Arbitral jurisdiction in insurance indemnity disputes: insufficiency of statutory alternative dispute resolution norms to substitute for written arbitration agreement
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal, upholding the Court of Appeal's decision to annul the arbitral award and reassign the case to the competent civil court, with the insurer prevailing and the claimant ordered to pay 1,500 RON in litigation costs. The dispute concerned a challenge to an arbitration award rendered by an institutional arbitration tribunal regarding unpaid insurance indemnities and penalties under the Civil Liability Insurance (RCA) framework, specifically focusing on whether the lack of a written arbitration agreement could be cured by a financial supervisor's norm regarding alternative dispute resolution. The court held that the specific Financial Supervisory Authority Norm No. 18/2017 does not derogate from the strict requirement of a written arbitration agreement under the Code of Civil Procedure and cannot substitute for a contractual arbitration clause; consequently, mandatory arbitration without a valid consent mechanism violates the right to a fair trial as protected by the Constitution and the European Convention on Human Rights, rendering the arbitral jurisdictional basis invalid.
Legislator headnote
AI generatedart. 499 C. proc. civ, art. 30 C. proc. civ, art. 115 alin. (2) C. proc. civ, art. 548 C. proc. civ, art. 494 C. proc. civ, art. 613 C. proc. civ; Arbitral jurisdiction in insurance indemnity disputes: insufficiency of statutory alternative dispute resolution norms to substitute for written arbitration agreement: În motivare, a susţinut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei şi că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material; a invocat, astfel, cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:
Prin cererea adresată Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituţionalizat la 23.02.2023, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 3.510 RON, reprezentând diferenţa de despăgubire neachitată, aferentă dosarului de daună nr. x, a sumei de 7.630,74 RON, reprezentând penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, calculate de la 04.03.2020 până la 23.02.2023, şi, în continuare, până la data plăţii efective a creanţei principale, precum şi a cheltuielilor de judecată.
Prin hotărârea arbitrală nr. 186/12.06.2023, Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat a respins excepţia necompetenţei sale materiale, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 2.082 RON, reprezentând diferenţă de despăgubire aferentă dosarului de daună x, penalităţi de 0,2%/zi de întârziere, calculate începând cu 04.03.2020 şi până la plata integrală a debitului principal, dar şi suma de 1.357,04 RON, cu titlu de cheltuieli arbitrale.
Împotriva acestei hotărâri, B.. a promovat acţiune în anulare.
Prin sentinţa nr. 78/12.10.2023, Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă a admis acţiunea în anulare, a anulat hotărârea arbitrală atacată şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti; totodată, a obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 1.200 RON.
A. S.R.L. a declarat recurs împotriva acestei sentinţe, solicitând casarea ei şi, în rejudecare, respingerea acţiunii în anulare.
În motivare, a susţinut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei şi că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material; a invocat, astfel, cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Introductiv, a susţinut că instanţa de fond a interpretat contrar scopului urmărit de legiuitorul european Directiva 2009/138/CE, întrucât, în viziunea sa, împrejurarea că asigurătorul nu doreşte soluţionarea litigiilor prin arbitraj nu reprezintă un impediment în soluţionarea litigiilor prin această metodă alternativă.
Autoarea recursului a susţinut că sentinţa este lipsită de fundament juridic, din moment ce recurgerea la mecanismele alternative de soluţionare a litigiilor – procedura SAL-FIN sau arbitrajul – materializează dreptul exclusiv de opţiune al persoanei păgubite, consimţământul pârâtului fiind indiferent.
În continuare, a arătat că Norma A.S.F. nr. 18/2017 (în continuare, "Norma nr. 18/2017") derogă, în domeniul asigurărilor, de la cerinţa încheierii convenţiei arbitrale, suplinind-o, şi îndrumă părţile spre utilizarea modurilor alternative de soluţionare a disputelor. A citat dispoziţiile art. 4 alin. (3) şi (4), art. 5, art. 6 alin. (4), art. 7 alin. (3) şi (4) din normă, afirmând că arbitrajul permite soluţionarea litigiilor cu celeritate, flexibilitate şi costuri reduse, cu efectul degrevării instanţelor judecătoreşti.
Recurenta a susţinut că legea nu interzice încheierea de convenţii arbitrale în domeniul asigurărilor, spre deosebire de situaţiile nominalizate în art. 542 alin. (1) teza finală C. proc. civ.
