Buyer's appeal rejected; sale contract resolution affirmed as real action outside insolvency stay

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2025

Deliberând asupra recursului şi luând act, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin sentinţa nr. 168/29.02.2024, Tribunalul Prahova - secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva pârâtei S.C. B. S.R.L., în faliment, reprezentată de lichidator judiciar C.., a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare autentificat sub nr. x la 23.09.2019 de Societatea Profesională Notarială D., a luat act că părţile nu au solicitat să fie repuse în situaţia anterioară încheierii contractului şi a obligat pârâta la suportarea cheltuielilor de judecată.

Apelul pârâtei, declarat împotriva acestei sentinţe, a fost respins ca nefondat, prin decizia nr. 398/11.12.2024 a Curţii de Apel Ploieşti - secţia a II-a Civilă.

Împotriva acestei decizii, aceeaşi parte a promovat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

În motivare, recurenta a susţinut că hotărârea atacată reflectă încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, invocând, astfel, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Circumscris acestui motiv de recurs, a susţinut, sub un prim aspect, că deşi se află în insolvenţă, procedura împotriva sa fiind deschisă încă din 18.04.2022, instanţele anterioare nu au dat eficienţă prevederilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, care impuneau suspendarea judecăţii. Totodată, recurenta a precizat că intimata a fost înscrisă în tabelul definitiv al creanţelor şi a criticat considerentele instanţei de apel, potrivit cărora "acţiunea de faţă, neavând ca obiect şi scop un drept de creanţă asupra averii debitoarei intrate în insolvenţă (...) nu intră în sfera acţiunilor prevăzute de art. 75 din Legea nr. 85/2014", afirmând că demersul iniţiat de partea adversă urmăreşte în mod evident realizarea unor drepturi asupra averii sale, de vreme ce repunerea în situaţia anterioară ar fi doar o consecinţă a aplicării sancţiunii desfiinţării contractului pentru neexecutarea obligaţiei de plată.

Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, autoarea căii de atac a criticat şi măsura decăderii sale din dreptul de a depune o cerere reconvenţională, arătând că, deşi sediul său social, începând din 01.12.2019, se află în Bucureşti, str. x, camera 1, biroul 12, a fost citată, pentru primele termene de judecată, la adresa indicată de reclamantă, respectiv în Bucureşti, str. x, camera 1, cu încălcarea art. 155 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. În continuare, recurenta a arătat că la 03.06.2022, reclamanta a solicitat citarea sa la adresa corectă, din Bucureşti, str. x, camera 1, biroul 12, precum şi la sediul administratorului judiciar, care a fost citat în cauză, prima oară, pentru termenul din 17.10.2022. A mai arătat că, mai apoi, au fost puse în dezbatere excepţia necompetenţei materiale şi cererile de suspendare/încetare a judecăţii - cele din urmă respinse la 14.03.2023 -, aşa încât, în opinia sa, termenul următor acordat, respectiv 14.09.2023, este asimilat primului termen de judecată; ca atare, a considerat că cererea reconvenţională pe care a depus-o la 08.09.2023 a fost formulată cu respectarea dispoziţiilor art. 209 alin. (4) C. proc. civ. în acest context, practicianul în insolvenţă a afirmat că nu a participat activ la proces mai înainte de termenul din 14.09.2023, întrucât a apreciat că sunt incidente dispoziţiile referitoare la suspendarea/încetarea judecăţii.

Susţinând că, în aceste condiţii, în mod greşit i-a fost aplicată sancţiunea decăderii pentru formularea tardivă a cererii reconvenţionale, recurenta a arătat că are dreptul de a obţine, în urma repunerii în situaţia anterioară, preţul pe care l-a plătit, în cuantum de 455.795 RON.

Criticând dispoziţia de admitere a cererii de chemare în judecată, menţinută în apel, titulara căii de atac a recursului a invocat nulitatea clauzei penale stipulate în capitolul III din contractul de vânzare nr. x/23.09.2019, apreciind-o contrară ordinii publice, de vreme ce este stipulată exclusiv în favoarea vânzătorului şi, prin ea însăşi, cuantifică despăgubirea nu la nivelul prejudiciului real, ci la cel al sumei deja achitate, pe care partea adversă o poate reţine; de asemenea, a mai invocat imposibilitatea utilizării aceleiaşi clauze, afirmând că în sarcina sa nu se poate reţine vreo culpă, căci neexecutarea obligaţiei de plată a restului de preţ a fost cauzată de instalarea, în 2021, a stării de insolvenţă care, potrivit raportului asupra cauzelor care au determinat-o, nu a fost cauzată de organele sale de conducere. Ca atare, recurenta a considerat că analiza administratorului judiciar a cărei concluzie a fost expusă mai sus a răsturnat prezumţia de culpă instituită de art. 1.548 C. civ.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte, cu majoritate, reţine următoarele:

Prima critică a recurentei, pe care aceasta a încadrat-o în mod eronat în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - sens în care va fi reîncadrată în ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - aduce în dezbatere neaplicarea normelor de procedură cuprinse în art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, care, în opinia sa, ar fi impus suspendarea/încetarea judecăţii, în condiţiile în care procedura de insolvenţă împotriva sa a fost deschisă la 18.04.2022.

Potrivit art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, "De la data deschiderii procedurii, se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererilor de admitere a creanţelor."

Această dispoziţie legală imperativă reflectă caracterul colectiv şi concursual al procedurii de insolvenţă; creditorilor le este interzis nu numai să iniţieze noi acţiuni judiciare ori extrajudiciare, pentru a-şi realiza creanţele asupra averii debitorului, nu numai să pornească în mod individual vreo formă a executării silite, ci şi să le mai continue, dacă erau deja începute, cu toţii fiind chemaţi să-şi valorifice drepturile de creanţă în cadrul procedurii, respectând etapele acesteia şi ordinea de preferinţă reglementate de legiuitor.

După cum rezultă expres din conţinutul textului, doar acţiunile în realizarea creanţelor, adică cele personale, sunt supuse suspendării.

În acest sens, la paragraful 95 din Decizia nr. 22/2024, pronunţată în recurs în interesul legii, obligatorie potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, în interpretarea dispoziţiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, că "nu se suspendă decât acţiunile pentru recuperarea creanţelor, nu şi cele care au ca obiect rezilierea/rezoluţiunea contractelor pentru neexecutare, acţiunile prin care se solicită anularea unui act juridic, acţiunile reale etc. În situaţia în care astfel de acţiuni în anulare, reziliere sau rezoluţiune au şi capete de cerere subsidiare, constând în restituirea prestaţiilor sau acoperirea unor prejudicii ca urmare a admiterii capătului principal de cerere, acestea vor fi disjunse şi suspendate în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014".

