Limits of cassation review in partial termination of agricultural land lease: evidence evaluation and contract clause interpretation

Asupra recursului, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la 25.05.2020, sub nr. x/2020, reclamanta AGROVERDE DI FAVAZZA GIAN LUIGI E FIGLI S.S. ROVERDE DI GUA’ITALIA - SUCURSALA BOGDA, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:

1. rezilierea parţială a contractului de arendă nr. x/27.05.2016 pentru suprafaţa de 94,6211 ha (sau suprafaţa ce va fi stabilită în urma expertizei pe care o solicită), respectiv pentru suprafaţa care, în prezent, nu poate fi exploatată în scop agricol, iar pe cale de consecinţă,

2. reducerea arendei în limita suprafeţei de teren de 313,5383 ha, respectiv a suprafeţei ce poate fi exploatată în scop agricol şi care va fi stabilită prin expertiză (ca diferenţă între total suprafaţă arendată şi suprafaţa ce nu poate fi exploatată) şi

3. obligarea pârâtei de a-i achita daune interese constând în prejudiciul efectiv (reprezentat de arenda achitată) şi beneficiul nerealizat, ambele pentru perioada mai 2017 şi până la rezilierea parţială definitivă a contractului de arendă pentru suprafaţa de 94,6211 ha (respectiv suprafaţa ce va fi stabilită de expertiză ca imposibil de exploatat agricol);

4. obligarea pârâtei de a-i achita daune-interese constând în prejudiciul efectiv (reprezentat de arenda achitată) şi beneficiul nerealizat, ambele pentru perioada mai 2017 şi până la rezilierea parţială definitivă a contractului de arendă pentru suprafaţa de 200,6893 ha (respectiv suprafaţa de teren pe care societatea a adus-o la nivelul la care aceasta poate fi exploatată agricol);

5. cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1270 coroborat cu art. 1786 C. civ., art. 1350 C. civ.

La data de 18.02.2021, reclamanta a depus la dosar explicaţii cu privire la conţinutul petitului 4 al acţiunii, tabel cu numerele de carte funciara şi categoria de folosinţă pentru fiecare parcelă cuprinsă în suprafaţă de 94 ha pentru care solicită rezilierea parţială a contractului - suprafaţă care nu poate fi exploatată în scop agricol, cu menţiunea că nr. CF sunt acelea indicate de societatea pârâtă, conform anexei la contractul de arenda întocmite de aceasta.

La termenul de judecată din 17.05.2022, reclamanta a depus la dosar concluzii scrise, prin care a solicitat:

1. rezilierea parţială a contractului de arenda nr. x/27.05.2016 în principal pentru suprafaţa de 99,0418 ha (89,3662 ha + 0,3499 ha + 9,3257 ha) şi în subsidiar pentru suprafaţa de 93,0161 ha (89,3662 ha+ 0,3499 ha + 3,3 ha), respectiv 89,3662 ha stabilită de expert, reprezentând suprafaţa de teren arendată care, în prezent, nu poate fi exploatată conform categoriei de folosinţa din CF, astfel cum aceasta a fost stabilita de către expert;

2. reducerea arendei în limita suprafeţei de teren în principal de 309,1176 ha (408,1594 ha - 99,0418 ha) şi în subsidiar de 315,1433 ha (408,1594 ha - 93,0161 ha), respectiv 318,7932 ha (408,1594 ha - 89,3662 ha), calculate ca diferenţa dintre total suprafaţa arendată şi suprafaţă ce nu poate fi exploatată stabilită conform expertizei;

3. obligarea pârâtei de a îi achita daune interese constând în prejudiciul efectiv (reprezentată de arenda achitată 61,54 euro x suprafaţa ce nu poate fi utilizată) şi beneficiul nerealizat (apreciat de la 89.404,04 RON), ambele pentru perioada mai 2017 - şi până la rezilierea parţială definitivă a contractului de arendă pentru suprafaţa ce nu poate fi exploatată stabilită la punctul 1;

4. obligarea pârâtei de a îi achita daune interese compuse din:

- prejudiciul efectiv - reprezentată de arenda achitată pentru suprafaţa de teren pe care societatea reclamantă a adus-o la nivelul la care aceasta poate fi exploatată (apreciată ca fiind 200,6893 ha) şi