Evocând noţiunea de "cerere", definită în art. 30 C. proc. civ., şi de "petiţie", reglementată în art. 2 pct. 2 din Norma nr. 18/2017, autoarea căii de atac a afirmat că legiuitorul a echivalat sesizarea instanţei statale cu cea a instanţei arbitrale, conchizând că, în temeiul art. 115 alin. (2) C. proc. civ., sub rezerva încălcării alin. (1), părţile într-un litigiu de asigurări pot sesiza fie instanţa statală, fie pe cea arbitrală.
A afirmat că Norma nr. 18/2017 este o normă metodologică, de punere în aplicare a Legii nr. 132/2017, iar în condiţiile în care art. 23 alin. (5) şi (6) din lege fac referire expres la soluţionarea alternativă a litigiilor, impunerea unei convenţii sau a unei clauze compromisorii ar restrânge drepturile persoanei prejudiciate.
În continuare, a dedus, pe baza art. 11 din Constituţie şi art. 203 al Directivei 2009/138/CE, că tribunalul arbitral are competenţa de a soluţiona petiţiile sub forma cererii arbitrale, inclusiv pe cele având ca obiect pretenţii şi proceduri derivând din Legea nr. 132/2017 şi Norma nr. 18/2017.
Autoarea recursului a analizat în continuare soluţionarea pe cale alternativă a litigiilor din domeniul asigurărilor, citând prevederile art. 7 pct. 4 lit. d) din Norma nr. 18/2017, derogatorie, potrivit aprecierii sale, de la forţa obligatorie a contractului.
A arătat că atât Legea nr. 132/2017, cât şi Norma A.S.F. nr. 20/2017 acordă consumatorului dreptul de a opta pentru o cale de soluţionare alternativă a litigiului (conciliere, arbitraj sau mediere), întrucât aceste acte normative stabilesc clauzele contractului RCA, fără a reglementa clauze privind soluţionarea litigiilor.
Recurenta a conchis că absenţa convenţiei arbitrale în formă scrisă, cerută de art. 548 C. proc. civ., este complinită de art. 7 pct. 3 al Normei nr. 18/2017.
Prin întâmpinare, intimata B. a invocat excepţia nulităţii recursului şi, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.
Examinând prioritar excepţia de procedură a nulităţii recursului, potrivit art. 248 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte reţine, cu titlu introductiv şi necesar faţă de modul de prezentare a căii de atac, că recursul îndreptat împotriva unei sentinţe pronunţate în temeiul art. 613 C. proc. civ. este supus unei duble limitări.
Pe de o parte, rămâne supus exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. şi obligă recurentul să prezinte critici concrete împotriva sentinţei, obiect al recursului, numai acestea fiind admisibile şi având vocaţia de a fi examinate de instanţa de recurs, în condiţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.
Pe de altă parte, pe calea recursului, cenzura de legalitate nu poate privi decât modalitatea în care au fost dezlegate motivele acţiunii în anulare, astfel cum s-a statuat în decizia nr. 1/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.
De aceea, prin prezenta decizie vor fi analizate exclusiv criticile care vizează considerentele hotărârii atacate, dezlegarea recursului presupunând a stabili dacă, în lipsa unei convenţii arbitrale, titularul unei cereri de despăgubire formulate în temeiul art. 20 din Legea nr. 132/2017, nemulţumit de răspunsul asigurătorului, are dreptul de a învesti un tribunal arbitral cu soluţionarea conflictului astfel generat.
În aceste limite, recursul reclamantei deduce instanţei de control judiciar verificarea modului în care curtea de apel a soluţionat motivul de acţiune în anulare reglementat de art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel încât vizează modul de aplicare a unor norme de procedură.
În consecinţă, deşi întemeiate pe cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate vor fi reîncadrate şi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Aşa fiind, excepţia nulităţii va fi respinsă, câtă vreme, urmărind să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, calea de atac se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
Păşind în continuare la examinarea sentinţei atacate, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
Recurenta, succesor cu titlu particular (cesionar) al persoanei păgubite, urmăreşte obligarea pârâtei, asigurător al persoanei vinovate de săvârşirea accidentului, la repararea prejudiciului constând în cheltuielile cu repararea vehiculului avariat.