Or, în speţă, Înalta Curte, cu majoritate, constată că acţiunea dedusă judecăţii nu are caracterul unei acţiuni personale, în realizarea unei creanţe, ci acela al uneia reale, prin care reclamanta urmăreşte să-şi redobândească proprietatea asupra unui imobil. În acest context, se cuvine notat că reclamanta nu a solicitat şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, aşa încât instanţele au fost sesizate doar cu cererea sa, în calitate de vânzător, de rezoluţiune a contractului de vânzare autentificat sub nr. x/23.09.2019 de Societatea Profesională Notarială D., încheiat cu pârâta, în calitate de cumpărător.

Chiar dacă noul C. civ. nu conţine o reglementare similară celei regăsite în art. 1368 din C. civ. de la 1864, care stabilea în mod expres caracterul real al acţiunii demarate de vânzător, în vederea rezoluţiunii vânzării, omisiunea legii nu are valenţa schimbării opticii legiuitorului, deoarece distincţia între acţiunile personale şi cele reale derivă din natura diferită a drepturilor pe care demersul în justiţie urmăreşte să le valorifice; astfel, acţiunile personale urmăresc valorificarea unui drept de creanţă, pe când cele reale au ca scop protecţia drepturilor reale.

Prin urmare, acţiunea reală se întemeiază direct şi nemijlocit pe chiar dreptul real (sau pe faptul posesiei unui imobil) şi este concepută, în mod exclusiv, pentru protejarea lui, constituind, astfel, mijlocul juridic specific pentru apărarea dreptului real.

Desigur că, în măsura în care instanţele sunt învestite nu numai cu un capăt de cerere prin care să se urmărească recunoaşterea dreptului real, ci şi cu unul, derivat din cel dintâi, al cărui scop l-ar reprezenta apărarea unor drepturi de creanţă - născute din dreptul de proprietate -, efectul secundar al demersului judiciar ar fi reprezentat de apărarea celor din urmă drepturi; într-o asemenea situaţie, în care mijlocul juridic ar dobândi un caracter nespecific, acţiunea, combinând trăsăturile uneia reale şi ale uneia personale, ar deveni mixtă.

Nu aceasta este însă ipoteza în cazul dedus judecăţii, în care titularul cererii urmăreşte, în calitate de vânzător, rezoluţiunea contractului de vânzare autentificat sub nr. x/23.09.2019 de Societatea Profesională Notarială D., încheiat cu pârâta, în calitate de cumpărător - aşadar redobândirea dreptului de proprietate -, nu şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Din această perspectivă, inserarea în contractul părţilor, a unei clauze care îndreptăţeşte vânzătorul să pretindă rezoluţiunea lui în cazul în care cumpărătorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de plată a unei rate dă eficienţă prevederilor art. 1.549 şi urm. C. civ. şi nu transferă acţiunii judiciare prin care se tinde la valorificarea acestui drept caracterul uneia personale, de vreme ce demersul vânzătorului are ca scop exclusiv apărarea dreptului real de proprietate pe care şi-l afirmă asupra unui imobil.

În aceste condiţii, Înalta Curte, cu majoritate de voturi, constată că acţiunea sa este una reală, nesupusă suspendării/încetării reglementate de art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Următoarea critică a recurentei vizează măsura decăderii sale din dreptul de a depune o cerere reconvenţională, păstrată în apel.

Înalta Curte ia act de susţinerea autoarei căii de atac, potrivit căreia sediul său social, începând din 01.12.2019, se află în Bucureşti, str. x, cam. 1, biroul 12, sector 4 şi constată, în acord cu aceasta, că termenul de la 17.10.2022 este primul pentru care a fost legal citată, nu doar la respectiva adresă, ca şi la sediul administratorului judiciar.

În schimb, afirmaţia recurentei, care consideră că doar subsecvent dezbaterii excepţiei necompetenţei şi a cererilor de suspendare/încetare a judecăţii (respinse la 17.10.2022, respectiv la 14.03.2023), termenul următor acordat, 14.09.2023, este asimilat primului termen de judecată, este lipsită de fundament legal, în condiţiile în care legea nu reglementează o asemenea "asimilare"; mai mult, şi 17.10.2022 şi 14.03.2023 au reprezentat, în mod evident, termene la care procesul s-a derulat.

Instanţa supremă notează că, potrivit art. 209 alin. (4) C. proc. civ., "Cererea reconvenţională se depune, sub sancţiunea decăderii, odată cu întâmpinarea sau, dacă pârâtul nu este obligat la întâmpinare, cel mai târziu la primul termen de judecată" şi că, din interpretarea art. 153 C. proc. civ., rezultă că primul termen este cel la care părţile sunt legal citate, desigur sub rezerva de a nu exista vreun alt impediment pentru judecată.

Or, reţinând că cererea reconvenţională a fost înregistrată la 12.09.2023, după respingerea - în urma dezbaterilor contradictorii -, la 17.10.2022, a excepţiei necompetenţei teritoriale şi, la 14.03.2023, a cererilor de suspendare/încetare a judecăţii, Înalta Curte constată, în acord cu instanţele anterioare că nerespectarea, de către autorul cererii reconvenţionale, a termenului instituit de art. 209 alin. (4) C. proc. civ., anterior citat, a justificat deplin aplicarea sancţiunii decăderii; ca atare, înlăturarea acestei critici de către instanţa de apel reflectă o corectă aplicare a legii.

În acest context, opţiunea practicianului în insolvenţă, de a nu participa activ la proces mai înainte de termenul din 14.09.2023, întrucât a apreciat incidente dispoziţiile referitoare la suspendarea/încetarea judecăţii, reflectă doar conduita sa procesuală, fără a avea aptitudinea de a paraliza efectul decăderii instituite de chiar partea introductivă a textului de lege citat mai sus, care obligă părţile să se supună termenelor imperative.

Ca o consecinţă, nu vor fi examinate, nici în recurs, susţinerile titularei căii de atac, potrivit cărora cererea sa reconvenţională este întemeiată şi că are dreptul de a obţine, în urma repunerii în situaţia anterioară, preţul plătit, de 455.795 RON.

Ultimele critici din memoriu se îndreaptă împotriva dispoziţiei de admitere a cererii de chemare în judecată, păstrată în apel, recurenta reiterând nulitatea clauzei penale stipulate în capitolul III din contractul de vânzare nr. x/23.09.2019, pe care a apreciat-o ca fiind contrară ordinii publice, deoarece este stipulată exclusiv în favoarea vânzătorului, cuantificând despăgubirea nu la nivelul prejudiciului real, ci la cel al sumei deja achitate, pe care partea adversă le poate reţine, însă Înalta Curte constată că admiterea cererii reclamantei a produs doar efectul rezoluţiunii contractului, fundamentată în fapt pe neplata unei părţi semnificative din preţul imobilului achiziţionat; prin urmare, clauza penală a cărei nulitate a fost invocată nu a constituit temei al rezoluţiunii, aşa încât critica este străină de aspectele care au fost tranşate în prezentul litigiu. Este posibil ca respectiva clauză să fi justificat înscrierea intimatei în tabelul creanţelor recurentei falite, însă, într-un asemenea caz, nulitatea ei ar fi putut fi invocată, pe cale de acţiune ori de excepţie, doar în procedurile specifice reglementate de Legea nr. 85/2014, în care respectiva creanţă ar fi putut fi contestată.