- beneficiul nerealizat pentru suprafaţa de teren pe care societatea reclamantă a adus-o la nivelul la care aceasta poate fi exploatată (apreciată ca fiind 200,6893 ha), ambele calculate pentru perioada mai 2017 - şi până când se dispune de instanţă în mod definitiv rezilierea parţială a contractului de arendă;

5. Cu cheltuieli de judecată în valoare totală de 94.208,64 RON compusă din: 8.805,90 RON taxa judiciară de timbru, 28.166 RON onorariu de expert în agricultură numit în cauză, 13.200 RON onorariul expertului asistent, 11.050 RON onorariu de avocat, 7.986,74 RON plata contabil în vederea punerii la dispoziţia expertului a actelor solicitate şi 25.000 RON contravaloarea onorariului expertului topograf care a identificat parcelele în teren pe parcursul desfăşurării expertizei.

Prin sentinţa civilă nr. 296/PI din 31.05.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Timiş – secţia a II-a Civilă a respins cererea formulată de reclamantă şi a obligat-o pe aceasta la plata către pârâtă a sumei de 20.000 RON, cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 618/PI din 28.10.2022, Tribunalul Timiş a admis cererea formulată de reclamantă şi a dispus completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 296/PI din 31.05.2022, în sensul că a dispus restituirea către reclamantă a sumei de 1.990,11 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în plus prin OP nr. x/28.05.2020.

Împotriva sentinţei civile nr. 296/31.05.2022, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2020, - reclamanta AGROVERDE DI FAVAZZA GIAN LUIGI E FIGLI S.S. ROVERDE DI GUA’ITALIA - SUCURSALA BOGDA a declarat apel, prin care a solicitat modificarea în tot a sentinţei apelate, iar pe fond admiterea acţiunii.

Prin decizia civilă nr. 341/A din 19 iunie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Timişoara – secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi a admis apelul declarat de către reclamanta B., în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. S.R.L, împotriva sentinţei civile nr. 296/31.05.2022, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2020; a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că: a admis, în parte, acţiunea principală formulată de către reclamantă; a dispus rezilierea parţială a contractului de arendă nr. x/27.05.2016 pentru suprafaţa de 89,3662 ha, suprafaţă care nu poate fi exploatată în scop agricol şi reducerea arendei cu contravaloarea de 6.053,45 euro/an (89,3662 ha x 61,54 euro/ha) aferentă acestor terenuri, începând cu data introducerii acţiunii şi în continuare până la finalizarea contractului.

A obligat pârâta la achitarea de daune-interese reprezentând prejudiciul efectiv, constând în arenda achitată pentru suprafaţa menţionată, în sumă de 27.497,98 euro şi a respins în rest acţiunea.

A obligat pârâta la plata cheltuielilor parţiale de judecată în sumă de 1.448,72 RON şi 724,36 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru pentru rezilierea şi reducerea arendei, 1.331,76 RON şi 665,9 RON, reprezentând taxa de timbru pentru prejudiciu, onorariu parţial de avocat în sumă totală de 8.000 RON fiecare, în mod corespunzător la fond şi în apel şi 66.366 RON, onorarii experţi.

Prin încheierea din 3 octombrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2020, instanţa de apel a admis cererea de îndreptare eroare materială formulată de intimata A. S.R.L. şi a dispus corectarea, atât în cuprinsul considerentelor, cât şi în dispozitivul deciziei civile nr. 341/19.06.2023, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/2020, a erorii de calcul, urmând ca, în loc de reducerea arendei cu 6.053,45 euro/an, să fie menţionată reducerea arendei cu 5.499,59 euro/an.

A respins cererea de lămurire a dispozitivului aceleiaşi decizii, formulată de intimata A. S.R.L.

Împotriva deciziei civile nr. 341/A din 19 iunie 2023, pârâta A. S.R.L. a declarat recurs, în susţinerea căruia, după prezentarea situaţiei de fapt şi a parcursului litigios, a arătat, sub un prim aspect, că hotărârea pronunţată de instanţa de apel se bazează pe o situaţie de fapt neclară, ceea ce echivalează cu o motivare necorespunzătoare şi atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 22 alin. (2), art. 254 alin. (5), coroborate cu art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, scop în care, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.

În aceeaşi ordine de idei, recurenta-pârâtă a argumentat în sensul că decizia instanţei de apel nu cuprinde motivele pentru care o parte din probele administrate au fost înlăturate, deşi acestea au valoare probatorie, fiind pertinente şi concludente în soluţionarea cauzei.

