Guarantors' appeal dismissed; solidary liability upheld for promissory notes after creditor's valid imputation of partial payment and exclusion of insolvency interest-stop from accessory obligations

Şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2026

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - secţia a VI-a Civilă, la data de 30 mai 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâţilor B. şi C. la plata sumei de 620.543,95 euro, respectiv fiecare dintre cei doi pârâţi să fie ţinut separat pentru plata întregii sume, iar executarea voluntară sau silită a obligaţiei de plată de către unul dintre pârâţi să aibă efect liberator asupra celuilalt.

În drept, au fost invocate prevederile art. 35, art. 47 şi art. 107 din Legea nr. 58/1934.

Prin sentinţa civilă nr. 1717 din 12 iunie 2019, Tribunalul Bucureşti - secţia a VI-a Civilă a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

2. Reclamanta A. S.A. a declarat apel împotriva acestei sentinţe, care a fost admis prin decizia civilă nr. 638/A din 22 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti - secţia a V-a Civilă, sentinţa primei instanţe fiind anulată şi cauza trimisă spre o nouă judecată tribunalului.

3. În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti - secţia a VI-a Civilă sub nr. x/2018*, iar prin sentinţa civilă nr. 1640/2022 din 4 iulie 2022 acţiunea reclamantei a fost respinsă ca neîntemeiată.

4. Reclamanta A. S.A. a formulat apel împotriva acestei sentinţe, solicitând rejudecarea cauzei şi schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 1620A/2024 din 31 octombrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti - secţia a VI-a Civilă a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi obligării pârâţilor B. şi D. (în calitate de unică moştenitoare a defunctului C.) să plătească reclamantei suma de 620.543,95 euro debit, 32.398,19 RON cheltuieli de judecată în fond şi suma de 17.273 RON cheltuieli de judecată în apel.

5. La data de 21 martie 2025, pârâţii B. şi D. (în calitate de unică moştenitoare a defunctului C.) au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1620A/2024 din 31 octombrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a VI-a Civilă, solicitând casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

După expunerea contextului factual şi a situaţiei litigioase dintre părţi, recurenţii-pârâţi au formulat critici subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susţinând că, fără a devolua fondul cauzei şi fără a face o nouă judecată în fapt şi în drept, instanţa de apel a analizat exclusiv motivul de apel invocat de reclamantă, prin care aceasta a criticat sentinţa primei instanţe, în condiţiile în care tribunalul a respins acţiunea pe considerente privind imputaţia plăţii. S-a învederat că, procedând astfel, instanţa de apel nu a realizat o judecată a cauzei sub toate aspectele, respectiv cu privire la modalitatea de stingere a creanţelor, ci s-a comportat ca o instanţă de recurs.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au susţinut că hotărârea atacată nu cuprinde considerentele pentru care au fost respinse argumentele invocate de pârâţi în combaterea apelului formulat de reclamantă, instanţa de apel limitându-se la preluarea motivelor apelantei-reclamante.

Potrivit recurenţilor, instanţa de apel nu a analizat critica referitoare la faptul că ipoteca de acelaşi rang a fost constituită pentru garantarea ambelor contracte de credit, iar ca urmare a valorificării bunului ipotecat, nu se putea stinge cu prioritate creanţa izvorâtă doar dintr-unul dintre contracte, după indicaţia A. contractul nr. x/2011, întrucât s-ar încălca voinţa părţilor. În acest sens, recurenţii au subliniat că preţul obţinut ca urmare a valorificării imobilului ipotecat a stins ambele contracte, în mod proporţional, stingându-se totodată şi obligaţia de plată a creditorilor colaterali, avaliştii B. şi C..

În susţinerea motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., într-o primă critică, s-a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 58/1934 şi ale pct. 203 din Norma BNR nr. 6/1994, întrucât prin decizia recurată s-a dispus ca reclamanta A. să primească mai mult decât suma la care societatea debitoare a fost obligată. În acest sens, s-a arătat că reclamanta A. s-a înscris în tabelul definitiv al debitoarei E. S.R.L. cu o creanţă în sumă de 563.648 euro rezultată din contractul de credit nr. x/2011, mult mai mică decât suma acordată de instanţa de apel, pârâţii fiind obligaţi să răspundă mai mult decât societatea pentru care s-a garantat şi care a fost beneficiara creditelor acordate.