Recurenta a mai invocat că în sarcina sa nu se poate reţine vreo culpă, sens în care a arătat că neexecutarea obligaţiei de plată a restului de preţ a fost cauzată de instalarea, în 2021, a stării de insolvenţă care, potrivit raportului asupra cauzelor care au determinat-o, nu ar fi imputabilă organelor sale de conducere, ceea ce ar răsturna prezumţia de culpă instituită de art. 1.548 C. civ.; dincolo de faptul că în etapele devolutive ale procesului s-a reţinut că obligaţia de plată a preţului în tranşe trebuia îndeplinită într-un interval de timp anterior, cuprins între lunile octombrie 2019 şi octombrie 2020, instanţa supremă constată că analiza acestui aspect este ataşat unor elemente factuale şi presupune reevaluarea probatoriului, operaţiune neîngăduită şi în recurs, cale extraordinară de atac, al cărei scop, proclamat de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., este cel de a examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile; controlul judecătoresc în recurs este, aşadar, unul de legalitate, nu de temeinicie.

În considerarea tuturor argumentelor ce precedă, Înalta Curte, cu majoritate, constată că niciuna dintre criticile invocate nu a demonstrat nelegalitatea deciziei atacate, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L., prin lichidator judiciar C.., împotriva deciziei nr. 398/11.12.2024, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti - secţia a II-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2025.

OPINIE SEPARATĂ

Divergenţa în complet a fost generată exclusiv de temeinicia primului motiv de recurs, referitor la pretinsa interpretare greşită, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, ce reglementează suspendarea de drept a judecării procesului, ca urmare a declanşării procedurii insolvenţei pârâtei-recurente în cursul soluţionării pricinii la prima instanţă, respectiv dacă o acţiune în pronunţarea rezoluţiunii judiciare, cum este cea care face obiectul prezentului litigiu, se încadrează sau nu în categoria sintagmei "acţiuni judiciare (...) pentru realizarea creanţelor asupra averii debitoarei" la care se referă art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Deşi la prima vedere, textul citat pare a fi suficient de clar, complexitatea situaţiilor pe care le oferă practica judiciară impune, din punctul meu de vedere, o abordare analitică mai complexă care să fie realizată în acord cu principiile, filosofia şi spiritul legii insolvenţei - Legea nr. 85/2014.

Astfel, conform art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 "de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererilor de admitere a creanţelor".

Împrejurarea că legea insolvenţei utilizează termenul "creanţă" cu sensul principal de creanţă în bani, este cât se poate de explicabilă prin raportare la obiectul de reglementare a Legii nr. 85/2014 şi la premisele deschiderii procedurii insolvenţei - incapacitatea de plată a debitorului generată de lipsa lichidităţilor băneşti. În acest context, este de aşteptat ca lista creditorilor unui debitor insolvent să cuprindă, în principal, subiecte de drept titulare ale unor drepturi de creanţă constând în plata unor sume de bani.

Simpla interpretare literală şi gramaticală a acestui text de lege nu este însă suficientă pentru a putea se putea trage o concluzie fermă cu privire la conţinutul şi sfera de aplicare a acestei dispoziţii, fiind necesară o abordare sistematică şi teleologică în procesul de interpretare a normei.

Aşa fiind, o primă remarcă este aceea că, în corelare cu aceste prevederi legale de la art. 75 alin. (1), trebuie citită şi dispoziţia cuprinsă în art. 79 din acelaşi act normativ, conform căruia "deschiderea procedurii suspendă orice termene de prescripţie a acţiunilor prevăzute la art. 75 alin. (1)".

Prin urmare, deschiderea procedurii insolvenţei generează ca efect, pe de o parte, stoparea oricăror acţiuni judiciare, extrajudiciare sau măsuri de executare silită aflate în derulare şi a căror finalitate s-ar răsfrânge asupra averii debitoarei iar, pe de altă parte, deschiderea procedurii instituie, în mod implicit, interdicţia demarării/exercitării oricăror acţiuni similare după data deschiderii procedurii insolvenţei debitorului, aceasta fiind raţiunea pentru care eventualele termene de prescripţie, aferente acţiunilor la care se referă art. 75 alin. (1) din lege, nu mai curg ci sunt suspendate la rândul lor.

Raţiunea acestor dispoziţii legale este aceea de a asigura realizarea scopului procedurii insolvenţei aşa cum rezultă el din conţinutul art. 2 din Legea nr. 85/2014, mai precis acoperirea pasivului debitorului în cadrul unei proceduri colective şi concursuale şi acordarea, atunci când este posibil, unei şanse de redresare a activităţii debitorului. Într-o altă formulare, se poate afirma că scopul principal al procedurii insolvenţei este acela de a asigura executarea obligaţiilor debitoarei cuprinse în toate contractele aflate încă în fiinţă la momentul deschiderii procedurii insolvenţei şi satisfacerea tuturor celor care, la data deschiderii procedurii insolvenţei, au calitatea de creditor - titular al unui drept de creanţă faţă de debitoare.

În acest context normativ, se cuvine să reamintim că insolvenţa reprezintă acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile şi care se prezumă atunci când debitorul, după 60 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de creditor (art. 4 pct. 29 din legea insolvenţei).

Din această perspectivă, este cât se poate de evident că acţiunile judiciare, extrajudiciare sau de executare silită, la care se referă art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, sunt, de principiu, acţiuni promovate împotriva debitorului rău-platnic iar starea de insolvenţă a acestuia reprezintă, de regulă, explicaţia raţională a conduitei contractuale neconforme a acestuia în raporturile sale cu partenerii contractuali.

Or, tocmai în considerarea acestor realităţi economice incontestabile şi a consecinţelor nefaste ale instalării stării de insolvenţă, atât pentru debitor cât şi pentru creditorii acestuia, legiuitorul a apreciat oportun a reglementa procedura insolvenţei a cărei deschidere trebuie să producă un efect imediat: protecţia averii debitoarei prin stoparea oricăror acţiuni aflate în curs de derulare ori exercitabile în viitor, care sunt întemeiate pe un drept de creanţă a cărui obligaţie corelativă nu a fost îndeplinită (din lipsa fondurilor băneşti) şi căror finalitate s-ar repercuta negativ asupra activului patrimonial al debitorului, de natură a compromite atât dezideratul principal urmărit - asigurarea plăţii întregului pasiv al debitorului cu satisfacerea creanţelor tuturor creditorilor - cât şi finalitatea subsidiară - salvarea activităţii debitorului şi reinserţia acestuia "însănătoşit" în mediul economic.

