27 februarie 2024 intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor invocate şi a prevederilor legale aplicabile, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

În justificarea cererii recurentei de desfiinţare a sentinţei recurate, autoarea căii de atac a invocat incidenţa cazurilor de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, în ceea ce priveşte primul motiv de nelegalitate, Înalta Curte, examinând memoriul de recurs, constată că din cuprinsul acestuia nu se pot desprinde critici concrete care să releve o eventuală nemotivare a hotărârii atacate prin raportare la cele trei ipoteze normative - lipsa motivării, motivare contradictorie ori integral străină de natura cauzei-, sens în care urmează a-l înlătura, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. fiind invocate formal.

De asemenea, criticile subsumate de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare la pretinsa atribuire, prin lege, a competenţei de soluţionare a litigiului către tribunalul arbitral, în lipsa convenţiei arbitrale vor fi reîncadrate şi analizate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., având în vedere că argumentele dezvoltate în susţinerea nelegalităţii deciziei recurate vizează, în realitate, dezlegarea dată de către curtea de apel motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sub aspectul interpretării şi aplicării normelor legale în materia arbitrajului.

Sintetizând etapele procesuale anterioare ale litigiului, Înalta Curte reţine că prin demersul judiciar iniţiat, recurenta, succesor cu titlu particular (cesionar) al societăţii D. S.R.L., urmăreşte obligarea pârâtei, în calitate de asigurător, la repararea prejudiciului încercat de cedentă, constând în cheltuieli cu repararea autovehiculului avariat.

Pentru recuperarea prejudiciului înregistrat ca urmare a evenimentului rutier din 5 decembrie 2019, D. S.R.L. a înaintat intimatei o cerere de despăgubire intimatei, solicitându-i acesteia să achite în contul reclamantei, în calitate de cesionar, suma de 12.235,10 RON, reprezentând servicii de reparaţie a bunului avariat, sumă pe care pârâta a achitat-o parţial, 1.449,62 RON, context în care, la 7 februarie 2023, recurenta a sesizat Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat în vederea obligării intimatei la plata despăgubirile neachitate.

Apreciind că lipsa unei convenţii arbitrale cuprinsă în contractul de asigurare, ale cărui clauze sunt prevăzute de Legea nr. 132/2017 şi Normele A.S.F., în forma sa prevăzută de art. 548 C. proc. civ., este complinită de dispoziţiile Normei A.S.F nr. 18/2017, tribunalul arbitral a stabilit că este comptenet să judece litigiul. Soluţionând cererea de arbitrare, a admis acţiunea.

Curtea de apel, învestită cu judecarea acţiunii în anulare formulate de pârâta B. S.A., a găsit fondat motivul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., reţinând, în esenţă, că Norma A.S.F. nr. 18/2017 nu derogă de la dispoziţiile C. proc. civ., astfel că tribunalul arbitral a soluţionat cauza în lipsa unei convenţii arbitrale, sens în care a anulat hotărârea arbitrală şi a trimis cauza Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

În recurs, fără a contesta lipsa unei convenţii arbitrale, în sensul Titlului II – Cartea a IV-a a C. proc. civ., autoarea căii de atac susţine că Norma A.S.F. nr. 18/2017 privind procedura de soluţionare a petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare şi reasigurare şi brokerilor de asigurare (în continuare, "Norma A.S.F. nr. 18/2017" sau "Norma") înlocuieşte convenţia arbitrală.

Criticile sunt nefondate.

Potrivit deciziei Curţii Constituţionale nr. 100/07.03.2017, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 532 din 7 iulie 2017, arbitrajul constituie o excepţie de la principiul, potrivit căruia, înfăptuirea justiţiei se realizează prin instanţele judecătoreşti şi reprezintă acel mecanism juridic eficient, menit să asigure o judecată imparţială, mai rapidă şi mai puţin formală, confidenţială, finalizată prin hotărâri susceptibile de executare silită.

Procedura arbitrajului este reglementată de dispoziţiile imperative din Cartea a IV-a, Titlurile I şi II C. proc. civ., potrivit cărora arbitrajul se organizează şi se desfăşoară conform convenţiei arbitrate încheiate între părţi, cu respectarea principiului libertăţii de voinţă a acestora, sub rezerva respectării ordinii publice, a bunelor moravuri, precum şi a dispoziţiilor imperative ale legii.

Prin convenţia arbitrală sau printr-un act adiţional încheiat ulterior, părţile pot stabili normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea şi înlocuirea arbitrilor, termenul şi locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului şi, în general, orice alte norme privind buna desfăşurare a arbitrajului.

Norma A.S.F. nr. 18/2017 reglementează modul de soluţionare a petiţiilor privind activitatea societăţilor de asigurare şi reasigurare şi a brokerilor de asigurare, relevante fiind dispoziţiile art. 4 alin. (3) din această Normă, care prevăd că, dacă rezolvarea aspectelor invocate de petenţi este determinată de modul de administrare a unor probe de natură tehnică şi juridică care nu privesc exclusiv aplicarea legislaţiei din domeniul asigurărilor, A.S.F. va îndruma persoanele fizice, pentru soluţionarea litigiului, prin intermediul entităţii de soluţionare alternativă a litigiilor în domeniul nonbancar, iar pe cele juridice, prin mediere sau arbitraj "fără a fi restrâns dreptul acestora de a acţiona pe calea instanţei de judecată".

Art. 7 alin. (3) din Normă stabileşte că "în vederea soluţionării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăţi, brokeri şi asiguraţi, contractanţi, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanţii acestora, la solicitarea uneia dintre părţi se utilizează metodele alternative de soluţionare a litigiilor, prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare".

