Jurisdictional conflict in labor dispute: prorogation via active co-participation under Art. 269(3) Labor Code preserving initial court competence despite dissection.

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 09.05.2023 pe rolul Tribunalului Iaşi – secţia I Civilă, un număr de 40 reclamanţi, printre care şi A., au chemat în judecată pe pârâţii Curtea de Apel Bucureşti, Tribunalul Bucureşti, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, Tribunalul Vâlcea, Judecătoria Cornetu şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, în contradictoriu cu Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, să oblige pârâţii la acordarea a câte 10 zile de concediu de odihnă suplimentar pentru fiecare an începând cu iulie 2022 şi până la data învestirii instanţei, precum şi pentru viitor, până la eliberarea din funcţie, şi la plata indemnizaţiei de concediu aferentă acestor zile, cu aplicarea actualizării cu indicele de inflaţie şi a dobânzii legale penalizatoare, începând cu data naşterii dreptului şi până la plata efectivă.

Prin încheierea din 21.11.2023, tribunalul a disjuns judecata cererilor a 39 de reclamanţi, formându-se, astfel, o serie de dosare, printre care şi cel de faţă, care poartă nr. 6398/99/2023 şi priveşte cererea reclamantei A., dosar în care a pronunţat sentinţa civilă nr. 2364/05.12.2023, prin care a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.

Pentru a hotărî astfel, a reţinut că litigiul are natura juridică a unui conflict individual de muncă şi, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, revine în competenţa de soluţionare a instanţei în circumscripţia căreia reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa.

Notând că domiciliul reclamantei este în Bucureşti şi că sunt incidente dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. – faţă de calitatea reclamantei de grefier în cadrul Tribunalului Bucureşti –, iar în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active, a declinat cauza în favoarea Tribunalului Constanţa, aflat în circumscripţia unei curţi de apel învecinată cu cea în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii.

Astfel învestit, Tribunalul Constanţa – secţia I Civilă a pronunţat sentinţa civilă nr. 1602/09.05.2024, prin care a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării incidentului procedural.

Pentru a hotărî astfel, a evocat dispoziţiile art. 59 C. proc. civ. şi art. 269 alin. (3) din Codul muncii şi, arătând că reclamanta a invocat prin acţiune drepturi proprii, a apreciat totuşi că există o legătură suficient de strânsă între acestea şi drepturile proprii ale celorlalţi reclamanţi, pentru ca cererile să fie judecate împreună.

Totodată, a reţinut că Tribunalul Iaşi a devenit competent prin neinvocarea excepţiei de necompetenţă teritorială de către pârâţi.

Înalta Curte, constatând existenţa conflictului negativ de competenţă, în sensul art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., între instanţele care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, va pronunţa regulatorul de competenţă, în temeiul art. 135 C. proc. civ. şi va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi, pentru următoarele considerente:

Între părţi s-a declanşat un conflict de muncă; la data sesizării instanţei, 09.05.2023, art. 269 alin. (2) din Codul muncii stabilea că "Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul".

Aşadar, deşi în dosarul din care s-a format prin disjungere cauza de faţă, reclamanţii au calitatea de grefier în cadrul Tribunalului Bucureşti, ceea ce ar atrage incidenţa dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., aceştia, prevalându-se de ipoteza reglementată de art. 269 alin. (3) din Codul muncii, au sesizat Tribunalul Iaşi, competent pentru soluţionarea cererii formulate de reclamanta B., domiciliată în Paşcani.

În conformitate cu dispoziţiile art. 59 C. proc. civ., "Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau ori o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură", iar potrivit art. 269 alin. (3) din Codul muncii, "Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi".

Incidenţa dispoziţiilor art. 59 C. proc. civ. reclamă existenţa unui drept ori a unei obligaţii comune sau situaţia ca acestea să izvorască din aceeaşi cauză ori ca între ele să existe o strânsă legătură.

În cauză, sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active, cât timp litigiul are ca obiect acordarea concediului de odihnă suplimentar în temeiul art. 18 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992 şi art. 147 alin. (1) din Codul muncii, precum şi obligarea pârâţilor la plata indemnizaţiei de concediu, aşadar priveşte dobândirea unor drepturi care au aceeaşi cauză şi între care există o strânsă legătură.

În consecinţă, fiind întrunite condiţiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi introdusă la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi, potrivit art. 269 alin. (3) din Codul muncii, iar cum domiciliul reclamantei B. este situat în circumscripţia Tribunalului Iaşi, operează prorogarea de competenţă pentru reclamanţii care nu au domiciliul în raza instanţei sesizate.

Disjungerea este o măsură procesuală ce poate fi luată pentru buna administrare a justiţiei, a cărei adoptare nu atrage însă necompetenţa instanţei; astfel, cauza disjunsă rămâne în competenţa instanţei legal învestite material şi teritorial, de vreme ce prorogarea legală de competenţă a operat chiar la momentul sesizării instanţei cu acţiunea introductivă comună.

Pentru considerentele expuse, în aplicarea dispoziţiilor art. 269 alin. (3) din Codul muncii, raportat la art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 mai 2024.