Enforceability of authentic form stipulation for ancillary contracts under Civil Code Art. 1242(2) versus statutory private deed validity

Şedinţa publică din data de 15 ianuarie 2026

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la data de 19 aprilie 2023 sub dosar nr. x/2022, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate rezilierea (rezoluţiunea) Promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate de notar public C. cu nr. x din 21 decembrie 2017 (numita în continuare "Promisiunea") încheiată între apelanta-reclamantă, în calitate de promitentă-vânzătoare, şi pârât, în calitate de promitent-cumpărător, pentru neplata restului de preţ prevăzut de capitolul 2 lit. b), pct. i din promisiune, în temeiul art. 1549 şi urm., art. 1553 şi art. 1724 C. civ. şi a celor stipulate privind rezilierea prevăzute în promisiune la pag. 11 paragraf 2 Capitolul 5- Declaraţiile Promitentului -Cumpărător.

Totodată a solicitat să se constate că în urma rezilierii promisiunii nu trebuie să restituie pârâtului promitent-cumpărător sumele plătite de acesta în avans din preţ în baza promisiunii, de asemenea a solicitat obligarea pârâtului să îi restituie actele originale primite cu ocazia încheierii promisiunii şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1178, art. 1242 alin. (2), art. 1243, art. 1553, 1549 şi urm., art. 1724 din C. civ., precum şi art. 9 alin. (3) şi alin. (4) din Legea nr. 18/1991.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă:

Prin sentinţa civilă nr. 881 pronunţată în data de 19 iunie 2024, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B., ca neîntemeiată.

3. Decizia civilă pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie:

Prin decizia civilă nr. 408 A din 09 mai 2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 881 din 19 iunie 2024.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 408 A din 09 mai 2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs, recurenta-reclamantă A..

5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie si Justiţie:

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la 14 octombrie 2025 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 6.

Prin rezoluţia din 03 decembrie 2025, s-a stabilit termen la 15 ianuarie 2026, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării recursului declarat în cauză.

6. Motivele cererii de recurs:

Prin prezentul demers procesual, recurenta a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs s-a învederat că prin decizia pronunţată de instanţa de apel a fost menţinută soluţia primei instanţe care nu a analizat unul dintre motivele esenţiale pe care le-a invocat prin cererea de chemare în judecată, încălcându-se astfel, dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., anume incidenţa dispoziţiilor art. 1242 alin. (2) C. civ. în ce priveşte condiţiile privind forma şi valabilitatea convenţiei de recunoaştere de drepturi încheiată de promitenta-vânzătoare cu ceilalţi titulari ai cererii de fond funciar.

A susţinut recurenta că, în aplicarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., incidenţa acestui articol (art. 1242 alin. (2) C. civ.) trebuia analizată expres de prima instanţă şi motivat de ce nu este aplicabilă, iar soluţia instanţei de apel dată fără motivare sub acest aspect şi fără a apela la un raţionament juridic nu constituie "motivare" în înţelesul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

A criticat neanalizarea de către instanţele fondului a motivului pe care l-a invocat, privind contradicţia din cuprinsul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare referitoare la obligaţia stipulată privind forma autentică sau de act sub semnătură privată a convenţiei de recunoaştere de drepturi, astfel cum aceasta reiese din prevederile capitolului Preţ de vânzare- Plata- unde se prevede forma autentică- şi capitolul Declaraţiile promitentului-vânzător- unde nu se prevede forma autentică pentru acest act.

Şi-a exprimat nemulţumirea şi faţă de reţinerea instanţei de apel cu privire la faptul că au prioritate dispoziţiile stipulate la Obligaţiile promitentei-vânzătoare care au caracterul de normă specială şi prin care se reţinea obligativitatea încheierii actului în formă autentică, faţă de cele din capitolul Preţ, unde era stipulat faptul că în ceea ce priveşte convenţia de recunoaştere de drepturi, aceasta se va încheia prin înscris sub semnătură privată.

Printr-un alt motiv de recurs s-a învederat că, instanţele fondului nu au analizat aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 1283 alin. (2) C. civ., în ceea ce priveşte promisiunea pentru fapta altuia când prestaţia terţului este considerată executată, dacă prin felul în care a fost executată prestaţia nu se produce creditorului niciun prejudiciu, aspect ce a determinat încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în raport de care se stabileşte obligaţia instanţei de a explica prin considerente de ce au fost înlăturate susţinerile sale.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurenta a mai criticat faptul că instanţa de apel nu şi-a argumentat susţinerea în sensul că o convenţie legală care produce efecte depline în forma în care a fost încheiată ca înscris sub semnătură privată constituie o neexecutare de mare însemnătate, astfel încât să fie aplicabilă excepţia de neexecutare, deşi în opinia recurentei, nerespectarea formei autentice a convenţiei este cel mult o neexecutare de mică însemnătate, în raport de care nu se poate invoca excepţia de neexecutare conform art. 1556 alin. (1) C. civ.

