Rejection of unjust enrichment claim for business loan transfers: scope of cassation review and requirement of subjective error under Civil Code Art. 1341

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş – secţia a II-a Civilă la 18.12.2020, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea care o va pronunţa, să oblige pârâta la restituirea către reclamant a sumei totale de 42.000 euro sau a echivalentului în RON a acesteia, calculată la cursul B.N.R. din ziua plăţii, la care se adaugă dobânda legală, calculată din 20.10.2017 pentru suma de 10.000 euro şi, respectiv din 17.11.2017 pentru suma de 32.000 euro; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 294/NLP/PI/18.05.2021, Tribunalul Timiş – secţia a II-a Civilă a respins excepţia prematurităţii cererii; a admis în parte acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă la restituirea către reclamant a sumei de 42.000 euro, la care se adaugă dobânda legală aferentă începând din 24.03.2020 şi până la data restituirii integrale; a obligat pârâta la plata sumei de 5.195,55 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.

Împotriva acestei sentinţe civile, pârâta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 103/A/22.02.2022, Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă a admis apelul şi a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea şi a înlăturat dispoziţia de obligarea a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii civile, reclamantul a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Prin decizia nr. 2249/02.11.2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă sub nr. x/2020*.

Prin decizia civilă nr. 441/A/04.10.2023, Curtea de Apel Timişoara – secţia de Insolvenţă, Societăţi, Concurenţă Neloială şi Litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi a respins apelul pârâtei şi a obligat apelanta să-i achite intimatului suma de 2.728,22 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii civile, pârâta a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susţinut că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dreptului la apărare.

Recurenta a arătat că în faţa instanţei de apel a formulat o cerere întemeiată de acordare a unui nou termen de judecată, invocând faptul că nu a reuşit să îşi asigure serviciile unui apărător; cu toate acestea, instanţa i-a respins solicitarea şi a soluţionat cauza la primul şi singurul termen stabilit. Totodată, a evidenţiat că, pentru termenul din 04.10.2023, a încercat să contacteze mai mulţi avocaţi, însă a fost refuzată din cauza protestului în care se aflau avocaţii la acel moment.

De asemenea, a invocat o altă încălcare a dreptului la apărare, subliniind că instanţa, deşi i-a respins cererea de amânare, nu a dispus nici amânarea pronunţării pentru a-i permite să formuleze concluzii scrise, cu nesocotirea art. 222 C. proc. civ.

În continuare, a invocat şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., subliniind insuficienta motivare a hotărârii; sub acest aspect, a susţinut că instanţa de apel a preluat tale quale analiza realizată de tribunal cu privire la îndeplinirea condiţiilor plăţii nedatorate, fără a efectua o verificare a argumentelor recurentei, probelor şi a temeiurilor de drept. Din această perspectivă, invocă încălcarea dispoziţiilor art. 264 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanţa are obligaţia de a examina totalitatea elementelor cauzei, precum şi probele administrate.

Recurenta a mai afirmat că instanţa de apel a ignorat considerentele obligatorii ale deciziei de casare şi nu a motivat hotărârea, aceasta limitându-se la a concluziona că sunt îndeplinite condiţiile plăţii nedatorate.

În susţinerea acestor critici, recurenta a invocat şi încălcarea art. 5 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., rap. la art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, susţinând că nu i s-a asigurat un proces echitabil.

Concluzionând, recurenta a susţinut că decizia recurată nu respectă exigenţele privind motivarea hotărârilor judecătoreşti prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi că instanţa a oferit o motivare superficială, din care nu reiese dacă judecătorul s-a aplecat asupra apărărilor şi a probelor de la dosar.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel a făcut o interpretare şi aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1.341 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

Astfel, a susţinut că instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze concret incidenţa condiţiilor plăţii nedatorate, respectiv: (i) prestaţia care a avut loc să fi avut semnificaţia unei plăţi, (ii) datoria să nu existe din punct de vedere juridic şi (iii) plata să fi fost făcută din eroare.

Or, potrivit recurentei, în cauză nu este făcută dovada erorii, întrucât plata a fost efectuată de reclamant în executarea unui angajament contractual, cu intenţia de a acorda un împrumut finanţator; astfel, s-a constituit un raport juridic contractual de împrumut, neputând fi vorba despre o plată nedatorată.