Dată fiind această paradigmă, problema de interpretare care vizează dispoziţiile art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 are în vedere decriptarea înţelesului sintagmei "acţiuni pentru realizarea creanţelor asupra averii debitoarei", respectiv dacă această sintagmă se referă exclusiv la cererile în justiţie pentru realizarea/executarea obligaţiilor contractuale sau extracontractuale ale debitoarei (interpretare restrictivă, strict literală/gramaticală), sau includ şi alte acţiuni care, având la bază un drept de creanţă al creditorului, inclus în conţinutul raportului juridic contractual al acestuia cu debitorul insolvent, reprezintă opţiuni alternative ale titularului dreptului de creanţă nesatisfăcut (creditorul) şi se răsfrâng negativ asupra activului patrimonial al debitorului, având ca finalitate scoaterea unor bunuri ale debitoarei pe care aceasta de deţine cu un titlu valabil la data deschiderii procedurii insolvenţei, în beneficiul şi interesul exclusiv al creditorului-reclamant care, în acest fel, se sustrage de la participarea la procedura concursuală a insolvenţei deoarece îşi asigură un remediu patrimonial satisfăcător, pe cont propriu, în schimbul creanţei cu care ar fi trebuit să participe la procedura insolvenţei.

O asemenea analiză se justifică şi din perspectiva acţiunii în rezoluţiune/reziliere contractuală iar demersul este impus de prevederile art. 1516 C. civ.. Astfel, dacă alin. (1) instituie principiul conform căruia creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei corelative dreptului său de creanţă, în cuprinsul alin. (2) art. 1516 C. civ. reglementează opţiunile alternative pe care le are un creditor atunci când, fără justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, ipoteză în care creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin:

1. să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei;

2. să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii corelative;

3. să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.

Este de observat că atât creditorul care solicită executarea silită a obligaţiei, cât şi creditorul care optează pentru rezoluţiunea contractului sau pentru orice alt mijloc de realizare a dreptului său, îşi fundamentează demersul său judiciar pe un drept de creanţă născut din contract şi care nu a fost satisfăcut prin plată de către partea co-contrantactă (debitorul).

În plus, acest drept de opţiune - între a cere executarea obligaţiei de a plăti o sumă de bani, corelativă dreptului de creanţă şi a cere rezoluţiunea contractului - îl are în mod efectiv şi practic numai creditorul care ar putea beneficia de efectele rezoluţiunii, adică de restituirea în natură a prestaţiei sale. O astfel de opţiune va exista numai la nivel teoretic în cazul creditorului care a predat bunuri consumptibile şi care, prin ipoteză, nu se mai regăsesc în patrimoniul debitorului, fiind consumate ori transmise unor terţi subsecvenţi în cadrul activităţilor specifice de producţie sau comerţ deoarece rezoluţiunea nu ar putea genera, într-o asemenea ipoteză, efectul său firesc de repunere în situaţia anterioară ci un efect similar unei acţiuni în executarea obligaţiei de plată a unei sume de bani, de vreme ce, în absenţa bunurilor în materialitatea lor, restituirea nu se va mai putea realiza în natură, ci doar prin echivalent bănesc.

Din această perspectivă, a aprecia că numai cererile în justiţie având ca obiect plata unei sume de bani sunt supuse suspendării prev. de art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, ar presupune o abordare interpretativă în dezacord cu principiul asigurării unui tratament egal creditorilor de acelaşi rang. O astfel de concluzie se impune deoarece creditorul care, prin natura raporturilor juridice, ar mai beneficia de dreptul de a cere rezoluţiunea contractului, ar fi în avantaj faţă de un alt creditor care nu mai justifică un interes practic să solicite un astfel de remediu contractual, deşi ambii creditori sunt titularii unor drepturi de creanţe derivate din contractele cu debitoarea, drepturi de creanţă rămase nesatisfăcute şi care constituie atât temeiul unor cereri în realizarea dreptului, cât şi temeiul unor acţiuni în rezoluţiune.

Pe de altă parte, dacă s-ar aprecia că acţiunile în rezoluţiune judiciară îndreptate împotriva debitoarei, având ca finalitate urmărită scoaterea unor bunuri din averea acesteia nu sunt suspuse suspendării prev. de art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, ar trebui admisă şi concluzia conform căreia, în privinţa acestor acţiuni în rezoluţiune, nu operează nici dispoziţiile art. 79 din acelaşi act normativ astfel că nu ar fi suspendate termenele de prescripţie ce însoţesc astfel de acţiuni iar astfel de acţiuni ar putea fi promovate chiar şi după deschiderea procedurii insolvenţei.

O atare interpretare şi consecinţă practică ar veni însă în conflict cu prevederile art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 care statuează expres că toate contractele în derulare se consideră menţinute la data deschiderii procedurii. În plus, sesizată fiind cu modul de interpretare şi de aplicare a acestor dispoziţii legale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a pronunţat decizia nr. 42/7 iunie 2021 prin care a statuat că:

"În interpretarea art. 123 alin. (1), (3) şi (9) din Legea nr. 85/2014 nu sunt admisibile acţiunile de reziliere a contractelor cu executare succesivă menţinute de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, introduse pe calea dreptului comun după momentul deschiderii procedurii insolvenţei pentru nerespectarea de către pârâtul debitor a obligaţiilor contractuale constând în plata unor sume scadente anterior deschiderii acestei proceduri".

Chiar dacă dispozitivul deciziei se referă expres numai la rezilierea contractelor cu executare succesivă (deoarece în această manieră a fost formulată întrebarea de către instanţa de trimitere), considerentele care susţin acest dispozitiv sunt lămuritoare şi în ceea ce priveşte soarta unor acţiuni în rezoluţiune promovate pe calea dreptului comun după data deschiderii procedurii insolvenţei dar întemeiate pe cauze de neexecutare anterioare acestui moment.

Relevant este în acest sens paragraful 84, care constituie premisa analizei expuse în paragrafele subsecvente, prin raportare la scopul procedurii insolvenţei, instanţa supremă subliniind că "(...) în actuala reglementare, prin voinţa legiuitorului, toate contractele debitorului aflate în derulare la momentul declanşării procedurii insolvenţei sunt menţinute" şi că "odată declanşată procedura insolvenţei, toate acţiunile creditorilor derivate din neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale de către debitor anterior acestui moment fiind circumscrise limitelor impuse de acest act normativ".

Mult mai relevante analizei din prezenta opinie separată sunt însă statuările instanţei supreme din cuprinsul paragrafelor 94, 98 şi 97 din aceeaşi decizie interpretativă, care analizează dreptul creditorului de a cere rezoluţiunea sau rezilierea unui contract pentru cauze care se situează temporar anterior momentului deschiderii procedurii insolvenţei. În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a subliniat că:

"94. (...) Regulile specifice procedurii insolvenţei se aplică prioritar faţă de cele din C. civ., astfel încât, deşi debitorul este în culpă contractuală pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor, creditorul nu va putea opta pentru rezoluţiune sau reziliere, fiind obligat să continue executarea contractului. Contractul este menţinut prin lege la deschiderea procedurii, în primele 3 luni ulterioare acestui moment urmând să se definitiveze soarta sa, prin exercitarea opţiunii de către administratorul judiciar, în sensul menţinerii sau denunţării, în funcţie de interesele debitorului, pentru maximizarea valorii averii acestuia şi acordării, pe cât posibil, a unei şanse reale de redresare".