A concluzionat că, o asemenea interpretare ca cea mai sus expusă, cu privire la forma actului, o privează de o mare parte din preţ, este contrară bunei-credinţe şi este vătămătoare.

În continuarea memoriului de recurs, recurenta a reiterat aspectul că, în opinia sa, ar trebui să se dea prioritate stipulaţiei din convenţie din care rezultă că aceasta se poate încheia prin înscris sub semnătură privată, având în vedere că menţiunea apare în două locuri din promisiune şi are un caracter special în raport de stipulaţiile din capitolul Preţ care reglementează altceva decât obligaţiile sale.

Un alt motiv de recurs are în vedere încălcarea sau aplicarea greşită a art. 1242 alin. (2), art. 1556, art. 1283, art. 1669, art. 1178 C. civ.

Prin raportare la motivul de casare invocat, recurenta a afirmat că dezlegarea cauzei depinde de încadrarea sau nu în prevederile art. 1556 alin. (2) C. civ. a modului în care a executat obligaţia de a încheia convenţia, împrejurare în raport de care excepţia de neexecutare apare ca fiind neîntemeiată.

A subliniat că dispoziţiile art. 1556 C. civ. au în vedere obligaţiile neexecutate, ceea ce nu este cazul în speţă, obligaţia de a încheia convenţia de recunoaştere de drepturi a fost executată, ipoteza de discutat fiind doar cea cu privire la modalitatea în care a fost executată obligaţia şi nu cea cu privire la neexecutare.

Din moment ce atât prima instanţă cât şi instanţa de apel au reţinut că acea convenţie de recunoaştere de drepturi este încheiată în forma prevăzută de lege şi produce efecte depline, nu se poate califica lipsa formei autentice a actului ca o neexecutare de mare însemnătate, astfel încât să atragă aplicarea art. 1556 alin. (1) C. civ.

Standardul prevăzut de dispoziţiile art. 1556 alin. (1) C. civ. nu a fost atins întrucât convenţia de recunoaştere de drepturi este legală şi produce efecte depline, iar intimatului promitent-cumpărător i-a produs beneficiul pentru care a fost stipulată; în cauză, intimatul promitent-cumpărător nu a invocat şi nu a dovedit vreun prejudiciu pe care să-l fi suferit din cauza lipsei formei autentice a convenţiei, şi mai mult, se putea înscrie în fals în baza art. 304 şi urm. C. proc. civ. în ceea ce priveşte convenţia, iar instanţa putea întreprinde cercetări privind acest înscris, procedură pe care intimatul nu a urmat-o şi astfel, acest act sub semnătură privată este pe deplin opozabil intimatului.

A afirmat că, dacă legea a stabilit ca standard suficient pentru forma actului, înscrisul sub semnatură privată, atunci prin aplicarea art. 1242 alin. (2) C. civ. intimatul nu poate pretinde un standard mai înalt, respectiv, înscris autentic.

Indiferent de stipulaţia contractuală, art. 1242 alin. (2) C. civ. prevede o derogare de la dreptul părţilor de a stabili clauzele contractului în sensul că forma în care se încheie actele este apanajul exclusiv al legii si parţile nu pot deroga prin clauzele contractuale de la prevederile acesteia. Sancţiunea derogării de către părţi în ceea ce priveşte forma actului este valabilitatea acestuia prin raportare strict la lege. Nu se poate interpreta contractul, astfel cum au făcut instanţele anterioare, în sensul că actul-conventie este valabil, dar nu produce efecte între părţile contractului.

Recurenta a mai arătat că prin promisiunea pe care a semnat-o, avea libertatea de a alege momentul la care să execute prestaţia, respectiv încheierea convenţiei de recunoaştere de drepturi, astfel că nu poate fi sancţionată pentru faptul că a ales să o execute în ianuarie 2022 când era pandemia COVID 19, întrucât executarea prestaţiei trebuie apreciată ţinând seama de condiţiile generale de la momentul la care a fost executată, respectiv 06 ianuarie 2022.

Recurenta a mai afirmat că, eventuala vinovaţie a neexecutării obligaţiei în forma prevazută în promisiune este atenuată, întrucât încheierea actului în forma autentică nu depindea doar de voinţa sa, ci şi de voinţa celorlalţi titulari ai cererilor de fond funciar.

A învederat şi faptul că, întrucât intimatul din prezenta cauză, a promovat o acţiune prin care a solicitat instanţei să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract, în temeiul art. 1669 C. civ., cerere ce a format obiectul dosarului nr. x/2023, demonstrează, în opinia sa, că sunt îndeplinite toate condiţiile pentru încheierea contractului şi că intimatul prin promovarea unei atare acţiuni şi-a însuşit convenţia încheiată sub semnătură privată şi a considerat că toate condiţiile pentru încheierea contractului sunt îndeplinite.