Astfel cum a susţinut recurenta-pârâtă, instanţa de apel nu a stabilit situaţia de fapt prin analizarea tuturor probelor administrate în cauză, nemenţionând nimic despre suprafeţele de teren arendat declarate la A.P.I.A. de către intimată încă din 2016, şi cele ulterioare, până în 2020, depuse la dosar, apărări pe care le-a invocat în dovedirea predării terenului.

De asemenea, instanţa de apel nu a făcut referire la sumele încasate cu titlu de subvenţii pe toată perioada contractului, inclusiv pentru terenurile faţă de care se solicită rezilierea parţială, raportat la prejudiciul pretins.

Potrivit susţinerilor recurentei-pârâte, raportul de expertiză conţine elemente clare asupra identificării parcelelor, sunt fotografii care confirmă faptul că în cadrul unor cărţi funciare s-au identificat suprafeţe de vegetaţie lemnoasă, arbuşti care nu au fost curăţaţi, însă arendaşul a efectuat lucrări agricole în jurul acestor suprafeţe, deci a cunoscut exact locaţia terenurilor şi a efectuat lucrări de exploatare agricolă.

Totodată, instanţa de apel nu a menţionat faptul că în cadrul raportului de expertiză şi a răspunsului la obiecţiunile la raport există concluzii care indică în concret faptul că arendaşul a schimbat categoria de folosinţă a unor suprafeţe (de exemplu a cultivat grâu pe un teren cu destinaţie de păşune etc.).

În continuarea aceleiaşi argumentaţii, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel s-a contrazis în încercarea de argumentare a deciziei.

În acest sens, arată că, la fila x din decizie, a menţionat: "(...) o parte din teren nu se putea exploata în scopul pentru care a fost predat apelantei (...)", pentru ca, ulterior, la fila x din decizie să concluzioneze în sensul că "(...) în ceea ce priveşte obligaţia de a fi predat terenul, integral, în conformitate cu stipulaţiile şi cu scopul pentru care s-a convenit, aceasta nu este verificată în cauză (...)".

Recurenta-pârâtă a mai invocat faptul că instanţa de apel a dispus rezilierea parţială a contractului pentru suprafaţa de 89,3662 ha de teren agricol neexploatabil, fără a sesiza, însă, că acea suprafaţă reprezintă cote părţi din CF-urile expertizate.

Mai mult decât atât, deşi a făcut trimitere la prevederile art. 1516 C. civ., sesizând că apelanta a solicitat doar rezilierea parţială a contractului, instanţa de apel nu a verificat în detaliu concluziile expertizei administrate în cauză, astfel că instanţa de apel a dispus rezilierea contractului cu privire la suprafeţe de teren ce fac parte din cărţi funciare diferite, reprezentând cote părţi ale acestora şi care nu sunt identificate.

Recurenta-pârâtă a apreciat ca fiind esenţial a se stabili şi faptul dacă, având în vedere semnarea celor 3 acte adiţionale la contractul de arendă, s-au acceptat de către arendaş, ulterior semnării acestui contract, şi terenuri ce fac parte din suprafaţa cu privire la care instanţa a dispus rezilierea parţială a contractului. Or, aceste aspecte privitoare la buna-credinţă a părţilor semnatare, la modalitatea de predare a terenurilor, precum şi la stabilirea cuantumului arendei achitate pentru terenurile cu privire la care s-a dispus rezilierea contractului au rămas nesoluţionate.

O altă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează faptul că, deşi obligaţia de plată a daunelor-interese presupunea analiza de către instanţa de apel a condiţiilor cumulative privind antrenarea răspunderii civile contractuale, Curtea nu a motivat decizia, deşi a expus argumente atât prin întâmpinare, cât şi prin concluziile scrise depuse la dosar.

Un alt aspect în susţinerea aceluiaşi motiv de casare vizează faptul că intimata-reclamantă a solicitat prin cererea introductivă rezilierea parţială, începând cu luna mai 2017, însă instanţa de apel nu a menţionat data de la care a calculat daunele-interese, indicând doar perioada de 5 ani. Or, contractul a fost semnat în mai 2016, reclamanta a solicitat daunele-interese din mai 2017, iar instanţa a dispus rezilierea parţială începând cu data introducerii acţiunii, 25.05.2020.

Ca atare, recurenta-pârâtă a concluzionat că, în lipsa unei identificări corecte a acestei perioade şi a modalităţii de calcul, hotărârea recurată apare ca insuficient motivată.

