Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1011/2024 AI generated

Appeal against rejection of accessory intervention for abuse of procedural rights dismissed

Case Number Decizia nr. 1011/2024
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the appeals filed by a creditor office and a limited liability company, thereby upholding the Court of Appeal’s decision to reject their accessory intervention request as inadmissible due to an abuse of procedural rights. The dispute arose within insolvency proceedings against a debtor company, where the appellate court had previously admitted the replacements and removal of the judicial liquidator; the appellants, who had filed successive intervention requests with similar arguments, claimed the lower court erred by failing to process the request under standard procedural rules, violating the principles of equality and adversarial proceedings, and applying sanctions not expressly provided by law. Relying on Article 12 of the Code of Civil Procedure regarding the abuse of rights and the special nature of insolvency proceedings which prioritize celerity, the Supreme Court held that the repetitive filing of intervention motions to delay the proceedings constituted a procedural abuse, justifying the rejection of the intervention as the most efficient sanction to prevent harm to other parties. Consequently, the appellate court’s refusal to admit the accessory intervention and its subsequent merits ruling on the liquidator’s replacement remain in force, and the legal basis for the decision rests on the doctrine that abusive exercise of procedural rights allows courts to reject claims to preserve the legitimate interest in a rapid and just resolution.

Legislator headnote

AI generated

art. 57 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, art. 64 din Legea nr. 85/2014, art. 57 alin. (5) Legea nr. 85/2014, art. 57 din Legea nr. 85/2014, art. 31 din O.U.G. nr. 80/2013, art. 64 C. proc. civ; Appeal against rejection of accessory intervention for abuse of procedural rights dismissed: În susţinerea recursului declarat împotriva aceleiaşi decizii, recurenta I. S.R.L., prin administrator special J. şi administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă K., a invocat încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a art. 61 alin. (1) şi (3), art. 63 şi art. 64 C. proc. civ.

Keywords

AI generated
procedural rights insolvency accessory liability abuse of process article of civil procedure right of removal

Cited Legislation

AI generated
art. 57 alin. (4) din Legea nr. 85/2014
x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, în temeiul dispoziţiilor art. 57 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, a dispus înlocuirea lichidatorului judiciar A..
art. 64 din Legea nr. 85/2014
cu lichidatorul judiciar B.., în vederea îndeplinirii atribuţiilor prevăzute de art. 64 din Legea nr. 85/2014 privind debitoarea C.
art. 57 alin. (5) Legea nr. 85/2014
A fost admisă cererea de înlocuire formulată în temeiul art. 57 alin. (5) Legea nr. 85/2014 de lichidatorul judiciar A..
art. 57 din Legea nr. 85/2014
Având în vedere că temeiul de drept al soluţionării cauzei de către judecătorul sindic l-a reprezentat art. 57 din Legea nr. 85/2014, astfel cum a susţinut recurenta, calitatea de părţi la soluţionarea cererilor o au doar membrii comitetului creditorilor şi lichidatorul judiciar.
art. 31 din O.U.G. nr. 80/2013
Sub un ultim aspect, recurenta a arătat că, la termenul de judecată din 14 iunie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, fără a respecta obligaţiile impuse de art. 31 din O.U.G. nr. 80/2013, art.
art. 64 C. proc. civ
82 şi art. 64 C. proc. civ., a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie pe care a formulat-o.
art. 12 C. proc. civ
Or, astfel cum a apreciat recurenta, art. 12 C. proc. civ.
art. 64 din C. proc. civ
A conchis că, prin decizia pronunţată, instanţa de apel a contestat puterea legală a normei prevăzute de art. 64 din C. proc. civ., statuând că hotărârea pronunţată cu privire la cererea sa de intervenţie accesorie nu este susceptibilă de exercitarea căii de atac a recursului.

Cited Case Law

AI generated
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Asupra recursurilor, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin încheierea de şedinţă din 3 octombrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, în temeiul dispoziţiilor art. 57 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, a dispus înlocuirea lichidatorului judiciar A.. cu lichidatorul judiciar B.., în vederea îndeplinirii atribuţiilor prevăzute de art. 64 din Legea nr. 85/2014 privind debitoarea C. S.R.L. A respins cererea de renunţare la mandat formulată de lichidatorului judiciar A.. A dispus încetarea atribuţiilor lichidatorului judiciar A.. A dispus emiterea unor adrese către ambii practicieni în insolvenţă judiciari pentru a le aduce la cunoştinţă înlocuirea.

2. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei încheieri, creditoarea D. şi A.., fost lichidator judiciar al debitoarei C. S.R.L., au formulat cereri de apel pentru soluţionarea cărora, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost înregistrat la 24.10.2022, dosarul nr. x/2017.

Prin decizia nr. 973/2023 din 14 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, au fost admise apelurile declarate de apelanta-creditoare D. şi de A., fost lichidator judiciar al debitoarei C. S.R.L.

Au fost respinse ca neîntemeiate cererile de intervenţie accesorie formulate de E., F. S.R.L. şi G..

A fost schimbată în parte încheierea atacată, în sensul că:

A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a creditorului E. pentru formularea sesizării în temeiul art. 57 alin. (4) din Legea nr. 85/2014.

A fost admisă excepţia inadmisibilităţii cererii formulată de creditorul E..

A fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea din oficiu a judecătorului sindic.

A fost admisă cererea de înlocuire formulată în temeiul art. 57 alin. (5) Legea nr. 85/2014 de lichidatorul judiciar A..

A fost desemnat în calitate de lichidator judiciar provizoriu practicianul B..

Au fost menţinute celelalte dispoziţii.

Prin practicaua aceleiaşi decizii, instanţa a reţinut ca fiind inadmisibilă cererea de intervenţie accesorie formulată de creditoarea Birou H., consecinţă a constatării abuzului de drept.

3. Recursurile formulate în cauză

Birou H. şi I. S.R.L., prin administrator special J. şi administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă K., au declarat recurs împotriva deciziei nr. 973/2023 din 14 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă. Recurenta Birou H. a precizat că motivele de recurs le va depune în termen legal, ulterior comunicării hotărârii şi a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs înregistrate la 26 octombrie 2023, recurenta Birou H. a susţinut că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, că prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prealabil expunerii criticilor sale, recurenta Birou H. a precizat că a formulat cerere de intervenţie accesorie în dosarul nr. x/2017 în sprijinul apărării creditorului I. S.R.L., membru al Comitetului creditorilor.

A mai arătat că dosarul nr. x/2017 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti are ca obiect apelurile declarate de D., membru al Comitetului creditorilor şi A.. - fost lichidator judiciar, împotriva încheierii de şedinţă din data de 03.10.2022 prin care judecătorul sindic a dispus înlocuirea lichidatorului judiciar.

Având în vedere că temeiul de drept al soluţionării cauzei de către judecătorul sindic l-a reprezentat art. 57 din Legea nr. 85/2014, astfel cum a susţinut recurenta, calitatea de părţi la soluţionarea cererilor o au doar membrii comitetului creditorilor şi lichidatorul judiciar.

Ca atare, pentru a putea formula apărări în cauză, ceilalţi creditori din procedura insolvenţei au doar posibilitatea de a formula cereri de intervenţie în condiţiile art. 61 - 67 C. proc. civ. cu scopul de a dobândi calitatea de parte, în exercitarea acestui drept, recurenta susţinând că a depus cererea de intervenţie accesorie în cauză.

Sub un ultim aspect, recurenta a arătat că, la termenul de judecată din 14 iunie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, fără a respecta obligaţiile impuse de art. 31 din O.U.G. nr. 80/2013, art. 82 şi art. 64 C. proc. civ., a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie pe care a formulat-o.

În raport de aceste precizări, în susţinerea criticii de nelegalitate ce vizează depăşirea de către instanţa de apel a atribuţiilor puterii judecătoreşti, recurenta a invocat aplicarea unei sancţiuni neprevăzute de lege, respectiv a respingerii ca inadmisibilă a cererii de intervenţie accesorie în temeiul art. 12 C. proc. civ., pe motivul exercitării abuzive a drepturilor procesuale.

Or, astfel cum a apreciat recurenta, art. 12 C. proc. civ. stabileşte, ca sancţiuni aplicate persoanei care îşi exercită abuziv drepturile procesuale, angajarea răspunderii pentru prejudiciile materiale şi morale cauzate şi obligarea la plata unei amenzi judiciare.