Recurenta a susţinut, de asemenea, că, în raport de considerentele curţii de apel reţinute în rejudecare, cel mult s-ar putea vorbi despre error in personam, ipoteză în care nu este admisibilă o acţiune întemeiată pe plata nedatorată; într-o atare situaţie, potrivit susţinerilor sale, singura cale procedurală posibilă ar fi fost promovarea unei acţiuni în constatarea nulităţii relative a contractului.

În sprijinul acestor susţineri, recurenta a invocat şi practica instanţelor de judecată, evidenţiind că în situaţii similare s-a considerat că nu sunt întrunite condiţiile art. 1.341 C. civ.

Totodată, a arătat că, având în vedere relaţiile contractuale existente între părţi la momentul efectuării plăţilor, nu se poate susţine că acestea au fost făcute din eroare, cu atât mai mult cu cât intimatul a oferit în mod uzual împrumuturi finanţatoare recurentei, aspect care reiese din fişele contabile aferente anilor 2017-2019 şi din extrasul de cont; sumele în discuţie în prezentul litigiu nu sunt singurele plăţi efectuate de intimat.

A subliniat, de asemenea, că lipsa unei convenţii scrise este justificată de relaţiile contractuale existente între părţi, practica uzuală fiind neîncheierea de contracte scrise; în acest sens, a reiterat că fişele contabile menţionate au fost întocmite de contabila aflată sub controlul intimatului, ceea ce confirmă fără dubiu intenţia acestuia de a finanţa dezvoltarea proiectelor imobiliare agreate.

Recurenta a mai invocat că plata din 20.11.2017 este menţionată în mod expres în balanţa analitică aferentă anului 2017, document contabil întocmit chiar de contabila intimatului, ceea ce confirmă existenţa unei relaţii contractuale de împrumut.

Potrivit recurentei, instanţa de apel, în primul ciclu procesual, a calificat în mod legal şi temeinic respectivele plăţi ca fiind împrumuturi finanţatoare, acordate în mod constant de către intimat, cu obligaţia de restituire. Lipsa unui înscris nu este imputabilă recurentei, iar relaţiile dintre părţi, desfăşurate pe o perioadă de patru ani, confirm existenţa unor raporturi juridice de natură contractuală.

În concluzie, a evidenţiat că, în contextul prezentat, curtea de apel, în rejudecare, s-a limitat la o analiză formală şi superficială a presupusei îndepliniri a condiţiilor plăţii nedatorate, insistând pe eroarea în efectuarea plăţilor. Însă, în opinia recurentei, intimatul a avut intenţia acordării împrumutului finanţator, aşa cum a constatat instanţa de apel în primul ciclu procesual existenţa contractului de împrumut. Astfel, în niciun caz nu se poate susţine ipoteza efectuării unei plăţi din eroare, fiind legală şi temeinică interpretarea art. 1.341 C. civ. oferită de curtea de apel în primul ciclu procesual, context în care recurenta a redat pe larg aspecte referitoare la situaţia de fapt, prin care tinde să arate netemeinicia pretenţiilor reclamantului.

La 13.02.2024, intimatul a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reţine următoarele:

Circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea dreptului la apărare, susţinând că instanţa de apel i-a respins cererea de amânare a judecării cauzei în vederea angajării unui apărător, şi, totodată, nu a dispus amânarea pronunţării pentru a-i permite formularea de concluzii scrise, contrar dispoziţiilor art. 222 C. proc. civ.

Instanţa supremă notează că apelul a fost redactat şi motivat de un avocat, ceea ce confirmă faptul că recurenta a beneficiat de asistenţă juridică în etapa procesuală anterioară. În rejudecare, instanţa de apel a stabilit termenul de judecată pentru data de 04.10.2023, iar citaţiile au fost emise la 04.07.2023; cererea de amânare a judecării apelului a fost formulată cu o zi înainte de termenul fixat, iar instanţa de apel a respins-o apreciind că nu au fost invocate motive temeinice care să justifice amânarea şi că recurenta a avut la dispoziţie suficient timp pentru a-şi pregăti apărarea şi a-şi angaja un apărător.