Un ultim argument expus de recurenta-pârâtă este reprezentat de greşita aplicare de către instanţa de apel a regulilor în materie de probaţiune, sens în care a arătat că, deşi a propus un martor care cunoştea condiţiile în care contractul de arendă a fost negociat şi semnat, instanţa de apel a respins audierea acestuia, considerând că nu este utilă soluţionării cauzei.

În acest sens, recurenta-pârâtă a redat anumite pasaje din conţinutul încheierii de şedinţă 19.06.2023, susţinând că, în raport de afirmaţiile reclamantei şi de apărările sale cu privire la predarea terenurilor, proba solicitată apare ca fiind utilă cauzei, lipsa unei motivări a respingerii probaţiunii pe care a propus-o încălcându-i dreptul la un proces echitabil.

Recurenta-pârâtă a invocat şi motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sens în care a susţinut că instanţa de apel a interpretat în mod greşit clauzele contractului nr. x/27.05.2016 şi a actelor adiţionale la acesta.

Astfel, recurenta-pârâtă a arătat că, în ceea ce priveşte modalitatea de încheiere a contractului, instanţa de apel a apreciat ca semnarea acestuia în Italia dovedeşte că terenurile nu puteau fi predate conform clauzelor contractuale, interpretarea clauzelor prevăzute în Capitolul II pct. l din contract neţinând, însă, cont de voinţa părţilor şi de coroborarea cu acţiunile ulterioare ale arendaşului, care a susţinut că nu a primit în folosinţă terenurile arendate, deşi a încasat subvenţia de la A.P.I.A. pentru întreaga suprafaţă arendată, a semnat acte adiţionale de majorare a suprafeţei arendate în 2016, 2017, 2018, fără a contesta suprafeţele, a achitat toate facturile emise pentru plata arendei, astfel cum au fost emise de arendator, pentru întreaga suprafaţă contractată.

Recurenta-pârâtă a apreciat că relevant în acest sens este şi faptul că, potrivit clauzelor contractuale, arendaşul şi-a asumat obligaţia de plată a arendei pentru întreaga suprafaţă de teren, indiferent dacă urma să o lucreze sau nu şi a acceptat expres plata arendei pentru întregul patrimoniu, teren şi imobil-casă cu teren.

În susţinerea aceleiaşi argumentaţii, recurenta-pârâtă a invocat şi faptul că intimata-reclamantă a precizat că a efectuat lucrări de curăţire a terenurilor în perioada 2016-2017, depunând la dosar un înscris în acest sens, cu privire la care apreciază că este întocmit "pro causa". Trecând peste aspectul legalităţii acestui înscris şi făcând trimitere la raportul de expertiză întocmit în cauză, recurenta-pârâtă a invocat faptul că intimata-reclamantă, în încercarea de a-şi proba pretenţiile, nu a făcut decât să confirme faptul că a lucrat terenul arendat încă din 05.06.2016, deci a cunoscut amplasamentul şi starea fizică a acestuia.

Raportat la aspectul reţinut de instanţa de apel, în sensul că lipseşte procesul-verbal de predare primire a terenurilor, recurenta-pârâtă a subliniat că, potrivit contractului, nu există nici o clauză care să instituie o asemenea obligaţie.

Recurenta-pârâtă a mai criticat hotărârea instanţei de apel şi din perspectiva faptului că a analizat materialul probatoriu doar pentru terenurile indicate ca neproductive, deşi, conform clauzelor contractuale, erau aplicabile prevederile privind rezilierea de drept, fără concursul instanţei, ca urmare a neexecutării obligaţiei de predare a terenurilor de către arendator.

Revenind asupra argumentelor expuse anterior, recurenta-pârâtă a susţinut că a predat, iar arendaşul a primit terenul în anul 2016, conform clauzei din contract, iar semnarea contractului în Italia a fost determinată de faptul că cei doi administratori ai părţilor semnatare se aflau în această ţară, ambii fiind cetăţeni italieni.

În susţinerea aceluiaşi motiv de casare, recurenta-pârâtă a mai invocat şi faptul că, raportându-se la regulile prevăzute de art. 1836-1850 C. civ., coroborate cu cele care reglementează contractul de locaţiune, instanţa de apel s-a raportat doar la obligaţiile locatorului, fără a lua în considerare şi obligaţiile corelative ale locatarului.