Printr-o altă critică, s-a invocat încălcarea prevederilor art. 342 din Legea nr. 85/2014, întrucât instanţa de apel a aplicat dispoziţiile C. civ. fără să ţină cont că distribuirile din cadrul procedurilor de faliment se realizează fără ca lichidatorul să poată defalca plăţile raportat la izvorul creanţelor iniţiale, deoarece acestea îşi pierd autonomia, născându-se o creanţă unică. Prin urmare, potrivit Legii speciale nr. 85/2014, lichidatorul era în imposibilitate de a face vreo imputaţie a plăţii, ceea ce, în temeiul art. 342 din Legea nr. 85/2014, atrage inaplicabilitatea dispoziţiilor de drept comun ale C. civ. privind posibilitatea debitorului de a alege ce parte din datorie se stinge.

Sub un alt aspect, decizia recurată a fost criticată şi din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 1506 C. civ. şi aplicării greşite a prevederilor art. 1507-1509 C. civ.. În acest sens, s-a arătat că acordul părţilor cu privire la stingerea ambelor contracte prin valorificarea ipotecii este confirmat de faptul că cele două contracte, nr. x/2011 şi nr. y/2011, au fost garantate cu ipotecă de acelaşi rang, respectiv gradul I. Astfel, preţul obţinut ca urmare a valorificării imobilului ipotecat a stins ambele contracte, în mod proporţional, stingându-se totodată şi obligaţia de plată a celor doi avalişti. În caz contrar, reclamanta A. ar beneficia de o îmbogăţire fără just temei.

În final, recurenţii-pârâţi au solicitat admiterea recursului pe considerente de echitate, susţinând în acest sens că nu este echitabil ca cele două persoane fizice, care au garantat în subsidiar un credit, să fie ţinute să achite datoria din contractul de credit ca şi cum ipoteca imobiliară nu ar fi existat.

Prin întâmpinarea înregistrată la 29 mai 2025, intimata-reclamantă A. S.A. a invocat excepţia netimbrării recursului, iar pe fond a solicitat respingerea căii extraordinare de atac ca nefondată şi obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.

La 9 iulie 2025, recurenţii-pârâţi au depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepţiei netimbrării, deoarece recursul a fost timbrat conform dispoziţiilor instanţei de judecată, dovezile de plată fiind depuse la dosar. De asemenea, au solicitat respingerea apărărilor invocate de intimata-reclamantă, reiterând susţinerile formulate în cadrul memoriului de recurs.

6. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 16 septembrie 2025, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, intimata-reclamantă exercitându-şi acest drept.

Prin încheierea din 11 noiembrie 2025, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia netimbrării recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la 20 ianuarie 2026.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate şi în limitele controlului de legalitate, va respinge ca nefondat recursul pârâţilor D. şi B., reţinând următoarele considerente:

Criticile invocate de recuranţii-pârâţi se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenţii-pârâţi au susţinut că instanţa de apel a analizat exclusiv motivul de apel invocat de reclamantă, fără a devolua fondul cauzei şi fără a face o nouă judecată în fapt şi în drept.

Cu privire la această critică, ce se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt incidente prevederile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. conform cărora "instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant".

Rezultă că apelul este devolutiv în sensul că readuce în faţa instanţei superioare toate problemele de fapt şi de drept ce au fost dezbătute în primă instanţă, provocând o nouă judecată a fondului potrivit art. 476 C. proc. civ.

Totuşi, devoluţiunea nu are caracter absolut, fiind limitată de două reguli exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum appelatum şi tantum devolutum quantum iudicatum.