Împrejurarea invocată în recurs, potrivit căreia recurenta a întâmpinat dificultăţi în angajarea unui avocat din cauza protestului desfăşurat în perioada respectivă, a fost făcut abia în etapa recursului, fiind lipsită de relevanţă în analiza legalităţii hotărârii recurate, în condiţiile în care acest aspect nu a constituit un argument evaluat de instanţa de apel la soluţionarea cererii de amânare.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea art. 222 alin. (1) C. proc. civ., amânarea judecăţii pentru lipsă de apărare este o măsură cu caracter excepţional, ce poate fi dispusă doar pentru motive temeinice care nu sunt imputabile părţii sau reprezentantului acesteia. Acordarea unui termen pentru lipsa de apărare reprezintă o facultate a instanţei, şi nu o obligaţie, fiind supusă aprecierii judecătorului cauzei în funcţie de circumstanţele concrete ale speţei. Dreptul de apreciere al judecătorului în acest sens nu încalcă dreptul la apărare consacrat de art. 24 din Constituţie şi de art. 13 din C. proc. civ., ci dimpotrivă, asigură respectarea dreptului la un proces echitabil, desfăşurat într-un termen optim şi previzibil, conform art. 6 din C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, respingerea cererii de amânare a judecăţii, în contextul în care motivele invocate nu au fost considerate temeinicie şi nici dovedite, nu constituie o încălcare a dreptului la apărare.

Totodată, în ceea ce priveşte susţinerea recurentei referitoare la pretinsa încălcare a dreptului la apărare prin nedispunerea amânării pronunţării pentru a i se permite formularea de concluzii scrise, în raport cu art. 222 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta nu a formulat o astfel de cerere, iar în lipsa acesteia instanţa de apel nu era obligată să dispună din oficiu amânarea pronunţării. Aşadar, neexercitarea de către parte a prerogativelor procedurale prevăzute de lege nu poate fi imputată instanţei.

Prin urmare, întrucât nu se poate reţine încălcarea regulilor de procedură privitoare la garantarea respectării dreptului la apărare, iar decizia atacată nu poate fi cenzurată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., criticile recurentei nu pot fi primite.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta afirmă că motivarea hotărârii este superficială şi nu respectă exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., deoarece instanţa de apel a preluat tale quale analiza privind condiţiile plăţii nedatorate efectuată de tribunal, fără a avea în vedere considerentele obligatorii ale deciziei de casare date în primul ciclu procesual; din această perspectivă, susţine că au fost încălcate regulile de procedură prevăzute de art. 264 alin. (1) C. proc. civ. şi că sunt incidente prevederile art. 5 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., rap. la art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În prealabil, Înalta Curte notează că prezenta cauză se află pentru a doua oară în faza recursului pe rolul instanţei supreme şi că, anterior a fost pronunţată o decizie de casare a hotărârii pronunţate în apel, reţinându-se, în esenţă, că instanţa de apel a depăşit limitele calificării juridice atribuite de către reclamant, încălcând art. 9 şi art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

În rejudecare, în conformitate cu art. 501 C. proc. civ., instanţa de apel are obligaţia de a respecta rezolvarea dată de instanţa de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, să reexamineze cauza concordant acesteia şi să urmeze îndrumările instanţei ierarhic superioare, principiu justificat atât pe autoritatea de lucru judecat, cât şi pe autoritatea ierarhică instanţei superioare.

În speţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a respectat limitele casării, astfel cum au fost arătate prin decizia nr. 2249/02.11.2022, procedând la o reanalizare a cauzei şi lămurirea temeiului juridic al acţiunii, în concordanţă cu susţinerile de fapt şi de drept ale reclamantului, precum şi cu apărările formulate de pârâtă – care a susţinut existenţa unui raport juridic contractual de împrumut.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel nu a ignorat considerentele obligatorii ale deciziei de casare.

Distinct de aceste considerente, analiza deciziei recurate nu confirmă însă ipoteza de nelegalitate pe care o descrie art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece instanţa de apel a oferit o motivare amplă pentru menţinerea dispoziţiei de admitere a acţiunii; aceasta a analizat argumentele părţilor şi a explicat raţionamentul care a fundamentat respingerea apelului, permiţând astfel exercitarea controlului judiciar de către instanţa de recurs.