Recurenta-pârâtă a invocat şi dispoziţiile art. 1796 lit. a) şi art. 1801 C. civ. şi a precizat că, la momentul perfectării contractului şi a actelor adiţionale, arendaşul a putut să constate calitatea terenurilor arendate şi trebuia să reclame arendatorului, fără întârziere, viciile acestora, în condiţiile art. 1690 alin. (3) C. civ., în caz contrar prezumându-se că au fost acceptate, starea bunurilor fiind corespunzătoare.

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă a invocat faptul că instanţa de apel a făcut o interpretare greşită în ceea ce priveşte bunurile ce pot face obiectul unui contract de arendă.

În susţinerea acestei critici, recurenta-pârâtă a arătat că toate terenurile arendate sunt, conform cărţilor funciare anexate la contract, terenuri agricole, categoria de folosinţă fiind identificată în CF-uri ca arabil, PDT, livezi, păşune etc, însă instanţa de apel a exclus din categoria bunurilor agricole ce pot face obiectul contractului de arendă o categorie de bunuri expres prevăzute de art. 1836 C. civ., respectiv terenuri neproductive care pot fi amenajate şi folosite pentru producţia agricolă.

În ceea ce priveşte preţul arendei, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel a înlăturat apărările sale, că s-a raportat exclusiv la concluziile raportului de expertiză, fără a ţine cont de clauzele contractuale şi de depoziţia martorului audiat în cauză şi că, în raport de dispoziţia contractuală prevăzută în capitolul V pct. I, arendaşul are obligaţia de a plăti arenda, indiferent dacă lucrează sau nu terenurile.

Recurenta-pârâtă a apreciat că hotărârea instanţei de apel este nelegală şi din perspectiva faptului că s-a dispus obligarea sa la plata de daune-interese, fără a se raporta la condiţiile cumulative cerute de lege pentru antrenarea răspunderii civile contractuale.

În acest sens, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel nu a motivat respingerea argumentelor şi a apărărilor sale, susţinute de mijloacele de probă, referitoare la executarea cu bună-credinţă a tuturor obligaţiilor asumate prin contract, nu s-a făcut dovada existenţei prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Mai mult decât atât, deşi intimata-reclamantă a susţinut că o parte din teren nu este arabil, aceasta a cunoscut acest aspect, toate terenurile fiind exploatabile şi încadrându-se în bunurile agricole indicate expres de art. 1836 lit. a) C. civ., A.P.I.A. acordând subvenţii pentru astfel de terenuri, cu condiţia să fie întreţinute.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut şi faptul că instanţa de apel a interpretat în mod greşit prevederile art. 1516 C. civ., dispunând rezilierea parţială a contractului, pentru suprafaţa de 89,3662 ha, prin raportare la măsurătorile efectuate în cadrul expertizei, fără a se identifica suprafaţa din punct de vedere cadastral, această dispoziţie a instanţei neputând fi pusă în executare.

În susţinerea acestei critici, recurenta-pârâtă a făcut trimitere la raportul de expertiză întocmit în cauză, redând paragrafe din acesta.

O altă critică de nelegalitate invocată de recurenta-pârâtă vizează faptul că instanţa de apel, deşi a admis în parte apelul, a obligat-o la plata integrală a onorariului expertului.

Invocând dispoziţiile art. 451 alin. (1) şi art. 453 alin. (2) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a dispus în mod nelegal, subiectiv şi nedovedit, obligarea sa la suportarea integrală a onorariului experţilor, având în vedere că apelul a fost admis în parte, situaţia cadastrală identificată prin expertiză este cea cunoscută de proprietar, obiectivele expertizei au fost solicitate de către reclamantă.

Un ultim motiv de casare invocat de recurenta-pârâtă este cel reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în susţinerea căruia recurenta-pârâtă a invocat faptul că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, ce constituie o exigenţă conform art. 6 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, raportându-se la termenul de judecată din 27.03.2023, recurenta-pârâtă a susţinut că preşedintele completului a iniţiat judecata expunând avantajele soluţionării amiabile, în condiţiile în care, în mod expres şi în şedinţa publică, instanţa a susţinut aspecte care ţineau de analiza tuturor probelor şi a apărărilor formulate în calea de atac a apelului.