Orice altă sancţiune neprevăzută de lege, cum este refuzul instanţei de a analiza pe fond cererea, reprezintă, în opinia recurentei, o adăugare la norma legală, nepermisă în condiţiile în care atribuţia completării/modificării normelor legale revine exclusiv puterii legislative.

A conchis că, prin decizia pronunţată, instanţa de apel a contestat puterea legală a normei prevăzute de art. 64 din C. proc. civ., statuând că hotărârea pronunţată cu privire la cererea sa de intervenţie accesorie nu este susceptibilă de exercitarea căii de atac a recursului.

O altă critică dezvoltată de recurenta Birou H. vizează faptul că, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În acest sens, recurenta a susţinut că instanţa nu a respectat dispoziţiile art. 64 C. proc. civ. care prevăd imperativ obligaţia de a comunica cererea de intervenţie părţilor şi de a pune ulterior în discuţia acestora admisibilitatea în principiu a cererii de intervenţie.

În motivarea soluţiei, Curtea a arătat că raportarea la dispoziţiile art. 61-64 C. proc. civ. nu poate fi făcută stricto sensu, întrucât procedura insolvenţei are norme specifice, diferite faţă de procedura de drept comun la care se raportează şi căreia i se circumscriu dispoziţiile din C. proc. civ., însă recurenta a subliniat că Legea nr. 85/2014 nu conţine norme derogatorii cu privire la modul de soluţionare a cererilor de intervenţie accesorii, fiind lipsită de temei legal înlăturarea de către instanţă a aplicării art. 64 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ.

În aceeaşi ordine de idei, recurenta a mai precizat că, prin această modalitate de soluţionare a cauzei, au fost nesocotite dispoziţiile art. 8 şi art. 20 C. proc. civ. ce impun judecătorului să respecte principiile fundamentale - printre care şi principiul egalităţii.

Făcând trimitere la dispoziţiile art. 8 C. proc. civ., care statuează în sensul că "În procesul civil părţilor le este garantată exercitarea drepturilor procesuale în mod egal şi fără discriminări", recurenta a precizat că, în cauză, anterior, la trei dintre termenele de judecată, Curtea a făcut aplicarea art. 64 alin. (1) C. proc. civ. şi a comunicat părţilor cererile de intervenţie formulate de E., F. S.R.L. şi G..

De asemenea, prin decizia pronunţată, Curtea a admis în principiu cererile de intervenţie formulate de E., F. S.R.L. şi G. - creditori ai societăţii C. S.R.L., aflaţi în aceeaşi situaţie ca şi recurenta.

Prin urmare, recurenta a afirmat că, în cazul cererii pe care a formulat-o, instanţa a acţionat în mod discriminatoriu şi nu a făcut aplicarea normei legale imperative ce impunea comunicarea cererii.

A mai susţinut recurenta că instanţa de apel a nesocotit şi principiul contradictorialităţii, întrucât a invocat din oficiu exercitarea abuzivă a dreptului de formulare a cererii sale de intervenţie, însă nu a procedat la citarea sa pentru a-i da posibilitatea să formuleze apărări cu privire la aspectul invocat de Curte.

De asemenea, recurenta a invocat nelegalitatea hotărârii şi în considerarea faptului că instanţa de apel a trecut la soluţionarea pe fond a apelurilor, fără să fie împlinit termenul în care putea fi exercitat recursul în temeiul art. 64 alin. (4) C. proc. civ.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta a arătat că art. 64 alin. (4) C. proc. civ. prevede că, în cazul în care se exercită calea de atac împotriva soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie accesorie, judecarea cererii principale se suspendă până la soluţionarea căii de atac, instanţa neputând proceda la soluţionarea pe fond a cauzei mai înainte de a expira termenul pentru exercitarea căii de atac sau după soluţionarea acesteia dacă a fost exercitată.

A concluzionat în sensul că, în aceste condiţii, sunt incidente dispoziţiile art. 174 alin. (2) şi art. 176 pct. 6 C. proc. civ. ce prevăd sancţiunea nulităţii absolute necondiţionate de existenţa unei vătămări.

Sub un alt aspect, recurenta a invocat faptul că instanţa nu a făcut aplicarea art. 82 C. proc. civ. şi a art. 31 din O.U.G. nr. 80/2013.