Instanţa de prim control judiciar a procedat la o analiză completă a susţinerilor părţilor, prin raportare la probele administrate şi circumstanţele cauzei; în urma acestei examinări, a constatat că sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru admiterea unei acţiuni întemeiate pe plata nedatorată, reţinând că cele două transferuri, în cuantum total de 42.000 euro, nu pot fi calificate drept o formă de creditare sau finanţare a societăţii pârâte, în lipsa oricărei dovezi care să ateste existenţa unei obligaţii corelative – fie dintr-un contract de împrumut, fie izvorâtă dintr-un alt raport obligaţional; pentru a ajunge la această concluzie, instanţa de apel a examinat întregul probatoriu administrat în cauză, cât şi aspectele legate de contextul relaţional dintre părţi şi poziţia lor juridică, fiind avută în vedere şi susţinerea pârâtei privind pretinsa restituire a sumelor în altă monedă, respectiv RON, apărare ce a fost respinsă în lipsa unor explicaţii detaliate.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel nu s-a limitat la o simplă preluare a motivării din hotărârea tribunalului, ci a procedat la o analiză proprie, care reflectă o reală preocupare pentru clarificarea aspectelor învederate de părţi şi aplicarea corectă a normelor incidente în cauză.

Înalta Curte reaminteşte că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului impun judecătorului să examineze cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate şi nu să expună un răspuns detaliat pentru fiecare argument. În acest sens este jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului, în cauzele Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, García Ruiz împotriva Spaniei, Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei; Perez împotriva Franţei.

Prin invocarea încălcării dispoziţiilor art. 264 C. proc. civ., precum şi a pretinsei incidenţe a art. 5 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., rap. la art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, recurenta urmăreşte să pună în discuţie modul de apreciere a probatoriului de către instanţa de apel, cu toate că o atare critică nu se încadrează în limitele motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât vizează aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate. În plus, instanţa de apel a menţionat probele valorificate, dar şi raţiunile pentru care anumite mijloace probatorii au fost înlăturate, context în care instanţa de recurs reaminteşte că modul în care s-a stabilit starea de fapt în apel nu poate fi supus cenzurii instanţei de recurs, în considerarea dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În continuare, recurenta a invocat nelegalitatea deciziei atacate, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit art. 1.341 alin. (1) şi (3) C. civ., în ceea ce priveşte condiţiile plăţii nedatorate.

Analiza argumentelor subsumate acestui motiv relevă, însă, că recurenta reia, în esenţă, aceleaşi aspecte factuale şi apărări formulate pe parcursul judecăţii, asupra cărora instanţele devolutive s-au pronunţat deja.

Astfel, recurenta contestă aprecierile instanţei de apel asupra împrejurărilor de fapt care au condus la concluzia că sunt îndeplinite cerinţele plăţii nedatorate, situaţie în care a readus în discuţie contextul relaţiilor contractuale existente la acel moment între părţi, în care reclamantul oferea uzual împrumuturi finanţatoare pârâtei, susţinând că nu ar fi fost dovedită eroarea la momentul plăţilor şi că cel mult, în cauză, putea fi vorba despre error in personam, ipoteză în care acţiunea ar fi inadmisibilă.

Totodată, recurenta subliniază că inexistenţa încheierii unei convenţii scrise cu privire la sumele de bani este justificată întocmai de relaţiile contractuale dintre părţi, în care practica uzuală era de neîncheiere a unui contract scris; în acest context, apreciază că remiterea sumelor de bani în litigiu ar trebui calificată drept un contract de împrumut, în temeiul art. 2.158 C. civ., fiind făcute trimiteri la probe, cu referire la declaraţiile de martori, fişe contabile, declaraţia notarială autentificată sub nr. x/20.06.2019 şi plata efectuată prin ordinul de plată nr. x/21.02.2019.

Înalta Curte constată că, prin toate aceste afirmaţii, recurenta doar îşi exprimă nemulţumirea faţă de modul în care au fost interpretate şi valorificate probele cauzei, fiind antamate aspecte ce ţin de temeinicia, şi nu de legalitatea hotărârii atacate, care nu pot face obiectul analizei în această etapă procesuală.

De aceea, nici criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi primite.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate nu fundamentează casarea deciziei atacate, care, astfel, se dovedeşte legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 441/A/04.10.2023, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia de Insolvenţă, Societăţi, Concurenţă Neloială şi Litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 mai 2024.