Mai mult, recurenta-pârâtă susţine că i s-a creat convingerea că instanţa a decis soluţia înainte ca procesul să fie judecat, iar încheierea de şedinţă nu consemnează decât parţial susţinerile din şedinţa publică, motiv pentru care, în raport de dispoziţiile art. 231 pct. 6 C. proc. civ. solicită instanţei de recurs să ceară înregistrarea şedinţei de judecată de la termenul menţionat.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

La 21 februarie 2024, intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care, raportat la criticile dezvoltate de recurenta-pârâtă în susţinerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susţinut că acestea vizează situaţia de fapt şi modalitatea în care instanţa de apel a evaluat probele administrate. Ca atare, a invocat nulitatea recursului, din perspectiva acestui motiv de casare, în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., solicitând aplicarea prevederilor art. 493 alin. (5) din acelaşi cod, solicitând, în rest, respingerea recursului.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Procedând la analiza motivelor de recurs, în ordinea în care acestea au fost formulate, se reţine că, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că instanţa s-a bazat pe o situaţie de fapt neclară, ceea ce echivalează cu o nemotivare.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că textul consacră ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs – nemotivarea hotărârii.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când cuprinde considerente contradictorii între ele, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei, motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Aşadar, în sfera art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. intră lipsa motivării, înţeleasă atât sub aspect formal, dedus din încălcarea dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., cât şi din perspectiva conţinutului considerentelor, înţeles ca o contradicţie a raţionamentului judiciar ori o motivare lipsită, în mod esenţial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit şi inteligibil pentru părţi ori pentru instanţa care exercită un control de legalitate asupra acesteia.

Cu toate acestea, în susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă expune argumente ce exprimă nemulţumirea acesteia cu privire la soluţia instanţei de apel, din perspectiva situaţiei de fapt reţinute de aceasta şi a interpretării probelor administrate în cauză.

În acest context, Înalta Curte aminteşte că pot forma obiect al cercetării judecătoreşti în recurs doar criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate, aceste limite ale judecăţii în recurs rezultând din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile" şi din partea introductivă a art. 488 alin. (1) din acelaşi cod "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…)".

Prin urmare, instanţa de recurs nu poate proceda la verificarea situaţiei de fapt stabilite prin hotărârea atacată şi la reevaluarea, în acest scop, a probelor administrate, ci doar verifică legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta a reţinut-o.

În altă ordine de idei, se cuvine amintit că rolul judecătorului în aflarea adevărului nu este unul absolut, ci, aşa cum reiese din dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., pretins a fi fost nesocotite, "judecătorul este în drept…să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare".

Totodată, obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat, ci motivarea trebuie să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate, ceea ce se verifică în cauză.

Prin urmare, având în vedere că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză şi este suverană în evaluarea necesităţii şi utilităţii probelor solicitate în condiţiile legii, instanţa de recurs nu poate primi criticile recurentei-pârâte potrivit cărora motivarea instanţei de apel nu cuprinde argumentele pentru care o parte din probele administrate au fost înlăturate şi că aceasta a respins (la termenul din 19.06.2023) audierea martorului propus de recurentă în apel cu justificarea că proba nu este utilă cauzei.

Aşa fiind, criticile cu privire la situaţia de fapt sau la modalitatea în care instanţa de apel a evaluat probele administrate sau necesitatea şi utilitatea altor probe solicitate nu pot forma obiect de analiză în coordonatele recursului, ele fiind incompatibile cu limitele imperativ stabilite pentru exercitarea acestei căi de atac extraordinare.

Reţinând, aşadar, că recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greşeli de apreciere a situaţiei de fapt deduse judecăţii ori a probatoriului administrat în cauză, în speţă, Înalta Curte constată că, în realitate, recurenta tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii.

De altfel, nici pretinsul caracterul contradictoriu al unor considerente indicate de recurentă nu poate fi reţinut. Astfel, în ceea ce priveşte aspectul predării terenurilor arendate, concluzia instanţei de apel, în sensul că obligaţia de a fi predat terenul (integral, în conformitate cu stipulaţiile contractuale şi cu scopul pentru care s-a convenit) nu este verificată în cauză, este în acord cu argumentele aduse în susţinerea calificării unui contract ca fiind de arendă, considerent pe care recurenta l-a redat trunchiat. Astfel, în considerentul prim indicat de recurentă ca fiind contradictoriu, instanţa de apel a arătat atât că, în ceea ce priveşte prima condiţie a calificării unui contract ca fiind de arendă, o parte din teren nu se putea exploata în scopul pentru care a fost predat apelantei, dar şi că, în ceea ce priveşte a doua condiţie, nu s-a întocmit un act din care să rezulte expres predarea.

