Revision Motion Rejected for Lack of Contradictory Judgments; Prior Res Judicata Claim Unfounded

Deliberând asupra cererii de revizuire, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Decizia atacată.

Prin decizia nr. 1447/21.03.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul formulat de apelanta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate împotriva sentinţei civile nr. 1819/03.04.2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a schimbat în tot sentinţa civilă apelată în sensul că a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată invocată de pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi, pe cale de consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., ca inadmisibilă; a respins apelul formulat împotriva încheierii civile din data de 30.01.2023, ca nefondat; a respins cererea intimatei de acordare a unor cheltuieli de judecată în apel, ca neîntemeiată.

2. Calea de atac exercitată în cauză.

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă, sub dosar nr. x/2024, A. a formulat cerere de revizuire împotriva deciziei nr. 1447/21.03.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2022.

În drept, cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

3. Motivele cererii de revizuire.

Revizuenta A. a prezentat circumstanţele speţei şi a expus litigiile în care au fost pronunţate deciziile nr. 4134/19.10.2017 şi nr. 1447/21.03.2024 ale Curţii de Apel Bucureşti, susţinând că aceste hotărâri sunt potrivnice, motiv pentru care se impune anularea ultimei hotărâri.

În motivare, revizuenta a susţinut, în esenţă că, prin prisma efectelor pe care le produce soluţionarea definitivă a celui de-al doilea litigiu, instanţa anulează o parte a chestiunilor deja dezlegate în mod definitiv prin decizia nr. 4134/2017, lipsind de efectele puterii lucrului judecat hotărârea anterioară, prin care fostul angajator CNAS este obligat să plătească drepturile salariale de care a fost lipsită şi, implicit, să declare şi să vireze organelor fiscale obligaţiile fiscale aferente veniturilor salariale, obligaţia de conformare fiscală fiind corelativă dreptului la asigurări sociale. Înfrângând autoritatea lucrului judecat ataşată primei decizii, desfiinţarea sentinţei civile nr. 1819/2023 conduce în mod direct la anularea obligaţiei CNAS de plată a creanţelor fiscale, prevăzută implicit în decizia nr. 4134/2017.

De asemenea, a învederat faptul că, în dosarul nr. x/2022, nu s-a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat.

Totodată, a arătat că părţile litigante în cele două cauze sunt aceleaşi, participând în ambele procese în aceeaşi calitate, condiţia de admisibilitate privind identitatea de părţi impusă de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind îndeplinită.

Analizând cele două cauze, consideră că ambele vizează aceleaşi drepturi şi obligaţii corelative izvorâte din anularea actului de eliberare din funcţie (principiul retroactivităţii efectelor nulităţii) şi au urmărit acelaşi scop, anume restabilirea situaţiei anterioare intervenţiei actului nelegal.

Din această perspectivă, a arătat că obiectul celei de-a doua cauze priveşte o componentă, un element constitutiv al obligaţiei din decizia-titlu nr. 4134/2017, şi anume obligaţia CNAS ca, în procesul de determinare a despăgubirii salariale şi a operaţiunilor administrative circumscrise obligaţiei de plată, să declare organelor fiscale veniturile impozabile şi să vireze creanţele fiscale aferente, respectiv impozitul pe venit şi contribuţiile sociale obligatorii.

De asemenea, în ambele litigii, a fost analizată natura juridică a despăgubirilor salariale la care revizuenta a fost îndrituită în temeiul art. 106 din Legea nr. 188/1999, venituri salariale impozabile pentru care există obligaţia declarării, reţinerii şi virării de către fostul angajator a sarcinilor fiscale aferente, cele statuate sub acest aspect în primul litigiu impunându-se cu forţa pozitivă a autorităţii de lucru judecat în cel de-al doilea litigiu.

Astfel, dezlegarea chestiunii litigioase a despăgubirii salariale impozabile care se deduce în mod clar, lipsit de echivoc, din cuprinsul primei hotărâri definitive, se impunea şi judecăţii din cea de-a doua cauză, cum de altfel a reţinut tribunalul prin sentinţa civilă nr. 1819/03.04.2023.

Or, încălcând efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, prin decizia civilă nr. 1447/21.03.2024, curtea de apel a nesocotit dezlegarea dată de prima instanţă prin decizia nr. 4134/2017, statuând, în esenţă, că fostul angajator nu are obligaţia să declare şi să vireze organelor fiscale sarcinile fiscale reţinute din veniturile salariile brute cuvenite reclamantei revizuente, contradicţia între dispozitivele celor două hotărâri judecătoreşti definitive fiind evidentă.