Potrivit primei reguli prevăzute de art. 477 C. proc. civ., nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat, adică instanţa de apel va proceda la o nouă judecată, însă numai în limitele criticii formulate de apelantă, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

Cea de a doua regulă, tantum devolutum quantum iudicatum, prevăzută de art. 478 C. proc. civ., presupune că în faţa instanţei de apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe şi nu pot fi invocate alte aspecte referitoare la obiect, părţi şi cauză decât cele care au făcut obiectul judecăţii în faţa primei instanţe.

În consecinţă, Înalta Curte constată că mijloace de apărare noi pot fi invocate şi direct în instanţa de apel, în măsura în care regulile speciale edictate de legiuitor cu privire la aceste apărări nu prevăd expres altfel, nefiind încălcate limitele efectului devolutiv al apelului.

Verificând decizia atacată, se constată că instanţa de apel, trasând limitele învestirii, a reţinut că prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată raportat la aplicarea regulilor imputaţiei plăţii reglementate de vechiul C. civ. şi, în subsidiar, a analizat problema caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţei deduse judeciţii şi care are drept temei contractul nr. x/21.04.2011, motivat de imputaţia proporţională a plăţii asupra datoriilor rezultate din cele două contracte.

În consecinţă, instanţa de apel, cercetând cauza în limitele stabilite prin cererea de apel, raportat la statuările tribunalului, a analiza modalitatea aplicării de către prima instanţă a regulilor referitoare la imputaţia plăţii, în condiţiile în care s-a statuat că este incidentă această instituţie juridică.

Rezultă, aşadar, că susţinerile recurenţilor-pârâţi, conform cărora judecata în apel ar fi trebuit să aibă la bază o devoluţiune integrală a cauzei, respectiv sub toate aspectele, sunt nefondate, deoarece, în acord cu prevederile art. 476 - 479 C. proc. civ., instanţa de apel a efectuat o judecată în limitele trasate prin cererea de apel de către reclamanta A., precum şi a apărărilor formulate de intimaţii-pârâţi.

Prin urmare, având în vedere că în cauză nu au fost încălcate norme de procedură a căror nerespectare să atragă nulitatea hotărârii atacate, Înalta Curte constată că nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., critica subsumată acestui caz de casare urmând a fi înlăturată.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Circumscris cazului de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au criticat hotărârea atacată pentru nemotivare, astfel încât, Înalta Curte va analiza acest motiv de recurs, vizând nerespectarea condiţiilor imperative statuate de art. 425 C. proc. civ. sub aspectul conţinutului hotărârii judecătoreşti.

Într-un prim considerent, instanţa supremă subliniază că intră în sfera de incidenţă a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. lipsa motivării, înţeleasă atât sub aspect formal, dedus din încălcarea dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., cât şi din perspectiva conţinutului considerentelor, înţeles ca o contragere excesivă a raţionamentului judiciar, ori o motivare lipsită, în mod esenţial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit şi inteligibil pentru părţi ori pentru instanţa care exercită un control de legalitate asupra acestuia.

Din această perspectivă, se constată că hotărârea instanţei de apel este motivată şi prezintă atât structura tipică actului de procedură examinat, în raport cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., precum şi raţionamentul judiciar care susţine soluţia din dispozitiv.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au susţinut în esenţă că hotărârea recurată nu conţine considerente cu privire la argumentele invocate de pârâţi în combaterea apelului formulat de reclamantă, astfel încât, instanţa de apel nu a realizat o judecată a cauzei sub toate aspectele, respectiv cu privire la modalitatea de stingere a creanţelor.

Verificând decizia recurată, se constată că instanţa de apel, în prealabil, a stabilit limitele învestirii sale cu privire la rejudecarea apelului, după care a analizat modalitatea aplicării de către prima instanţă a regulilor referitoare la imputaţia plăţii, reţinând în acest sens că este aplicabil noul C. civ., după care a procedat şi la analizarea argumentelor invocate de pârâţi privind lipsa de echitate, îmbogăţirea fără just temei şi faptul că aceştia, în calitate de avalişti, ar fi fost obligaţi să plătească mai mult decât persoana pentru care s-a garantat.