În concluzie, având în vedere că, în cauză, criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu reliefează un eventual viciu al motivării în cele trei ipoteze prevăzute de motivul de casare mai sus amintit, Înalta Curte nu poate reţine incidenţa acestui motiv de casare.

Analizând criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se reţine că, printr-o primă critică, recurenta susţine că instanţa de apel a interpretat greşit clauzele contractului nr. x/27.05.2016 şi a actelor adiţionale la contract, încheiate între părţile litigante.

Contrar argumentelor expuse de recurenta-pârâtă, Înalta Curte apreciază că raţionamentul instanţei de prim control judiciar îşi găseşte suport în conţinutul contractului nr. x/27.05.2016 şi a actelor adiţionale la contract, încheiate între părţile litigante, dând eficienţă clauzelor contractuale în limitele agreate de părţi prin aplicarea regulilor de interpretare a contractelor.

Astfel, se observă că instanţa de apel a examinat clauzele contractuale şi prin raportarea lor la natura contractului de arendă, scopul urmărit de părţi, obiectul contractului, drepturile şi obligaţiile arendatorului, atunci când a arătat că, pentru stabilirea temeiniciei susţinerilor apelantei, este necesar a fi stabilită atât categoria de folosinţă a terenurilor, cât şi predarea lor efectivă.

De asemenea, din cuprinsul deciziei recurate rezultă că instanţa de apel a făcut aplicarea regulii de interpretare sistematică a contractului, examinând corelat clauzele acestuia, în acord cu exigenţele art. 1267 C. civ.

Împrejurarea că instanţa de apel a dat o altă interpretare unor clauze contractuale decât cea pe care a sugerat-o recurenta nu reprezintă o nesocotire a regulilor de interpretare a contractelor.

În realitate, însă, recurenta urmăreşte să obţină o reinterpretare a clauzelor contractuale, raportat la situaţia de fapt şi la probatoriul administrat în cauză, însă o atare critică nu se încadrează în motivul de casare privind încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, dar nici în celelalte motive de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în realitate, vizând aspecte de netemeinicie.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare, recurenta a mai arătat că instanţa de apel a dispus obligarea sa la plata de daune interese, fără a se raporta la condiţiile cumulative cerute de lege pentru antrenarea răspunderii civile contractuale, sens în care, făcând referire la susţinerile sale şi la probele din dosar, a arătat că instanţa de apel nu a motivat respingerea argumentelor şi apărărilor sale raportat la neîndeplinirea condiţiilor privind antrenarea răspunderii civile contractuale.

Cu titlu prealabil, se impune precizarea că, deşi răspunderea civilă contractuală şi rezilierea sunt două concepte juridice legate de neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a contractelor, în speţă, instanţele nu au fost învestite cu o acţiune în răspundere contractuală, ci cu o acţiune în reziliere parţială în cadrul căreia au fost solicitate şi daune interese pentru prejudicii pretinse în executarea contractului.

Însă, pentru a putea stabili incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este necesar ca autorul demersului judiciar să indice normele de drept material pretins a fi fost aplicate/interpretate greşit, dar şi să expună o argumentaţie juridică a nelegalităţii invocate raportat la dispoziţiile legale pretins a fi fost încălcate/interpretate eronat, cu referire concretă la raţionamentul instanţei a cărei hotărâre a fost atacată.

Or, din analiza criticii formulate, se constată că, deşi autoarea recursului şi-a întemeiat demersul judiciar pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate, aceasta nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să se circumscrie motivului de casare indicat, de vreme ce, în susţinerea criticii formulate, s-a limitat la a reproduce ceea ce a susţinut sub acest aspect prin întâmpinarea depusă în apel, fără a aduce critici concrete de nelegalitate subsumate motivului de casare indicat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Printr-o altă critică subsumată aceluiaşi motiv de casare, recurenta a susţinut că instanţa de apel a dat o interpretare greşită art. 1516 C. civ. prin aceea că nu a verificat dacă petitul privind rezilierea parţială a unor suprafeţe de teren, ce fac parte din diferite cărţi funciare, poate fi admis sau dacă concluziile expertizei nu sunt aplicabile petitelor acţiunii.