Încălcarea autorităţii de lucru judecat prin pronunţarea ultimei hotărâri definitive, potrivnice celei anterioare, rezultă cu evidenţă din analizarea măsurilor dispuse prin dispozitivul celor două hotărâri judecătoreşti definitive (chiar dacă ultima hotărâre nu a antamat fondul).

În prealabil, a arătat că, deşi primul litigiu a atras competenţa instanţei de contencios administrativ şi fiscal (nulitatea actului de eliberare din funcţie a funcţionarului public), cel de-al doilea litigiu a atras competenţa secţiei de conflicte de muncă şi asigurări sociale a tribunalului, prin prisma afectării stagiului contributiv în sistemul public şi privat de pensii, ca urmare a refuzului fostului angajator de a declara şi vira către organele fiscale creanţele fiscale, reţinute, aferente despăgubirii la care a fost obligat prin decizia nr. 4134/19.10.2017.

Prin prisma identificării existenţei efectului pozitiv al autorităţii lucrului judecat, revizuenta a realizat o analiză a soluţiilor din dispozitivul celor două hotărâri presupus potrivnice.

În considerentele decisive ale deciziei nr. 4134/2017, s-a reţinut că, anulându-se actul de eliberare din funcţie, reclamanta este îndrituită, în aplicarea principiului restitutio in integrum, la toate drepturile salariale de care a fost lipsită prin emiterea actului nelegal, făcând aplicarea art. 106 alin. (1) din Legea nr. 188/1999.

Ca atare, este lipsit de echivoc că obligaţia dispusă prin decizia-titlu nr. 4134/2017, în sarcina CNAS, cuprinde atât obligaţia de plată a salariilor, cât şi o obligaţie subsecventă, subsumată obligaţiei de plată principale, şi anume, obligaţia de declarare a veniturilor impozabile şi de virare a creanţelor fiscale aferente. Art. 106 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 nu constituie decât o aplicaţie, pentru ipoteza concedierii unui funcţionar public, a principiului retroactivităţii efectelor nulităţii, consacrat, sub aspectul efectelor nulităţii contractului, la art. 1254 alin. (1) din C. civ.

S-a mai subliniat că, potrivit art. 40 alin. (2) lit. f) din Codul muncii (ca normă de completare a Legii nr. 188/1999), angajatorul are obligaţia să plătească toate contribuţiile şi impozitele aflate în sarcina sa, precum şi să reţină şi să vireze contribuţiile şi impozitele datorate de salariaţi, în condiţiile legii, iar potrivit art. 39 din Legea nr. 188/1999, funcţionarii publici beneficiază de pensii, precum şi de celelalte drepturi de asigurări sociale de stat, potrivit legii. Prevederi similare se regăsesc în art. 425 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ. Potrivit legii fiscale, despăgubirea salarială la care a fost obligată CNAS se încadrează în categoria veniturilor impozabile prevăzute de art. 76 alin. (2) lit. p) din Codul fiscal. Pe cale de consecinţă, sintagma "despăgubire egală cu (...) celelalte drepturi de care ar fi beneficiat", enunţată în decizia nr. 4134/2017, include în mod evident şi dreptul revizuentei la asigurări sociale, respectiv obligaţia corelativă a CNAS de a plăti contribuţiile de asigurări sociale (contribuţiile la fondul de pensii), drept fundamental protejat de art. 47 alin. (2) din Constituţie.

Revizuenta a precizat şi faptul că despăgubirea salarială, prevăzută în decizia nr. 4134/2017 şi în textul art. 106 din Legea nr. 188/1999, se referă la sume brute, întrucât legislaţia privind salarizarea în sistemul bugetar reglementează dreptul la salarii în sumă brută. Faptul că funcţionarul public la care se referă art. 106 încasează efectiv suma netă este consecinţa impunerii obligaţiilor fiscale reglementate de Codul fiscal, iar angajatorul calculează, reţine la sursă şi virează sarcinile fiscale în numele angajatului.

Drept urmare, revizuenta concluzionează faptul că autoritatea de lucru judecat ce derivă din decizia nr. 4134/2017, în temeiul art. 430 C. proc. civ., se întinde şi asupra obligaţiei fostului angajator de a declara şi plăti creanţele fiscale pe care le-a calculat şi reţinut din salariile plătite cu titlu de despăgubire.

Revizuenta arată că, în cauza nr. x/2022, a solicitat obligarea C.N.A.S. să depună declaraţiile lunare rectificative prevăzute de Codul fiscal şi să plătească contribuţiile sociale obligatorii prevăzute de lege, aferente despăgubirii achitate la data de 26.03.2018, în temeiul deciziei civile nr. 4134/2017, justificând interesul în promovarea acţiunii prin afectarea în mod direct a stagiului de cotizare în sistemul de pensii public şi privat (dreptului la pensie), ca urmare a nedeclarării şi neplăţii contribuţiei de asigurări sociale de către fostul angajator.