Persoana vătămată a înaintat pârâtei, la 24.02.2020, o cerere de despăgubire în sumă de 4.284 RON, satisfăcută numai parţial, context în care, la 23.02.2023, reclamanta a sesizat Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat.
În cauză, este nedisputată lipsa unei convenţii arbitrale, în sensul Titlului II – Cartea a IV-a a C. proc. civ., iar susţinerea esenţială din calea de atac este că Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 18/2017 privind procedura de soluţionare a petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare şi reasigurare şi brokerilor de asigurare (în continuare, "Norma nr. 18/2017" sau "Norma") înlocuieşte convenţia arbitrală.
Soluţionând, la termenul când a fost pronunţată hotărârea arbitrală, excepţia necompetenţei materiale, tribunalul arbitral a reţinut că obligaţia de reparare a prejudiciului de către pârâtă derivă din încheierea unui contract de răspundere civilă auto – al cărui conţinut este stabilit prin lege şi care, deci, nu poate fi completat printr-o convenţie arbitrală –, astfel încât Norma nr. 18/2017 dă dreptul părţilor să opteze pentru soluţionarea litigiului prin conciliere, arbitraj sau mediere.
S-a reţinut astfel că "Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat este competent să soluţioneze cauza", iar prin hotărârea arbitrală nr. 186/12.06.2023, cererea reclamantei a fost admisă în parte.
Învestită cu judecarea acţiunii în anulare, curtea de apel a găsit fondat motivul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi, statuând că tribunalul arbitral a soluţionat cauza în lipsa unei convenţii arbitrale, a anulat hotărârea arbitrală şi a trimis cauza Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti. A reţinut că Norma nr. 18/2017 nu poate deroga de la prevederile C. proc. civ. în materia arbitrajului şi nu permite jurisdicţia arbitrală în lipsa unei convenţii încheiate între părţile litigante.
Procedând la examinarea recursului, Înalta Curte va înlătura motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care, în lipsa unor critici concrete subsumate lui – prin raportare la cele trei ipoteze normative, lipsa motivării, motivare contradictorie ori integral străină de natura cauzei –, apare invocat formal şi nu va fi analizat.
Criticile subsumate de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care pun în discuţie atribuirea prin lege a competenţei de soluţionare a litigiului în favoarea tribunalului arbitral, vor fi reîncadrate şi analizate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5, raportat la art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât interesează dimensiunea procesuală a convenţiei arbitrale.
Motivul de casare urmează a fi înlăturat, fiind vădit nefondat.
Contrar susţinerilor recurentei, Norma nr. 18/2017 reglementează modul de soluţionare a petiţiilor privind activitatea societăţilor de asigurare şi reasigurare şi brokerilor de asigurare şi nu soluţionarea litigiilor derivând din dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 132/2017.
Această concluzie este permisă de art. 4 alin. (3), care scoate de sub incidenţa Normei petiţiile a căror rezolvare antamează modul de administrare a unor probe de natură tehnică şi juridică, ce nu privesc exclusiv aplicarea legislaţiei din domeniul asigurărilor. În cazul acestora, dispoziţia evocată impune A.S.F. să îndrume persoanele fizice pentru soluţionarea litigiului prin intermediul entităţii de soluţionare alternativă a litigiilor în domeniul non-bancar, iar pe cele juridice, prin mediere sau arbitraj "fără a fi restrâns dreptul acestora de a acţiona pe calea instanţei de judecată".
De la dispoziţiile art. 548 C. proc. civ., care impun forma scrisă pentru convenţia arbitrală, nu derogă nici art. 7 alin. (4) lit. d) din Normă, întrucât acesta stabileşte numai cu titlu de principiu în sarcina conducerii executive a societăţilor, a brokerilor şi a coordonatorului colectivului de analiză şi soluţionare a petiţiilor obligaţia de a asigura participarea la procedurile de soluţionare alternativă a litigiilor, precum conciliere prin intermediul SAL-FIN, mediere sau arbitraj, după caz, atunci când se solicită de către consumator.
În cauză, cererea de arbitrare a fost iniţiată de un profesionist şi întemeiată pe art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017, care prevede că "Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. (1) lit. a) sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entităţii de soluţionare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească (…)".