În esenţă, recurenta susţine că, deşi a dispus rezilierea parţială în conformitate cu măsurătorile efectuate în cadrul expertizei, instanţa nu a indicat şi numărul cărţilor funciare, ceea ce, în opinia sa, face ca această dispoziţie a instanţei să nu poată fi pusă în executare.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 1516 C. civ. reglementează drepturile creditorului în situaţia în care, fără justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia asumată, unul din acestea fiind dreptul de a obţine rezilierea contractului.

În esenţă, recurenta este nemulţumită de faptul că instanţa nu a indicat numărul cărţilor funciare aferente suprafeţelor pentru care s-a dispus rezilierea parţială a contractului de arendă întrucât, prin rezilierea parţială dispusă de instanţă, terenul urmează a fi restituit proprietarului.

Însă, în condiţiile în care autoarea prezentului demers judiciar nu a solicitat nici pe cale de întâmpinare şi nici prin cerere reconvenţională ca, în situaţia admiterii acţiunii, reclamanta să fie obligată la restituirea terenului pentru care s-a dispus rezilierea parţială a contractului de arendă, analiza unei astfel de critici nu este posibilă din punct de vedere legal, întrucât fiind invocată omisso medio, pentru prima dată în recurs, devin incidente dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

În plus, nefiind solicitată o astfel de prestaţie, identificarea respectivelor suprafeţe de teren prin număr de carte funciară nu prezintă relevanţă atâta vreme cât o astfel de restituire nu poate face obiectul unei executări silite în baza deciziei pronunţate în cauză.

Cu privire la cheltuielile de judecată stabilite de instanţa de apel, recurenta îşi exprimă nemulţumirea cu privire la faptul că, raportat la dispoziţiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel a dispus în mod nelegal obligarea sa la suportarea integrală a onorariului experţilor.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reţine că, în calea de atac a recursului, instanţa poate exercita controlul de nelegalitate numai sub aspectul verificării noţiunii de "culpă procesuală" şi a categoriilor de cheltuieli efectuate de părţi ce pot fi incluse în categoria "cheltuieli de judecată".

Astfel, verificând aceste aspecte, se reţine că, în cauză, există culpă procesuală, partea obligată la plata cheltuielilor de judecată fiind partea căzută în pretenţii, iar cuantumul sumei stabilite cu titlu de cheltuieli de judecată include şi onorariul de expert.

Prin urmare, cu toate că, în şedinţa publică, apărătorul recurentei-pârâte a precizat că motivul de recurs privind reevaluarea cuantumului cheltuielilor de judecată nu reprezintă o critică independentă, ci se referă la reevaluarea acestora, în situaţia în care s-ar admite recursul, în cauză, se constată că instanţa a stabilit în mod corect că există culpă procesuală şi, de asemenea, a stabilit în mod corect categoria cheltuielilor ce pot fi incluse în noţiunea de "cheltuieli de judecată" puse în sarcina părţii căzute în pretenţii.

Cât priveşte ultima critică formulată, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care recurenta susţine, în esenţă, că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil întrucât, la termenul din 27 martie 2023, instanţa a dovedit o atitudine părtinitoare faţă de apelantă, Înalta Curte formulează observaţia în sensul că recurenta nu poate aduce în discuţie pe calea prezentului demers judiciar anumite aspecte care i-au creat suspiciune cu privire la imparţialitatea judecătorului cauzei.

Prin urmare, în ce priveşte observaţia recurentei referitoare la o pretinsă lipsă de imparţialitate a completului din apel, Înalta Curte nu o poate reţine, întrucât, în condiţiile în care recurenta nu a formulat cerere de recuzare a judecătorului din apel până la închiderea dezbaterilor, conform art. 44 C. proc. civ., la acest moment procesual, orice critică referitoare la incompatibilitatea judecătorului nu poate fi primită, faţă de dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În concluzie, constatând că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 341/A din 19 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.

Cu privire la cererea formulată de intimata-reclamantă de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că, în şedinţa publică, avocatul care a reprezentat intimata-reclamantă (conform împuternicirii avocaţiale de la fila x) a solicitat cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat (5000 de RON) şi cheltuieli de deplasare şi cazare (în cuantum de 1250,25 RON), a căror dovadă a depus-o la dosarul cauzei .

Constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte în declanşarea litigiului de faţă, în raport de cererea formulată de intimata-reclamantă, urmează a face aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., sens în care va obliga recurenta-pârâtă A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată în sumă totală de 6250,25 RON, către intimata-reclamantă B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 341/A din 19 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.

Obligă recurenta-pârâtă A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6250,25 RON, către intimata-reclamantă B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 mai 2024.