Prin sentinţa civilă nr. 1819/03.04.2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, instanţa a dispus, în mod temeinic şi legal, obligarea pârâtei să declare şi să vireze organelor fiscale obligaţiile fiscale aferente despăgubirii salariale nete achitate revizuentei, obligaţie legală ce rezultă fără echivoc din chiar titlul executoriu, prin raportare la dispoziţiile art. 76 alin. (2) lit. p), art. 78 alin. (4), art. 81 alin. (1), art. 139 alin. (1) lit. i), art. 146 alin. (9), art. 147 alin. (3) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal.

S-a subliniat că nu este vorba de o acţiune de completare a titlului executoriu, aşa cum C.N.A.S. şi-a motivat excepţia inadmisibilităţii şi a fost admisă de instanţa de apel, care a pronunţat hotărârea supusă revizurii, o astfel de teză fiind complet neîntemeiată prin raportare la dispoziţiile de drept procedural şi substanţial incidente.

Faptul că intimata avea obligaţia să declare şi să plătească impozitul şi contribuţiile sociale aferente este lămurit în mod clar şi explicit, aşa cum a reţinut instanţa de fond, de prevederile Codul fiscal, şi anume, de textul art. 147 alin. (3) privind depunerea declaraţiei privind obligaţiile de plată a contribuţiilor sociale, impozitului pe venit şi evidenţa nominală a persoanelor asigurate, art. 169 alin. (3) privind depunerea declaraţiilor rectificative în cazul hotărârilor judecătoreşti prin care s-a constatat concedierea nelegală, art. 146 alin. (9) privind plata contribuţiei de asigurări sociale în cazul despăgubirilor salariale prin hotărâri judecătoreşti, prin raportare la art. 76 alin. (2) lit. p) din cod.

Prin decizia civilă nr. 1447/21.03.2024, supusă prezentei cereri de revizuire, instanţa de control judiciar a admis apelul C.N.A.S. împotriva sentinţei civile nr. 1819/03.04.2023 pronunţate de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2022 şi a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, invocată de apelantă, respingând, pe cale de consecinţă, cererea de chemare în judecată formulată, ca inadmisibilă. Aşadar, soluţionând definitiv cauza, curtea de apel a reţinut, în esenţă, că din decizia nr. 4134/2017 nu rezultă obligaţia fostului angajator de a declara şi vira organelor fiscale sarcinile fiscale pe care le-a reţinut, aferente despăgubirii salariale achitate în temeiul primei decizii.

Revizuenta a făcut referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia concedierilor nelegale, subliniind că, prin hotărârea atacată a fost desfiinţată obligaţia legală a CNAS de a declara şi plăti organelor fiscale contribuţiile sociale obligatorii, pe care le-a reţinut, aferente despăgubirii salariale la care a fost obligată prin decizia nr. 4134/2017. Obligaţia de conformare fiscală a fostului angajator fiind anulată prin ultima hotărâre, revizuenta arată că se află în imposibilitatea de a pune în executare în integralitate hotărârea primei instanţe.

Având în vedere cele arătate, consideră că prezenta cerere de revizuire îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Prin decizia atacată, instanţa, ignorând chestiunea litigioasă care fusese deja soluţionată printr-o hotărâre definitivă, a consacrat imposibilitatea de a obţine executarea în întregime a primei hotărâri, ceea ce reprezintă o ingerinţă în exercitarea dreptului revizuentei la respectarea bunurilor, raportat la primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 (protecţia proprietăţii), soluţia dispusă de instanţe putând fi clasificată drept privare de proprietate.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimata Casa Naţională de Asigurări de Sănătate a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., "Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: … există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri".

Astfel, invocarea normei de drept citate presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive, care să fie contradictorii; hotărârile să fie date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite; cea de-a doua hotărâre să fie pronunţată cu nesocotirea autorităţii de lucru judecat; hotărârile să fie date în dosare diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe asupra ei; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri, deoarece aceasta a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.

Autoritatea de lucru judecat este reglementată în art. 430 C. proc. civ., astfel:,,(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (...)".

Raţiunea reglementării menţionate o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea autorităţii de lucru judecat atunci când instanţele au dat soluţii contrare în dosare diferite, atât în ceea ce priveşte efectul negativ, cât şi cel pozitiv, astfel cum reiese din interpretarea dispoziţiilor art. 431 C. proc. civ., care prevăd că: "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. (2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Prin art. 431 alin. (2) C. proc. civ., legiuitorul a consacrat în mod explicit şi efectul pozitiv al lucrului judecat, prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecăţii în mod incidental şi dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur).