În acest sens, recurenta a arătat că din practicaua hotărârii rezultă că E. a solicitat instanţei să verifice dacă există dovada calităţii de reprezentant al semnatarului cererii de intervenţie, iar apelanta A.. a solicitat acordarea unui termen pentru ca cererea de intervenţie să fie timbrată, aşa cum s-a procedat şi anterior cu celelalte trei cereri de intervenţie, însă solicitările au fost ignorate de către instanţă, cu toate că, potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut.

În aceste condiţii, recurenta a apreciat că instanţa de apel nu era legal învestită pentru a analiza admisibilitatea cererii de intervenţie accesorie înainte de a constata dacă cererea este legal timbrată şi dacă a fost semnată de o persoană îndreptăţită, neregulile fiind invocate de către părţile din dosar.

Un ultim motiv de casare vizează faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurenta invocând faptul că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 12 şi art. 64 C. proc. civ.

În opinia recurentei, este nelegală soluţia instanţei de apel de a reţine exercitarea abuzivă a dreptului de a formula cererea de intervenţie accesorie, raportat la formularea unor cereri în cascadă, în condiţiile caracterului concursual şi special al procedurii insolvenţei, citarea realizându-se prin B.P.I.

Recurenta a susţinut că nu i se poate imputa "formularea în cascadă" a unor cereri de intervenţie, în condiţiile în care a făcut o singură cerere de intervenţie accesorie în acest dosar, în ultimii trei ani nu a contestat nici un act de procedură în dosarul privind procedura insolvenţei acestei societăţi, nefiind îndeplinite condiţiile pentru a se reţine existenţa abuzului de drept şi sancţionarea acestuia.

În susţinerea acestor argumente, recurenta a arătat că ambele apelante au considerat că nu se poate reţine exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale prin formularea cererii de intervenţie accesorie.

Mai mult, poziţia procesuală a L. S.R.L. încălcă dispoziţiile art. 67 alin. (2) C. proc. civ., întrucât contravenea interesului părţii în favoarea căreia a intervenit - D..

A mai precizat că, în prezenta cauză, au fost citate prin B.P.I. numai părţile ce fac parte din cadrul procesual instituit de art. 57, respectiv administratorul judiciar şi comitetul creditorilor, astfel că dispoziţiile instanţei la termenele de judecată anterioare s-au adresat părţilor din dosarul asociat, fiind cunoscute doar de către acestea, fiind lipsită de temei sancţionarea sa pentru nerespectarea unei dispoziţii a instanţei care nu i-a fost adresată.

Recurenta a mai arătat că formularea cererii de intervenţie accesorie nu reprezintă un abuz de drept, având interesul să intervină şi să susţină apărarea membrului Comitetului creditorilor care a formulat apărări în sensul înlocuirii culpabile a lichidatorului judiciar.

A opinat în sensul că, prin înlocuirea din oficiu a lichidatorului judiciar, se ajunge la desemnarea unui practician imparţial, fiind relevant faptul că, ori de câte ori a fost desemnat de către judecătorul sindic în mod provizoriu un practician în insolvenţă, D., în calitate de creditor majoritar, a hotărât desemnarea unor practicieni în insolvenţă care, prin modul de îndeplinire a atribuţiilor, au determinat tergiversarea procedurii şi au împiedicat realizarea drepturilor de creanţă ale creditorilor. Ca atare, după aproape un an de la deschiderea procedurii de faliment (23.11.2021-03.10.2022), în perioada exercitării atribuţiilor de către A.., nu a fost întocmit în mod complet inventarul bunurilor pentru a putea începe procedura de evaluare şi valorificare a acestora.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 şi 8 C. proc. civ.

În susţinerea recursului declarat împotriva aceleiaşi decizii, recurenta I. S.R.L., prin administrator special J. şi administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă K., a invocat încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a art. 61 alin. (1) şi (3), art. 63 şi art. 64 C. proc. civ.

De asemenea, a susţinut că hotărârea este nelegală, neputându-se reţine săvârşirea unui abuz de drept de către Birou H., având vedere că acest creditor a fost relativ inactiv în procedura de insolvenţă a C. S.R.L., astfel cum au confirmat, inclusiv apelantele, singurele care ar fi putut invoca vătămarea.