"96. (...) procedura insolvenţei este o procedură execuţională, concursuală şi colectivă la care participă toţi creditorii pentru urmărirea şi recuperarea creanţelor lor, în modalităţile prevăzute de lege [art. 5 alin. (1) pct. 44 din Legea nr. 85/2014]. Dacă până la declanşarea acestei proceduri, forţa obligatorie a contractului şi libertatea părţilor de a contracta erau reperele de bază ale părţilor în relaţia contractuală, odată deschisă procedura insolvenţei, contractele încă în fiinţă ale debitorului intră sub reglementarea limitativă specială din Legea nr. 85/2014, al cărei scop declarat este acoperirea pasivului debitorului şi acordarea, în măsura posibilităţii, a unei şanse reale de redresare. Aşa fiind, creditorul, care pierde posibilitatea executării individuale a debitorului pentru creanţele sale, se vede pus şi în situaţia de a nu putea renunţa la contract decât în limitele impuse de legiuitor, în considerarea interesului declarat prioritar al redresării debitorului.

97. Aşa fiind, creditorul nu se va mai putea prevala de neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către debitor pentru creanţele anterioare deschiderii procedurii insolvenţei. Aceasta pentru că, pe de o parte, creanţele respective nu vor putea fi recuperate decât prin înscriere la masa credală, iar orice încercări de desfiinţare a contractului pe motivul neîndeplinirii obligaţiilor a căror executare nu s-a obţinut înainte de deschiderea procedurii sunt blocate de menţinerea în fiinţă prin efectul legii şi fără nicio distincţie a tuturor contractelor debitorului. Contractele astfel menţinute sunt apoi reevaluate de administratorul judiciar, în termen de 3 luni, în funcţie de interesele debitorului.

Altfel spus, prin efectul legii, creditorul îşi pierde, practic, dreptul de opţiune între executarea silită (directă sau indirectă, după caz) şi desfiinţarea contractului. Desfiinţarea contractului nemaifiind posibilă, odată deschisă procedura insolvenţei, pentru motive anterioare acestui moment, creditorul mai poate doar să participe la executarea silită colectivă şi concursuală reglementată prin Legea nr. 85/2014 pentru a-şi recupera creanţele anterioare restante. Chiar şi în situaţia în care executarea obligaţiilor după introducerea unei cereri de rezoluţiune sau reziliere ar duce la lipsa de interes a creditorului pentru continuarea contractului, în situaţia premisă a unei proceduri de insolvenţă în curs, contractul nu va putea fi desfiinţat la iniţiativa creditorului, interesul creditorului sau lipsa de interes a acestuia subsumându-se interesului superior al procedurii insolvenţei, respectiv acoperirea pasivului şi redresarea debitorului".

În egală măsură sunt relevante şi considerentele instanţei supreme din cuprinsul aceleaşi decizii, inserate la paragrafele 99 - 101, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie corelează statuările sale şi cu dispoziţiile art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, a căror corectă interpretare face obiectul litigiului de faţă şi cauza divergenţei din complet. Astfel, conform considerentelor instanţei supreme:

"99. Orice acţiune în reziliere promovată pe calea dreptului comun pentru nerespectarea de către pârâtul debitor a obligaţiilor contractuale, nerespectare datând din perioada anterioară deschiderii procedurii insolvenţei, aşadar, orice asemenea acţiune care ar tinde la desfiinţarea contractului pentru motive anterioare declanşării procedurii insolvenţei ar veni în contradicţie cu opţiunea legiuitorului de a menţine toate contractele debitorului aflate în derulare la data declanşării procedurii insolvenţei pentru a le putea reevalua, în încercarea de a da o şansă reală de redresare debitorului, nefiind necesară şi o prevedere expresă prin care să se reglementeze interdicţia promovării sau continuării acţiunilor în reziliere pentru nerespectarea de către pârâtul debitor a obligaţiilor contractuale, nerespectare datând din perioada anterioară deschiderii procedurii insolvenţei. Menţinerea contractelor şi înlăturarea oricăror clauze din acele contracte care ar putea conduce la desfiinţarea lor la momentul intrării în insolvenţă se înscriu în linia măsurilor necesare şi obligatorii, în viziunea legii, pentru atingerea scopului urmărit: acoperirea pasivului debitorului, cu acordarea, atunci când este posibil, a şansei de redresare a activităţii acestuia.

100. În ceea ce priveşte norma imperativă prevăzută în art. 75 din Legea nr. 85/2014 privind suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare, extrajudiciare sau măsurilor de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului, aceasta are în vedere procese sau proceduri deja declanşate şi are ca scop menţinerea averii debitorului în starea existentă la deschiderea procedurii şi concentrarea tuturor litigiilor având ca obiect averea debitorului în competenţa exclusivă a judecătorului-sindic. Acelaşi remediu invocat de instanţa de trimitere, respectiv valorificarea drepturilor în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererilor de admitere a creanţelor, este prevăzut şi pentru creditorii ale căror contracte au fost menţinute. Astfel, în alin. (9) al art. 123 din Legea nr. 85/2014 se prevede că: "Într-un contract prevăzând plăţi periodice din partea debitorului, menţinerea contractului nu îl va obliga pe administratorul judiciar/lichidatorul judiciar să facă plăţi restante pentru perioadele anterioare deschiderii procedurii. Pentru astfel de plăţi poate fi formulată cerere de admitere a creanţei împotriva debitorului."

101. Referitor la argumentul privind derularea sau promovarea împotriva unui debitor în insolvenţă a unor acţiuni de tipul revendicărilor, constatărilor de nulitate sau anulare acte de proprietate, pe calea dreptului comun, aşa cum a statuat deja instanţa supremă, art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 nu vizează toate acţiunile, indiferent de natura lor, pe care debitorul aflat în insolvenţă le are, ci doar pe cele personale vizând realizarea creanţelor împotriva falitului. Aşa fiind, nu se poate asimila situaţia acţiunilor în revendicare, care nu pot fi suspendate după deschiderea procedurii, cu situaţia acţiunilor în rezilierea unor contracte introduse ulterior considerării acestora ca menţinute, prin efectul legii. Prin acţiunea în revendicare, spre exemplu, se urmăreşte valorificarea unui drept real, şi nu a unui drept de creanţă asupra pârâtei aflate în procedura insolvenţei (...)

Chiar dacă în cuprinsul deciziei nr. 42/7 iunie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinează în principal conţinutul prevederilor art. 123 din Legea nr. 85/2014, statuările la nivel de principiu care susţin soluţia din dispozitiv sunt edificatoare pentru demersul de interpretare din prezentul dosar.