Instanţa de apel a arătat motivele pentru care nu pot fi reţinute argumentele pârâţilor, subliniind că, în cauză, considerente de echitate nu pot înlătura caracterul obligatoriu al actului juridic, reglementat de prevederile art. 1270, raportat la art. 1325 C. civ., cu atât mai mult cu cât pârâţii au garantat în cunoştinţă de cauză ambele contracte de credit prin avalizarea biletelor la ordin emise de societate în executarea acestor două contracte şi, totodată, au avalizat alte două bilete la ordin, emise în executarea obligaţiilor aferente contractului nr. x/21.04.2011, astfel cum rezultă din cuprinsul Acordului din 30.04.2014.

De asemenea, instanţa de apel a mai reţinut că, în cauză, contractul de ipotecă invocat de pârâţi garanta executarea obligaţiilor din ambele contracte de credit, iar cu privire la îmbogăţirea fără just temei de care ar beneficia reclamanta, s-a constatat că pârâţii nu au indicat în ce măsură sunt îndeplinite condiţiile acestei instituţii juridice, motiv pentru care, instanţa de apel a reţinut că pretenţiile reclamantei se întemeiază pe contractul de credit, coroborat cu biletul la ordin emis în executarea acestui contract, avalizat de pârâţi, concluzionând că există un temei juridic al obligării pârâţilor la plata sumei solicitate prin cererea de chemare în judecată.

Totodată, recurenţii au susţinut că instanţa de apel nu a analizat critica referitoare la faptul că ipoteca de acelaşi rang a fost constituită pentru garantarea ambelor contracte de credit, iar ca urmare a valorificării bunului ipotecat nu se putea stinge cu prioritate creanţa izvorâtă doar dintr-unul dintre contracte. Sub acest aspect, recurenţii au precizat că preţul obţinut ca urmare a valorificării imobilului ipotecat a stins ambele contracte, în mod proporţional, stingându-se totodată şi obligaţia de plată a creditorilor colaterali.

Verificând decizia atacată, se constată că, în considerente, instanţa de apel a reţinut că imputaţia plăţii se face conform convenţiei părţilor, iar în lipsa unui asemenea acord devin aplicabile prevederile art. 1507-1509 din C. civ., în cauză, reclamantei fiindu-i achitată o parte din creanţă în cadrul procedurii insolvenţei debitoarei, fără ca lichidatorul să facă vreo menţiune în legătură cu datoria pe care înţelege să o stingă, astfel încât, nu se poate prezuma că imputaţia a fost efectuată de debitor.

Prin urmare, fiind incidentă ipoteza imputaţiei făcute de creditor, instanţa de apel a reţinut că reclamanta a comunicat lichidatorului judiciar prin Adresa nr. x/25.04.2019 că suma de 8.195.991,44 RON, distribuită conform planului nr. 2 a fost imputată integral asupra datoriei debitoarei izvorâtă din contractul de credit nr. x/21.04.2011 şi, pe cale de consecinţă, creanţa rezultând din contractul nr. x/21.04.2011 nu a fost îndestulată.

Contrar susţinerilor recurenţilor-pârâţi, Înalta Curte constată că în considerentele deciziei recurate se regăsesc argumentele care fundamentează concluzia instanţei de apel referitoare la modalitatea de stingere a creanţelor, precum şi examinarea instanţei de apel cu privire la criteriile vizând imputaţia plăţii, din perspectiva dispoziţiilor art. 1509 C. civ., motiv pentru care, va înlătura aceste critici.

De altfel, instanţa nu trebuie să răspundă fiecărui argument al părţilor, iar întinderea obligaţiei de motivare trebuie verificată prin raportare la natura şi circumstanţele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătoreşti este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că acest motiv de casare este nefondat, instanţa de apel argumentând soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., evocând şi aplicând în cauza dedusă judecăţii textele de lege care au stat la baza adoptării soluţiei sale, totodată prezentând raţionamentul logico-juridic prin care a admis apelul reclamantei.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi B. şi D. au invocat încălcarea dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 58/1934 şi ale pct. 203 din Norma BNR nr. 6/1994, art. 342 din Legea nr. 85/2014, art. 1506-1509 C. civ., în final solicitând admiterea recursului pe considerente de echitate.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, acesta urmând a fi examinat prin prisma criticilor de nelegalitate ale deciziei recurate, iar aspectele de netemeinicie, care depăşesc cadrul examinării recursului, vor fi excluse analizei în această etapă procesuală.