A mai susţinut nelegalitatea deciziei atacate şi din perspectiva faptului că cererea de intervenţie accesorie formulată de creditoarea Birou H. în favoarea sa nu i-a fost comunicată, instanţa de apel nesocotind dispoziţiile imperative ale art. 64 C. proc. civ., hotărârea judecătorească fiind lovită de nulitate în temeiul art. 174 şi art. 176 C. proc. civ.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

La 16 ianuarie 2024, B., în calitate de lichidator judiciar al debitoarei C. S.R.L. – în faliment, a depus la dosar concluzii scrise, prin care a solicitat admiterea recursurilor declarate în cauză.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

În cuprinsul părţii introductive a deciziei nr. 973/2023 din 14 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, instanţa de apel a reţinut ca fiind inadmisibilă cererea de intervenţie accesorie formulată de creditorul Birou H., consecinţă a constatării abuzului de drept.

În esenţă, instanţa de apel a reţinut, cu privire la cererea de intervenţie accesorie formulată de creditorul Birou H., existenţa unui abuz de drept, prin formularea de cereri de intervenţie accesorii succesive, cu motive similare, exercitate în cadrul unei proceduri speciale a insolvenţei, ce este caracterizată prin urgenţă şi celeritate, procedură în cadrul căreia se prezumă că toţi participanţii cunosc existenţa procedurii şi actele procedurale îndeplinite.

Raportat la această soluţie de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie accesorie, au declarat recurs creditoarea Birou H. şi I. S.R.L., prin administrator special J. şi administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă K., invocând depăşirea de către instanţă a atribuţiilor puterii judecătoreşti, încălcarea unor dispoziţii de drept procesual şi a unor dispoziţii de drept material, urmărind să obţină casarea hotărârii atacate şi încuviinţarea cererii de intervenţie accesorie.

Având în vedere susţinerile similare formulate de cei doi recurenţi, recurenta Birou H. şi recurentul I. S.R.L. în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., instanţa supremă le va analiza prin aceleaşi considerente.

Primul motiv de recurs invocat de recurenta Birou H., încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., se referă la încălcarea atribuţiilor puterii judecătoreşti de către instanţa de apel, prin aplicarea unei sancţiuni neprevăzute de lege, respectiv respingerea ca inadmisibilă a cererii de intervenţie accesorie în temeiul art. 12 C. proc. civ., reţinându-se exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale.

Recurenta a apreciat că refuzul instanţei de a analiza pe fond cererea reprezintă o adăugare la norma legală, nepermisă în condiţiile în care atribuţia completării/modificării normelor legale revine exclusiv puterii legislative, iar art. 12 C. proc. civ. nu prevede o astfel de sancţiune.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. reglementează cazul de casare ce intervine atunci când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, cu alte cuvinte, atunci când instanţa a săvârşit un exces de putere.

Sintagma "depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti" a fost definită ca intruziunea autorităţii judecătoreşti în sfera activităţii autorităţii executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică, instanţa judecătorească săvârşind acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat decât cea judecătorească.

Aceasta s-ar putea produce când instanţa săvârşeşte un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face, când consfinţeşte, cu valoare legală, texte abrogate, când contestă puterea unor norme legale în vigoare, când aplică o lege adoptată înaintea intrării ei în vigoare sau când se pronunţă pe cale de dispoziţii generale.

Înalta Curte constată că, în cauza de faţă, nu ne aflăm în niciuna din ipotezele prezentate mai sus.

În mod constant, atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă, s-a reţinut ca fiind incidente două modalităţi de sancţionare a abuzului de drept: pe de o parte, refuzul concursului forţei de constrângere a statului, în sensul că instanţa, constatând că este în prezenţa exercitării abuzive a unui drept subiectiv civil, nu va admite cererea reclamantului, iar dacă exerciţiul abuziv emană de la pârât, va înlătura o atare apărare; pe de altă parte, atunci când abuzul de drept se concretizează într-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, poate fi antrenată răspunderea autorului exerciţiului abuziv faţă de cel vătămat într-un drept al său, prin obligarea la daune-interese sau amenzi judiciare.