Ceea ce instanţa supremă subliniază în mod constant în cuprinsul considerentelor acestei decizii reprezintă concluzia conform căreia o acţiune în rezilierea sau rezoluţiunea unui contract în derulare nu mai este posibilă dacă are ca fundament neplata unor creanţe anterioare, chiar şi în ipoteza în care nu se solicită şi plata acelor creanţe, faţă de prevederile imperative ale art. 123 din Legea nr. 85/2014, contractul fiind menţinut ope legis (paragraful 104).

În aceste circumstanţe şi ţinând cont de fundamentele care justifică atât interdicţia de a solicita rezoluţiunea unui contract după data deschiderii procedurii insolvenţei, pentru neplata unor creanţe anterioare acestui moment, cât şi raţiunea acestei interdicţii cuprinsă în art. 123 din Legea nr. 85/2014, este de neconceput, din punct de vedere logic, ca acţiuni în rezoluţiune, având acelaşi obiect şi aceleaşi temeiuri, dar introduse anterior deschiderii procedurii insolvenţei să nu fie stopate prin intermediul instituţiei suspendării de drept consacrate de art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, de vreme ce fundamentele justificative ale suspendării reglementate de acest text de lege sunt esenţial aceleaşi cu cele au conturat conţinutul art. 123 din acelaşi act normativ.

Un argument suplimentar în sensul acestei concluzii îl constituie dispoziţiile art. 123 alin. (6) din legea nr. 85/2014 conform cărora:

"Dacă vânzătorul unui bun a reţinut titlul de proprietate până la plata integrală a preţului vânzării, vânzarea va fi considerată executată de către vânzător şi nu va fi supusă prevederilor alin. (1), rezerva fiind opozabilă administratorului judiciar/lichidatorului judiciar dacă au fost efectuate formalităţile de publicitate prevăzute de lege. Bunul cu privire la care vânzătorul a reţinut titlul de proprietate intră în averea debitorului, iar vânzătorul beneficiază de o cauză de preferinţă, potrivit art. 2.347 din C. civ..".

Conformitatea acestui text de lege cu principiile constituţionale a fost confirmată de Curtea Constituţională a României prin Decizia nr. 571/2023 şi ulterior prin Decizia nr. 70/2025.

Aşadar, în acord cu acest text de lege, indiferent dacă există sau nu pe rol o acţiune în rezoluţiune judiciară (legea nu distinge), în ipoteza unei vânzări cu rezerva proprietăţii până la plata integrală a preţului, consimţită de un creditor-vânzător diligent, de la data deschiderii procedurii insolvenţei debitorului-cumpărător se produce şi transferul proprietăţii bunului din patrimoniul creditorului-vânzător în patrimoniul debitorului-cumpărător insolvent, iar vânzătorul nu va mai avea dreptul să susţină ori să demareze o acţiune în rezoluţiune (pentru cauze de neexecutare anterioare deschiderii procedurii) ci va avea doar opţiunea de a se înscrie cu diferenţa de preţ neîncasată în tabelul de creanţe, beneficiind totuşi de preferinţă la distribuirea preţului obţinut din valorificarea bunului în cadrul procedurii insolvenţei.

Or, dacă dispoziţiile art. 123 alin. (6) din Legea nr. 85/2014 reglementează un astfel de regim juridic pentru ipoteza unei vânzări cu rezerva proprietăţii, nu există niciun argument logic, încadrabil în filosofia legii insolvenţei, pentru a se susţine că în cazul altor vânzări obişnuite, în care transferul proprietăţii de la vânzător la cumpărător (viitorul debitor insolvent) s-a produs la data încheierii contractului, în acord cu regulile consacrate de art. 1674-1676 C. civ., iar debitorul este titularul dreptului real de proprietate la data deschiderii procedurii insolvenţei, o acţiune în rezoluţiunea contractului pentru neplata preţului, având ca finalitate urmărită scoaterea bunului din averea debitoarei şi întoarcerea lui în averea creditorului, ar putea fi în continuare susţinută ori demarată chiar şi după deschiderea procedurii insolvenţei.

Pe de altă parte, o altă controversă în cadrul divergenţei a fost legată de caracterul real sau personal al unei acţiuni în pronunţarea rezoluţiunii judiciare, în contextul în care este unanim acceptat că o acţiune reală îndreptată împotriva unei pârâte, faţă de care se deschide procedura insolvenţei în cursul procesului, nu se circumscrie sferei de litigii în privinţa cărora operează suspendarea de drept în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

În contrast cu opinia majoritară, apreciez că o acţiune în pronunţarea rezoluţiunii judiciare nu este o acţiune reală ci reprezintă o acţiune mixtă, în cadrul căreia reclamantul îşi întemeiază pretenţiile deduse judecăţii, în acelaşi timp, atât pe un drept de creanţă cât şi pe un drept real, ambele izvorâte din acelaşi act juridic, având aşadar aceeaşi cauză juridică. Acţiunea în rezoluţiunea unei vânzări este mixtă deoarece prezintă:

- o componentă principală - acţiunea personală - ce derivă din contract, constând în dreptul de a cere rezoluţiunea, drept care îşi are fundamentul în culpa contractuală a celeilalte părţi contractante în executarea propriilor obligaţii asumate, acţiune prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani şi care poate fi promovată numai împotriva titularului obligaţiei corelative dreptului de creanţă;

- o componentă subsidiară - acţiunea reală - constând în pretenţia de restituire a bunului ce a făcut obiect al contractului, ca efect al rezoluţiunii care se produce cu efect retroactiv, ceea ce înseamnă că dreptul real transmis prin contract, revine în patrimoniul reclamantului de îndată ce acţiunea în rezoluţiune este admisă iar contractul este desfiinţat, reclamantul redobândind, în acest context, calitatea de titular al dreptului real şi având, în această calitate, prerogativa de a cere predarea bunului de la orice persoană care l-ar deţine fără niciun titlu, inclusiv de a cere restituirea de la pârâtul din acţiunea în rezoluţiune al cărui titlu tocmai a fost desfiinţat prin admiterea capătului principal al acţiunii.

Din această perspectivă, în contrast cu considerentele opiniei majoritare, apreciez că o acţiune reală este acea acţiune în justiţie în cadrul căreia pretenţia formulată de reclamant (revendicare, evacuare, grăniţuire etc.) se întemeiază pe un drept real, pe care reclamantul afirmă că îl deţine în patrimoniu şi a cărui existenţă, dacă este contestată, o poate dovedi prin probe.

Prin urmare, nu scopul (efectul) urmărit prin acţiune - acela al dobândirii sau redobândirii unui drept real - este criteriul în funcţie de care o acţiune patrimonială este calificată a fi reală, personală sau mixtă. Tocmai de aceea o acţiune a promitentului cumpărător prin care acesta solicită pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract translativ de proprietate, nu este o acţiune reală, deşi scopul urmărit este acela de a dobândi proprietatea bunului cu privire la care s-a încheiat promisiunea. Cu toate acestea, o astfel de acţiune în justiţie rămâne o acţiune personală deoarece dreptul pe care îl afirmă reclamantul cumpărător şi a cărui valorificare îl solicită - dreptul de a dobândi proprietatea prin încheierea unui contract translativ - este un drept personal, de creanţă, izvorât din antecontractul încheiat anterior de părţi.