Sub un prim aspect, recurenţii-pârâţi au criticat decizia instanţei de apel din perspectiva încălcării prevederilor art. 35 din Legea nr. 58/1934 şi ale pct. 203 din Norma BNR nr. 6/1994, cu referire la întinderea creanţei reclamantei, respectiv suma de bani la care au fost obligaţi pârâţii în apel.

În considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a reţinut că, potrivit acordului, la data de 30.05.2014, societatea E. S.R.L. a emis în favoarea reclamantei biletul la ordin seria x nr. x, în alb cu privire la sumă şi scadenţă, fără protest, avalizat de B. pentru E. S.R.L., şi biletul la ordin seria x nr. x, în alb cu privire la sumă şi scadenţă, fără protest, avalizat de C., tot pentru E. S.R.L. Ambele bilete la ordin au fost emise pentru garantarea restituirii creanţelor rezultând din contractul de credit nr. x/2011, cum s-a menţionat în mod expres.

Examinând această critică, Înalta Curte constată că este nefondată, având în vedere că pârâţii, în calitatea lor de avalişti, au fost obligaţi de către instanţa de apel la suma garantată înscrisă în biletele la ordin, respectiv 620.543,95 euro, în acord cu pct. 203 din Norma BNR nr. 6/1994.

Totodată, Înalta Curte reţine că în mod corect s-a argumentat prin decizia recurată că suma aferentă biletelor la ordin ce au fost avalizate de pârâţi reprezintă "contravaloare credit/dobândă/comisioane credit cf. contr. 76/21.04.2011", fiind rezultatul acumulării de accesorii, la care avaliştii sunt ţinuţi fără rezervele prevăzute de art. 80 din Legea nr. 85/2014 în privinţa debitorului principal insolvent - E. S.R.L.

Astfel, dispoziţiile privind stoparea curgerii dobânzilor sunt aplicabile exclusiv debitorului împotriva căruia s-a deschis procedura insolvenţei, şi nu vizează codebitorii sau fidejusorii săi, care nu sunt supuşi aceleiaşi proceduri a insolvenţei, în care este antrenat debitorul.

Prin urmare, Înalta Curte constată că obligaţia avalistului este supusă dispoziţiilor speciale din Legea nr. 58/1934 privind cambia şi biletul la ordin, fiind o obligaţie independentă, de sine stătătoare, în cauză biletele la ordin fiind completate în alb. În această situaţie, apărarea recurenţilor în sensul aplicării dispoziţiilor din Legea insolvenţei, care ar conduce la o valoare mai mică a creanţei, sunt norme care se aplică exclusiv debitorului aflat în insolvenţă, nu şi avaliştilor, care sunt supuşi dispoziţiilor din Legea nr. 58/1934, ce prevăd curgerea de accesorii, diferenţa dintre sumele indicate de recurenţi constând tocmai în dobânzi şi penalizăţi.

Recurenţii-pârâţi au criticat decizia atacată şi din perspectiva încălcării prevederilor art. 342 din Legea nr. 85/2014, susţinând că instanţa de apel a aplicat dispoziţiile C. civ., însă nu a ţinut cont că distribuirile din cadrul procedurilor de faliment se realizează fără ca lichidatorul să poată defalca plăţile raportat la izvorul creanţelor iniţiale, lichidatorul fiind în imposibilitate de a face vreo imputaţie a plăţii.

Analizând această critică, Înalta Curte constată că dispoziţiile Legii nr. 85/2014 se completează, în măsura în care nu contravin, cu cele ale C. civ. în cauză, normele aflate în C. civ. rămân incidente în privinţa acelor aspecte ale regimului juridic al creanţelor contra debitorilor.

Astfel, normele privitoare la imputaţia plăţii cuprinse în art. 1.506 din C. civ. vizează, în esenţă, situaţiile în care un debitor are mai multe datorii faţă de acelaşi creditor şi o plată insuficientă pentru a le stinge pe toate.