Aşadar, prevederile art. 12 C. proc. civ. nu pot fi interpretate în sensul că limitează sancţionarea abuzului de drept procesual la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat sau aplicarea unor amenzi judiciare, aceste modalităţi fiind adecvate în cazul abuzului de drept deja consumat. Atunci când instanţa constată exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale, contrar scopului recunoscut de lege, cea mai eficientă sancţiune, similară unei reparaţii naturale, este respingerea cererii abuzive, pentru a preîntâmpina producerea unor prejudicii celorlalte părţi.

Apoi, instanţa nu contestat puterea de lege a normei care reglementează procedura de judecată a cererii de intervenţie (art. 64 C. proc. civ.), ci a interpretat sistematic normele relevante, constatând că, în prezenţa unui abuz de drept procesual, scopul acestei proceduri este deturnat de la scopul legal, astfel că a respins cererea de intervenţie formulată cu încălcarea art. 12 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. fiind nefondat.

Următorul motiv de recurs invocat de ambii recurenţi este întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În concret, recurenţii au invocat încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 64 alin. (1), (2) şi alin. (4) C. proc. civ. (forma în vigoare la data începerii procedurii de insolvenţă – anterior Legii nr. 310/2018), prin înlăturarea aplicării acestora, respectiv că instanţa de apel avea obligaţia de a comunica cererea de intervenţie părţilor şi de a pune ulterior în discuţia acestora admisibilitatea în principiu a cererii de intervenţie.

De asemenea, s-a invocat atât nesocotirea principiului contradictorialităţii şi al egalităţii, cât şi a îndatoririi judecătorului de a respecta principiile fundamentale ale procesului civil.

În cauză, curtea de apel a procedat la judecata admisibilităţii cererii de intervenţie accesorie şi a respins-o, prin prisma dispoziţiilor art. 12 C. proc. civ., ce reglementează abuzul de drept procesual, având în vedere, totodată, şi procedura specială prevăzută de Legea 85/2014, ce impune soluţionarea cauzelor cu urgenţă şi celeritate şi apreciind, în acelaşi timp, că aplicarea dispoziţiilor art. 64 C. proc. civ. nu poate fi făcută întocmai, în prezenţa unei cereri de intervenţie formulate cu rea-credinţă, în scopul tergiversării soluţionării apelului.

Astfel, în mod legal instanţa de apel, constatând că, în speţă, au mai fost formulate trei cereri de intervenţie accesorie, în favoarea aceleiaşi părţi, având susţineri asemănătoare şi, totodată, observând maniera de înaintare a acestor cereri, respectiv, în ziua şedinţei de judecată ori în ziua anterioară, la sfârşitul programului de lucru, neavând taxa de timbru achitată şi neputând fi astfel comunicate, ducând inevitabil la amânarea cauzei, s-a concluzionat că Birou H. a realizat un abuz de drept procesual, fiind respinsă cererea acesteia ca inadmisibilă.

În materie procesuală, art. 12 C. proc. civ. dezvoltă sfera incidenţei abuzului de drept şi în materia executării obligaţiilor de natură procesuală, stabilind că partea trebuie să îşi exercite drepturile procesuale şi să îşi execute obligaţiile cu bună-credinţă.

Legiuitorul a ales să reglementeze în conţinutul abuzului de drept procesual atât elementul subiectiv, reprezentând componenta psihologică, cât şi pe cel obiectiv, reprezentat de deturnarea dreptului de la finalitatea sa legală.

Elementul subiectiv sau factorul psihologic constă în reaua-credinţă în exercitarea dreptului procesual, în scop de şicanatoriu, cu intenţia de a-l vătăma ori păgubi pe adversar.

Elementul obiectiv al abuzului de drept constă în deturnarea dreptului procesual de la scopul pentru care acesta a fost recunoscut de lege. Chiar dacă dispoziţiile art. 12 C. proc. civ. par să reglementeze modalitatea de manifestare a elementului obiectiv prin încălcarea drepturilor procesuale ale altei părţi, condiţia deturnării dreptului procesual de la scopul pentru care acesta a fost recunoscut de lege este subînţeleasă.