Aşa fiind, numai acele acţiuni patrimoniale în justiţie sunt veritabile acţiuni reale în cadrul cărora reclamantul îşi arogă calitatea de titular al dreptului real afirmat şi îşi sprijină pretenţia dedusă judecăţii pe această calitate. În această paradigmă, acţiunea reală împrumută o serie de caracteristici ale dreptului real pe care îl apără. Astfel, spre exemplu, de vreme ce un drept real este un drept opozabil erga omnes, o acţiune reală poate fi îndreptată împotriva oricărei persoane care neagă, nesocoteşte sau încalcă dreptul real afirmat de reclamantului.

În contrast cu acţiunile reale, specificul acţiunilor personale este acela că ele se întemeiază pe un drept de creanţă, izvorât fie dintr-un contract (principalul izvor de obligaţii civile), fie dintr-un alt fapt sau act licit ori ilicit generator de obligaţii şi, corelativ, de drepturi de creanţă. Acţiunile personale, ce apără drepturi de creanţă, pot fi exercitate numai în contradictoriu cu titularul obligaţiei corelative şi sunt, de regulă, prescriptibile extinctiv iar în categoria acestor acţiuni intră şi cererile în justiţie pentru rezoluţiunea sau rezilierea unui contract, indiferent dacă obiect al contractului l-a reprezentat un drept real sau un drept de creanţă.

În mod implicit, chiar şi C. proc. civ. califică acţiunile în rezoluţiune/reziliere ca fiind acţiuni personale (sau mixte) iar nu acţiuni reale, prin manierea de reglementare a regulilor de competenţă.

În acest sens, dacă prevederile art. 117 C. proc. civ. stabilesc competenţa exclusivă a acţiunilor reale imobiliare în favoarea instanţei de la locul situării imobilului, prevederile art. 113 pct. 3 din acelaşi act normativ consacră o competenţă alternativă a mai multor instanţe atunci când este vorba despre cereri în rezoluţiunea unui contract, indiferent dacă prin acel contract s-a transmis un drept real ori un drept de creanţă.

Este adevărat că, art. 1368 din C. civ. de la 1864, statua expres că "acţiunea vânzătorului pentru rezoluţiunea vânzării este reală". Această "inadvertenţă" legislativă a fost însă observată de doctrina vremii, subliniindu-se că această calificare a acţiunii în rezoluţiunea vânzării ca fiind o acţiune reală are ca temei exclusiv dispoziţia legală cuprinsă în C. civ. de la 1864 şi niciun alt argument suplimentar. Altminteri, din perspectiva naturii sale juridice şi în absenţa unei calificări date de lege, o astfel de acţiune rămâne una personală izvorâtă din contract iar nu întemeiată pe calitatea de titular al unui drept real al reclamantului care o promovează.

Din această perspectivă, contrar argumentelor cuprinse în opinia majoritară, apreciez că omisiunea legiuitorului care a elaborat noul C. civ. (intrat în vigoare la 1 octombrie 2011) de a relua conţinutul normei din fostul art. 1368 din C. civ. anterior de la 1864, a fost rodul intenţiei şi consecinţa valorificării contribuţiilor doctrinare anterioare în ceea ce priveşte natura juridică a unei acţiuni în rezoluţiune, chiar şi atunci când aceasta priveşte un contract de vânzare a unui bun imobil.

Date fiind aceste considerente, concluzionez prin a sublinia că acţiunea în rezoluţiune este o acţiune mixtă care, în principal este fundamentează pe dreptul personal de a cere rezoluţiunea, drept ce izvorăşte dintr-un contract, drept patrimonial prescriptibil extinctiv, drept care, deşi potestativ prin natura sa, este alăturat dreptului de creanţă dobândit prin contract, constituindu-se într-o prerogativă alternativă de care dispune creditorul pentru ipoteza în care dreptul său de creanţă nu ar fi satisfăcut benevol de către debitor.

Aşa fiind, reclamantul dintr-o acţiune în rezoluţiune este titularul unui drept de creanţă care însă nu mai acţionează pentru realizarea creanţei, ci acţionează, în considerarea creanţei nesatisfăcute, prin exercitarea opţiunii alternative şi potestative de care dispune, acela de a obţine desfiinţarea contractului şi repunerea în situaţia anterioară. Acest demers judiciar se fundamentează şi este în strânsă legătură tot cu dreptul de creanţă dobândit prin contract, iar atâta vreme cât finalitatea urmărită prin exerciţiul acestui drept de a cere rezoluţiunea se repercutează negativ asupra averii debitoarei intrate în insolvenţă, în sensul că duce la "extragerea" dreptului de proprietate asupra bunului din patrimoniul debitoarei care va rămâne un simplu deţinător de fapt al bunului, fără niciun titlu valabil asupra acestuia, apreciez că o astfel de acţiune se circumscrie sintagmei "acţiune privind realizarea creanţelor asupra averii debitoarei" cuprinsă în art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

În ceea ce priveşte argumentul invocat de autorii opiniei majoritare, întemeiat pe conţinutul paragrafului 95 din Decizia nr. 22/2024, pronunţată în cadrul unui recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, apreciez că acesta nu poate fi valorificat prin scoaterea lui din contextul argumentativ în cadrul căruia a fost inserat.

Controversa jurisprudenţială, care a generat promovarea şi soluţionarea respectivului recurs în interesul legii, a privit modul de aplicare a dispoziţiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014 referitoare la intervenirea suspendării de drept, în situaţia căilor de atac declarate atât de către creditor cât şi de către debitor, mai ales în acele cazuri în care criticile din căile de atac priveau una şi aceeaşi creanţă din cadrul aceluiaşi raport juridic. Mai precis, instanţa supremă a fost chemată să tranşeze, în contextul dispoziţiilor art. 75 alin. (1) şi art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014, dacă într-un astfel de context judiciar, se justifică a fi suspendată numai acţiunea (apelul) creditorului, trebuie suspendate ambele apeluri declarate sau, dimpotrivă, ambele apeluri declarate ar trebui să fie judecate de instanţa de drept comun.

Date fiind aceste premise, printre alte statuări preliminare dezlegării chestiunii aflate în dispută, instanţa supremă a subliniat în paragraful 95 că:

"(...) nu se suspendă decât acţiunile pentru recuperarea creanţelor, nu şi cele care au ca obiect rezilierea/rezoluţiunea contractelor pentru neexecutare, acţiunile prin care se solicită anularea unui act juridic, acţiunile reale etc. În situaţia în care astfel de acţiuni în anulare, reziliere sau rezoluţiune au şi capete de cerere subsidiare, constând în restituirea prestaţiilor sau acoperirea unor prejudicii ca urmare a admiterii capătului principal de cerere, acestea vor fi disjunse şi suspendate în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014".