În speţă, revizuenta invocă efectul pozitiv, respectiv autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 4134/19.10.2017 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2013, în sensul că aceasta, prin considerentele expuse, a stabilit că revizuenta are dreptul la o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi recalculate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data eliberării din funcţie şi până la 19.10.2017, prin aceasta înţelegându-se, deşi nu se prevede explicit, obligaţia fostului angajator de a declara şi de a plăti revizuentei, retroactiv, şi toate contribuţiile sociale obligatorii prevăzute de lege, pe care le-a calculat şi reţinut din salariile plătite cu titlu de despăgubire.

Ulterior, revizuenta a promovat o acţiune prin care a solicitat obligarea intimatei Casa Naţională de Asigurări de Sănătate la plata tuturor contribuţiilor sociale obligatorii prevăzute de lege, aferente despăgubirii achitate de aceasta la data de 26.03.2018, în executarea deciziei civile nr. 4134/2017, şi să depună toate declaraţiile lunare rectificative prevăzute de Codul fiscal. De fapt, revizuenta a urmărit să pună în executare în integralitate hotărârea primei instanţe prin care intimata a fost obligată la plata salariilor cu titlu de despăgubire, inclusiv la declararea şi plata obligaţiilor fiscale aferente.

Prin decizia civilă nr. 1447/2024 din 21 martie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, pronunţată în dosarul nr. x/2022, a cărei revizuire se solicită, instanţa de judecată a reţinut că este inadmisibilă calea procesuală aleasă de a se pronunţa o hotărâre de obligare a pârâtei la executarea unor prestaţii cuvenite în temeiul unei alte hotărâri judecătoreşti, care constituie titlu executoriu.

Totodată, instanţa a apreciat că revizuenta avea posibilitatea să solicite o lămurire cu privire la cuantumul despăgubirii şi sub aspectul întinderii şi aplicării titlului executoriu şi nu să învestească instanţa cu o altă acţiune prin care, de fapt, să urmărească analiza punerii în executare a titlului executoriu, respectiv a deciziei civile nr. 4134/19.10.2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2013.

Contrar susţinerilor revizuentei, în considerentele acestei decizii, instanţa nu a antamat fondul şi nu a statuat în sensul că fostul angajator nu are obligaţia să declare şi să vireze organelor fiscale sarcinile fiscale reţinute din veniturile salariile brute cuvenite acesteia, ci a statuat în sensul inadmisibilităţii acţiunii formulate, prin care se tinde, în realitate, la punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti anterioare, care constituie titlu executoriu.

Prin urmare, nu este îndeplinită condiţia de contrarietate de hotărâri deoarece prin hotărârea atacată, decizia nr. 1447/2024 din 21 martie 2024, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale nu a analizat şi nu a dezlegat chestiunea litigioasă referitoare la obligaţia pârâtei de a plăti contribuţiile sociale obligatorii şi impozitul pe venit prin raportare la suma achitată, instanţa reţinând faptul că, pe această cale, nu se poate statua cu privire la modalitatea de executare a sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti, urmând ca aspectele privind aplicabilitatea sau incidenţa unor acte normative care reglementează executarea acestor sume să fie verificate de instanţa de executare, în cadrul procedurii executării silite.

În consecinţă, nu există putere de lucru judecat şi nu se poate reţine existenţa contrarietăţii între considerentele celor două hotărâri judecătoreşti, întrucât această cerinţă presupune ca a doua instanţă să ignore faptul că o chestiune litigioasă şi-a găsit deja dezlegare jurisdicţională şi să statueze contrar primei judecăţi, ceea ce nu este cazul în speţă.

Dimpotrivă, decizia atacată cu prezenta cerere de revizuire valorifică tocmai împrejurarea că pretenţiile revizuentei au fost deja tranşate prin hotărârea judecătorească pronunţată în primul litigiu, iar chestiunea executării tuturor obligaţiilor stabilite prin respectivul titlu executoriu în sarcina intimatei Casa Naţională de Asigurări de Sănătate nu justifică introducerea unei noi acţiuni, în faţa instanţei competente să soluţioneze litigii privind asigurările sociale.

Faţă de ansamblul considerentelor expuse, întrucât nu se poate reţine existenţa vreunei contradicţii între cele două hotărâri judecătoreşti invocate de către revizuenta A., în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8, raportat la art. 513 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu se mai impune analiza celorlalte condiţii de admisibilitate, cererea de revizuire urmând a fi respinsă, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva deciziei nr. 1447/2024 din 21 martie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în cadrul dosarului nr. x/2022

Cu recurs în termen de 30 de zile de la comunicare, care se depune la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 mai 2024.