Pentru a reţine abuzul de drept procesual, este necesară identificarea scopului în vederea căruia dreptul a fost recunoscut de legea procesuală. În doctrină s-a apreciat că, pentru ceea ce interesează materia abuzului de drept procesual, scopul procesului civil este reprezentat de soluţionarea justă şi rapidă a cauzelor. Constituie, de pildă, un act abuziv prin deturnarea dreptului procesual de la scopul pentru care acesta a fost recunoscut, cu consecinţa vătămării dreptului părţii adverse la judecarea procesului într-un termen optim, introducerea repetată de cereri în justiţie, cum este cazul litigiului de faţă, cereri prin care se urmăreşte tergiversarea soluţionării cauzei.

Faţă de aceste considerente, critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 64 C. proc. civ. nu este întemeiată, întrucât respectarea de către instanţă a acestei proceduri ar fi dus la nesancţionarea eficientă a abuzului de drept, la tergiversarea soluţionării apelului şi la producerea de prejudicii părţilor adverse, în contradicţie cu dreptul părţilor la soluţionarea cauzei într-un termen optim şi previzibil, prevăzut de la art. 6 C. proc. civ.

O altă critică formulată în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocată de recurenta Birou H. se referă la faptul că instanţa nu a făcut aplicarea art. 82 C. proc. civ. şi a art. 31 din O.U.G. nr. 80/2013.

Dispoziţiile art. 82 C. proc. civ. reglementează posibilitatea instanţei de a acorda un termen scurt pentru a se face dovada calităţii de reprezentant.

În speţă, din analiza considerentelor instanţei de apel, rezultă că aceasta a analizat excepţiile invocate, pe care fie le-a respins, fie le-a unit cu fondul cauzei, neintervenind nicio solicitare de amânare a cauzei formulată în temeiul art. 82 C. proc. civ., pe care instanţa să nu o fi analizat, sens în care şi această critică este nefondată.

În ceea ce priveşte art. 31 din O.U.G. nr. 80/2013, care reglementează maniera de determinare a taxei judiciare de timbru, Înalta Curte învederează că determinarea taxelor judiciare de timbru pentru acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti se face de către instanţa de judecată, potrivit art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013. Instanţa de apel nu a stabilit vreo obligaţie de achitare a taxei judiciare de timbru în sarcina intervenientei creditoare, considerând că nu se impune achitarea acesteia, astfel că, nu se poate pune în discuţie o eventuală încălcare a drepturilor procesuale ale recurentei.

În plus, toate aceste aspecte procedurale invocate de recurenţi au fost avute în vedere de instanţă şi incluse în sfera abuzului de drept, întrucât recurenta-intervenientă avea posibilitatea să asigure prezenţa/reprezentarea sa în instanţă la termenul din 14 iunie 2023, pentru a-şi susţine cererea formulată.

În acest context, Înalta Curte reţine că nu sunt întemeiate criticile recurenţilor Birou H. şi I. S.R.L. din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., constatând că instanţa de apel nu a încălcat regulile de procedură privitoare la judecata cererii de intervenţie accesorie formulate, măsurile dispuse nefiind de natură a determina aplicarea sancţiunii nulităţii.

Un ultim motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În esenţă, ambii recurenţi au invocat încălcarea sau aplicarea greşită a art. 61 - 64 C. proc. civ. şi reţinerea, în mod eronat, a abuzului de drept săvârşit de Birou H..

Instanţa supremă va respinge aceste susţineri, având în vedere totodată şi apărările formulate de intimaţii Asocierea Societăţilor M. S.R.L. şi A.., în calitate de fost lichidator judiciar al C. S.R.L., ce au susţinut neîncadrarea acestor critici în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Astfel, se reţine că recurenţii au invocat formal în susţinere dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a arăta, în concret, în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva acestui caz de casare, normele legale pretins a fi încălcate fiind norme de procedură, iar nu norme de drept material.

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, precum şi reluarea aceloraşi susţineri ca cele invocate anterior şi analizate prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, atât recursul declarat de recurenta BIROU H. împotriva deciziei nr. 973/2023 din 14 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, cât şi recursul declarat de recurenta I. S.R.L., prin administrator special J. şi administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă K., împotriva aceleiaşi decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta BIROU H. împotriva deciziei nr. 973/2023 din 14 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta I. S.R.L., prin administrator special J. şi administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă K., împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 mai 2024.