Această statuare nu este eronată şi nici nu contravine concluziei din prezenta opinie separată deoarece o acţiune în rezoluţiune a unui contract, pentru neexecutarea obligaţiilor, nu se circumscrie de plano prevederilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Dimpotrivă, o astfel de acţiune în rezoluţiune poate fi singurul mijloc procedural prin care creditorul titular al unui drept de creanţă, dar având corelativ o obligaţie de a face, poate obţine transformarea acestei obligaţii de a face într-o obligaţie de a da (o sumă de bani) a debitorului, cu care creditorul să se poată înscrie ulterior la masa credală. În cadrul unor astfel de acţiuni, în care creditorul nu are o creanţă în bani, ci un drept de creanţă căruia îi corespunde o obligaţie de a face (de a construi, de a presta un serviciu), acţiunea în rezoluţiune reprezintă unul din demersurile judiciare legitime prin care să obţină nu numai desfiinţarea contractului dar şi dobândirea unui drept de creanţă constând în îndreptăţirea de a primi o sumă de bani, cu care să se poată înscrie în tabelul de creanţe şi să participe în cadrul procedurii insolvenţei în vederea satisfacerii creanţei astfel recunoscute.

În această cheie trebuie citită şi fraza finală a paragrafului 95 din decizia instanţei supreme antereferită, respectiv că, dacă în cadrul unor astfel de acţiuni în rezoluţiune, există şi capete accesorii de cerere având ca obiect restituirea prestaţiei sau plata unor despăgubiri, pentru aceste categorii de cereri va interveni suspendarea de drept a litigiului, iar creditorul îşi va putea valorifica pretenţiile exclusiv în procedura insolvenţei prin depunerea unei cereri de înscriere în tabelul de creanţe.

În litigiul dedus judecăţii în prezentul dosar nu este însă vorba despre o acţiune în rezoluţiune prin intermediul căreia reclamantul să urmărească desfiinţarea contractului cu consecinţa dobândirii unui drept de creanţă cu care să se poată înscrie la masa credală, circumscris efectului retroactiv şi restitutiv de prestaţii al rezoluţiunii sa sancţiune juridică.

Prin demersul judiciar de faţă, reclamanta a urmărit ca în schimbul dreptului său de creanţă pe care îl are (constând în îndreptăţirea de a primi o sumă de bani) şi pe care, în caz de insolvenţă a debitorului-pârât, îl putea solicita exclusiv prin înscriere la masa credală, să obţină desfiinţarea (rezoluţiunea) contractului şi, ca efect direct, redobândirea proprietăţii asupra bunului vândut. O atare finalitate se răsfrânge însă direct şi negativ asupra activului patrimonial al debitoarei deoarece, de la data rămânerii definitive a cererii în rezoluţiune (prin ipoteză, pronunţată/definitivată în cursul procedurii insolvenţei), dreptul de proprietate asupra bunului va reveni, prin efectul hotărârii judecătoreşti, în patrimoniul reclamantului-vânzător, adică bunul va fi scos din averea debitoarei şi nu va mai putea fi utilizat nici în procedura de reorganizare şi nici, eventual, valorificat în procedura lichidării deoarece debitoarea nu ar mai deţine asupra acestuia niciun titlu valabil, fiind un simplu deţinător de fapt al bunului căruia îi revine obligaţia firească de a-l restitui proprietarului.

În acelaşi timp, finalitatea acestei acţiuni ar face ca reclamantul-creditor să poată ocoli procedura insolvenţei la care trebuia să se înscrie cu creanţa sa (suma de bani pe care i-o datora debitorul conform cotractului), redobândind un bun, aflat în mod legitim şi valabil în averea debitoarei la data deschiderii procedurii insolvenţei, pe cont propriu şi în interes propriu exclusiv, contrar caracterului concursual şi colectiv al procedurii insolvenţei.

În concluzie, prin raportare la considerentele expuse supra, personal apreciez că o interpretare a dispoziţiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, atât din perspectivă gramaticală şi literală, dar şi din perspectivă sistematică, impune concluzia conform căreia, sunt de principiu excluse din sfera de aplicare a acestui text de lege acţiunile reale, în cadrul cărora creditorul reclamant îşi întemeiază pretenţia sa pe calitatea sa de titular de drept real opozabil erga omnes şi susţine lipsa oricărui drept al pârâtului debitor asupra bunului ce constituie obiect al pretenţiei. Sunt, de asemenea excluse acţiunile judiciare îndreptate împotriva debitoarei insolvente prin care se solicită constatarea nulităţii absolute ori anularea actelor juridice de dobândire a unor bunuri deoarece acestea pun în discuţie validitatea dobândirii lor şi legitimitatea utilizării acestor bunuri în procedura insolvenţei, fie că este vorba despre etapa reorganizării judiciare, fie că este vorba despre etapa lichidării patrimoniului, în ambele cazuri putând fi avute în vedere numai bunuri intrate cu titlu valabil în averea debitoarei. De asemenea, vor trebui excluse din sfera de aplicare a prevederilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 şi acţiunile în rezoluţiune prin care reclamantul tinde a dobândi un drept de creanţă cu care să se poată înscrie la masa credală, urmând a participa, alături de alţi creditori, la acesstă procedură colectivă şi concursuală având ca finalitate principală acoperirea întregului pasiv patrimonial al debitoarei.

În schimb, ori de câte ori pretenţia reclamantului se fundamentează pe un drept de creanţă opozabil inter pares (căruia în corespunde o obligaţie corelativă a debitorului de a da o sumă de bani) sau un drept potestativ de a cere rezoluţiunea unui contract, drept alternativ recunoscut creditorului titular al unui drept de creanţă, dacă finalitatea acţiunii în rezoluţiune este extragerea/scoaterea din patrimoniul debitoarei a unui bun pe care aceasta îl deţine în temeiul unui titlu valabil la data deschiderii procedurii insolvenţei, astfel de acţiuni trebuie circumscrise sferei de incidenţă a dispoziţiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 şi trebuie suspendate deoarece raţiunea acestor prevederi legale este aceea de a proteja patrimoniul debitoarei faţă de orice acţiune a creditorilor care ar avea ca finalitate diminuarea masei active a acesteia şi compromiterea scopului procedurii insolvenţei, atât din perspectiva asigurării unui tratament egal tuturor creditorilor afectaţi de insolvenţa în care a ajuns debitorul, cât din perspectiva acordării unei şanse de redresare a activităţii acestuia.

Pe cale de consecinţă, de vreme ce, în acord cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, constatând că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile procedurale cuprinse art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, consider că soluţia ce trebuia pronunţată în recurs era aceea de admitere a căii de atac declarate, de casare, a hotărârii atacate, în aceste limite, cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, în acord cu dispoziţiile art. 497 corelate cu art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în vederea rejudecării apelului declarat de pârâtă împotriva sentinţei nr. 168 din 29 februarie 2024 şi a încheierii de şedinţă din 14.03.2023, ambele pronunţate de Tribunalul Prahova.