Dar determinarea momentului plăţii despăgubirii prin raportare la "acordul entităţii de soluţionare a litigiului" nu este de natură să susţină demersul interpretativ al recurentei, întrucât – distinct de faptul că autoarea căii de atac nu a argumentat că instituţia arbitrală sesizată ar fi o "entitate de soluţionare a litigiului", în sensul O.G. nr. 38/2015 – litigiul de faţă nu este plasat în perimetrul celor care pot fi soluţionate de o atare entitate, din moment ce autoarea demersului judiciar nu este "consumator", în sensul art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992.
Articolul 23 alin. (6) din Legea nr. 132/2017 se opune şi el interpretării autoarei recursului. Dispunând că "În cazurile în care despăgubirile se stabilesc prin soluţionarea alternativă a litigiilor (...), asigurătorul RCA acordă despăgubiri în baza acordului rezultat în urma soluţionării alternative a litigiului (...)", prevederea nu este susceptibilă să trimită la arbitraj, care, potrivit art. 606 C. proc. civ., se finalizează cu o hotărâre definitivă şi obligatorie, deci nu cu un acord, specific modalităţilor alternative neangajante de soluţionare a disputelor.
Nici susţinerile privind arbitrabilitatea obligatorie a litigiilor decurgând din asigurări nu sunt fondate, întrucât, stabilind că pot apela la "metodele alternative de soluţionare a litigiilor, prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare", Norma nr. 18/2017 nu face decât să le semnaleze existenţa, fără a exonera petenţii de la obligaţia respectării condiţiilor prevăzute de lege, dacă decid să le acceseze.
Acceptarea interpretării propuse de recurentă ar nesocoti dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În acest sens este utilă jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului cu privire la condiţiile în care art. 6 al Convenţiei permite înfiinţarea de instanţe arbitrale pentru soluţionarea anumitor litigii de natură patrimonială între persoane particulare, sintetizate în cauza Suda împotriva Republicii Cehe, par. 48 şi 49, din care rezultă, pe de o parte, că justiţiabilii nu pot fi împiedicaţi să renunţe la dreptul lor de a se adresa unei instanţe judecătoreşti în favoarea uneia arbitrale – cu condiţia ca această renunţare să fie liberă, licită şi fără echivoc –, iar pe de altă parte că, dacă se referă la un arbitraj impus de lege, forţat, când părţile nu au nicio posibilitate de a-şi sustrage litigiul de la decizia unei instanţe arbitrale, aceasta trebuie să ofere garanţiile prevăzute de art. 6 alin. (1) din Convenţie.
Legislaţia naţională însăşi reglementează structuri arbitrale pe care părţile le pot accesa pentru soluţionarea disputelor derivând din anumite raporturi juridice, însă reglementarea lor prin lege, în mod exhaustiv şi precis, este un argument care se opune interpretării recurentei în cauza de faţă. De exemplu, comisia centrală de arbitraj ce funcţionează în domeniul sănătăţii este organizată pe baza art. 307 din Legea nr. 95/2006, iar regulamentele de organizare şi normele de procedură sunt stabilite de Guvern şi, respectiv, de Ministerul Justiţiei.
Vor fi înlăturate şi criticile care impută curţii de apel greşita interpretare a Directivei 2009/138/CE – care reglementează, la art. 203, asigurările de protecţie juridică – şi a Directivei (UE) 2016/97, care priveşte distribuţia de asigurări.
Nu doar că aceste acte legislative nu sunt aplicabile cauzei, dar ele permit procedurile de soluţionare extrajudiciară a litigiilor numai în măsura în care sunt instituite în conformitate cu actele legislative relevante ale Uniunii şi din dreptul intern, or procedura iniţiată de reclamantă şi finalizată cu hotărârea arbitrală nu respectă dispoziţiile naţionale, astfel cum instanţa de recurs a statuat anterior.
Faţă de ansamblul considerentelor anterioare, reţinând că motivele de nelegalitate invocate nu atrag casarea hotărârii, Înalta Curte va respinge recursul, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi, reţinând culpa procesuală a recurentei, o va obliga, în condiţiile art. 452-453 C. proc. civ., la plata către intimată a cheltuielilor de judecată dovedite.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 78/12.10.2023, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă.
Obligă recurenta la plata către intimata B. a sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 mai 2024.