În cauză, distribuirea sumelor rezultate din valorificarea imobilului ipotecat pentru garantarea obligaţiilor rezultând din ambele contracte de credit contractate de E. S.R.L., vizează instituţia juridică a imputaţiei plăţii.

Suma achitată către reclamanta A., în urma valorificării imobilului, era insuficientă pentru a stinge în întregime ambele creanţe, iar modalitatea de alegere a creanţei care să fie stinsă în urma distribuirii nu este prevăzută în vreo normă specială şi derogatorie cuprinsă în Legea insolvenţei, astfel încât, Înalta Curte constată că, în cauză, nu este incidentă regula specialia generalibus derogant, motiv pentru care, constată că normele privitoare la imputaţia plăţii din C. civ. sunt incidente, astfel cum în mod corect a reţinut şi insanţa de apel.

Prin urmare, critica vizând modul de aplicare a prevederilor art. 342 din Legea nr. 85/2014 este nefondată, urmând a fi înlăturată.

Sub un alt aspect, decizia recurată a fost criticată şi din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 1.506 C. civ. şi a aplicării greşite a prevederilor art. 1507-1509 C. civ., sens în care s-a arătat că cele două contracte au fost garantate cu ipotecă de acelaşi rang, astfel încât, preţul obţinut prin valorificarea ipotecii a stins ambele contracte, în mod proporţional, stingându-se totodată şi obligaţia de plată a celor doi avalişti.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut că, prin imputaţia plăţii se stabileşte ordinea în care se sting obligaţiile în ipoteza în care debitorul are mai multe obligaţii de executat faţă de acelaşi creditor, iar plata nu este suficientă pentru stingerea tuturor. În această ipoteză principala regulă este că imputaţia plăţii se face conform convenţiei părţilor, iar în lipsa unui asemenea acord devin aplicabile dispoziţiile art. 1507-1509 din C. civ., prioritate având imputaţia făcută de debitor, aşa cum stabileşte art. 1507 din C. civ.

În cauză, cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, reclamantei i-a fost achitată o parte din creanţă în cadrul procedurii insolvenţei debitoarei, fără ca lichidatorul să facă vreo menţiune în legătură cu datoria pe care înţelege să o stingă. În situaţia în care debitorul nu face imputaţia, cel căruia îi revine acest drept este creditorul care, conform art. 1508 din C. civ., trebuie, într-un termen rezonabil, după primirea plăţii, să indice debitorului datoria asupra căreia aceasta se va imputa. Reclamanta A. a comunicat lichidatorului judiciar, prin Adresa nr. x/25.04.2019, că suma de 8.195.991,44 RON distribuită conform planului nr. 2 a fost imputată integral asupra datoriei debitoarei izvorâtă din contractul de credit nr. x/21.04.2011 şi s-a constatat că nu a fost îndestulată creanţa rezultată din contractul nr. x/21.04.2011.

Totodată, contractul de ipotecă invocat de pârâţi garanta executarea obligaţiilor din ambele contracte de credit, în litigiul pendinte fiind incidentă ipoteza imputaţiei făcute de creditor, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel. Prin urmare, în mod just s-a constatat că pretenţiile reclamantei se întemeiază pe contractul de credit, coroborat cu biletul la ordin emis în executarea acestui contract, avalizat de pârâţi.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte va înlătura şi acest motiv de recurs.

O ultimă critică invocată de recurenţii-pârâţi vizează aspecte de echitate, care însă nu pot fi analizate în acest cadru procesual, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Înalta Curte reţine, în acest context, că instanţa de apel a aplicat corect normele de drept material invocate în cauză, astfel încât nu pot fi primite criticile recurenţilor-pârâţi subsumate cazului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că nu sunt incidente în cauză motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii B. şi D. împotriva deciziei civile nr. 1620A/2024 din 31 octombrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a VI-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii B. şi D. împotriva deciziei civile nr. 1620A/2024 din 31 octombrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 ianuarie 2026.