Interpretarea sistematică şi gramaticală a textelor de lege citate relevă că acestea nu fac decât să semnaleze existenţa metodelor alternative de soluţionare a litigiilor dintre părţi la care petenţii pot apela, însă, fără a-i exonera pe aceştia de obligaţia respectării condiţiilor impuse de lege, în ipoteza în care decid să acceseze una dintre aceste căi. Normele nu pot fi interpretate în sensul că nu este necesară încheierea unei convenţii arbitrale şi că, optându-se pentru soluţionarea litigiului pe cale arbitrală, societăţile de asigurare acceptă, de plano, orice arbitru şi orice reguli de arbitraj propuse, întrucât o astfel de concluzie nu rezidă din conţinutul normelor legale evocate şi ar fi contrară principiului autonomiei de voinţă.

Dincolo de împrejurarea că litigiul de faţă nu este unul iniţiat de un consumator, chiar dacă, potrivit art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma A.S.F. nr. 18/2017, conducerea executivă a societăţilor şi brokerilor şi coordonatorul colectivului de analiză şi soluţionare a petiţiilor asigură participarea la procedurile de soluţionare alternativă a litigiilor, precum conciliere prin intermediul SAL-FIN, mediere sau arbitraj, după caz, atunci când se solicită de către consumator, aceste dispoziţii nu instituie un arbitraj impus de lege, care să înlăture obligativitatea încheierii convenţiei arbitrale, ci relevă obligaţia acestor societăţi de a asigura participarea reprezentanţilor lor la soluţionarea disputei pe calea alternativă aleasă de consumator, aspect care nu poate conduce la concluzia că prin această Normă se derogă de la regula generală, înscrisă în art. 548 şi urm. C. proc. civ.

Teza caracterului derogatoriu al acestui act normativ nu poate fi primită nici din perspectiva forţei juridice superioare a dispoziţiilor imperative ale C. proc. civ. în materia arbitrajului, dat fiind că Norma A.S.F. nr. 18/2017 este emisă în aplicarea Legii nr. 132/2017 (care nu cuprinde nicio derogare de la normele legale în materia arbitrajului), de către o instituţie abilitată de lege în domeniul asigurărilor, înfiinţată şi organizată potrivit O.U.G. nr. 93/2012 şi a Legii nr. 237/2015.

De altfel, interpretarea conferită de recurentă contravine dreptului la un proces echitabil, garantat de dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi de art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale; relevante în acest sens sunt statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la condiţiile în care art. 6 din Convenţie permite înfiinţarea de instanţe arbitrale pentru soluţionarea anumitor litigii de natură patrimonială între persoane particulare, sintetizate în cauza Suda împotriva Republicii Cehe, par. 48 şi 49, din care rezultă că justiţiabilii nu pot fi împiedicaţi să renunţe la dreptul lor de a se adresa unei instanţe judecătoreşti în favoarea uneia arbitrale, cu condiţia ca această renunţare să fie liberă, licită şi fără echivoc, dar şi că, dacă se referă la un arbitraj forţat, în sensul că arbitrajul este impus de lege, iar părţile nu au nicio posibilitate de a a-şi sustrage litigiul de la decizia unei instanţe arbitrale, aceasta trebuie să ofere garanţiile prevăzute de art. 6 alin. (1) din Convenţie.

Pentru aceste considerente şi fără a nega posibilitatea rezolvării unor asemenea categorii de litigii prin intermediul unor proceduri de soluţionare alternativă a litigiilor, Înalta Curte impune părţilor concluzia că procedura arbitrajului rămâne deschisă părţilor, în ipoteza unei dispute în materia asigurărilor, doar în condiţiile prevăzute de art. 548 şi urm. C. proc. civ., Norma A.S.F. nr. 18/2017 nefiind de natură să înlăture cerinţa imperativă a încheierii convenţiei arbitrale între părţile litigante, pentru sesizarea legală a tribunalului arbitral.

Cum tribunalul arbitral a soluţionat litigiul în lipsa unei convenţii arbitrale, Înalta Curte constată că în mod corect, curtea de apel, dând prevalenţă normelor procesuale imperative ce reglementează procedura arbitrajului, a reţinut incidenţa în cauză a motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., măsura anulării hotărârii arbitrale şi trimiterii cauzei spre soluţionare instanţei competente fiind în acord cu prevederile art. 613 alin. (3) lit. a) C. proc. civ.

Criticile vizând prevederile Directivei nr. 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii de asigurare şi de reasigurare (Solvabilitate II) şi a Directivei (UE) nr. 2016/97 a Parlamentului European şi a Consiliului privind distribuţia de asigurări (reformare), analizate prin prisma motivului de casare invocat, sunt nefondate, legislaţia Uniunii evocată contrazicând interpretarea propusă de recurentă.

Astfel, actele normative unionale stabilesc că procedurile de soluţionare extrajudiciară, respectiv de arbitraj, sunt instituite în conformitate cu actele legislative relevante ale Uniunii şi din dreptul intern. Or, astfel cum Înalta Curte a expus anterior, procedura iniţiată de recurentă şi finalizată cu hotărârea arbitrală anulată de prima instanţă, nu este una care să respecte dispoziţiile naţionale.

În concluzie, constatând că hotărârii recurate nu i se poate imputa niciun viciu de legalitate din perspectiva criticilor invocate de recurentă, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) Cod procedură, va respinge recursul ca nefondat.

Totodată, în considerarea dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., Înalta Curte, faţă de lipsa dovezilor privind existenţa şi întinderea cheltuielilor de judecată pretinse de intimată, urmează a respinge solicitarea acesteia de acordare a lor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 79 din 12 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă B. S.A.

Respinge cererea intimatei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 mai 2024.