A afirmat că a menţine hotărârile pronunţate de instanţele fondului constituie o eroare de interpretare a promisiunii, contrar bunei credinţe prevăzute de art. 1556 alin. (2) C. civ., dat fiind că în lipsa formei autentice nu se cauzează niciun prejudiciu intimatului, în timp ce, în ceea ce o priveşte, prin soluţiile pronunţate este privată de o parte semnificativă din preţ într-un cuantum de 91.000 euro.

A considerat că în speţă, este incident şi art. 1178 C. civ. coroborat cu art. 1242 alin. (2) C. civ. şi a concluzionat în sensul că, forma actelor este strict apanajul legii şi nu al stipulaţiei părţilor, astfel că ceea ce conferă valabilitate celui de-al doilea contract este voinţa părţilor de a modifica implicit prevederile primului contract în ceea ce priveşte forma, părţile modificând şi abrogând implicit înţelegerea lor anterioară privind forma în baza art. 1270 alin. (2) C. civ. şi nu prin aplicarea art. 1242 alin. (2) din acelaşi act normativ.

În opinia recurentei, dispoziţiile art. 1242 alin. (2) C. civ. pentru a produce efecte, altele decat cele stabilite deja prin art. 1270 alin. (2) din acelaşi act normativ, trebuie interpretate în sensul că, dacă părţile dintr-un contract au prevazut că un alt contract urmeaza a fi încheiat de alte părţi decât cele din primul contract şi acesta să fie încheiat într-o anumită formă pe care legea nu o cere, atunci cel de-al doilea contract este valabil încheiat în ceea ce priveste executarea primului contract chiar dacă forma prevazută de primul contract pentru cel de-al doilea contract nu a fost respectată, întrucat în ceea ce priveşte forma contractelor are prioritate legea şi nu stipulaţia contractuală a părţilor.

În sensul interpretării de mai sus, recurenta a susţinut că din moment ce al doilea contract a fost încheiat de aceleaşi părţi într-o altă formă decât cea prevazută prin contractul anterior încheiat tot de ele, rezultă că acest al doilea contract este valabil în baza principiului libertăţii părţilor de a modifica prevederile contractelor prevazute de art. 1270 alin. (2) C. civ. şi nu în baza art. 1242 alin. (2) C. civ.

Dispoziţiile art. 1242 alin. (2) C. civ. stabilesc că părţile nu pot să prevadă forme ale actelor care să deroge de la cea prevăzută de lege, pentru că într-o atare împrejurare se recunoaşte valabilitatea actelor strict prin raportare la prevederile legale şi nu la cele prevăzute de părţi. Clauzele derogatorii de la lege în ceea ce priveşte forma actelor sunt considerate nescrise în raport cu prevederile legale.

A criticat în continuare, reţinerea instanţei în sensul că, obligaţia de a încheia convenţia de recunoaştere de drepturi este valabilă din punct de vedere legal, dar contraprestaţia de a primi preţul nu este datorată, cu atât mai mult cu cât în opinia sa, dacă un act este legal, atunci acesta este valabil şi produce efecte faţă de toate părţile inclusiv faţă de promitentul cumpărător care datora preţul.

În finalul memoriului de recurs, recurenta a reiterat că obligaţia pe care şi-a asumat-o, de a încheia convenţia de recunoaştere de drepturi, a fost executată în mod valabil, iar corelativ acestei obligaţii promitentul cumpărător era ţinut de obligaţia de a plăti preţul, scadenţa obligaţiei şi neplata acestuia au determinat aplicarea pactului comisoriu, respectiv, rezoluţiunea/rezilierea promisiunii, motiv pentru care se impune admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

7. Apărările formulate:

În cauză nu a fost formulată întâmpinare, însă intimatul B. a depus concluzii scrise (după reţinerea cauzei în pronunţare) prin care a învederat că solicită respingerea recursului ca inadmisibil sau ca nefondat cu consecinţa menţinerii hotărârii instanţei de apel şi a hotărârii instanţei de fond ca fiind legale şi temeinice.

Înalta Curte aplicând dispoziţiile art. 394 alin. (3) C. proc. civ., care stabilesc că părţile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, după închiderea dezbaterilor, sub sancţiunea de a nu fi luat în seamă, nu va avea în vedere concluziile scrise.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, a actelor şi lucrărilor dosarului precum şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează să fie expuse.

Preliminar, Înalta Curte observă că exercitarea căii extraordinare de atac priveşte decizia şi încheierea pronunţate de curtea de apel, dar şi sentinţa civilă nr. 881 pronunţată în data de 19 iunie 2024, a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care însă nu va fi supusă prezentei analize, întrucât în conformitate cu dispoziţiile art. 483 C. proc. civ., obiectul recursului priveşte numai hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege.

De asemenea, constată că, deşi a menţionat că declară recurs şi împotriva încheierii din data de 11.04.2025 - termen la care Curtea de Apel a acordat cuvântul părţilor asupra cererii de apel şi a reţinut cauza spre soluţionare, fără a dispune o altă măsură - recurenta nu a formulat, în cuprinsul memoriului depus, nicio critică cu privre la menţiunile din respectiva încheiere.

În cadrul astfel trasat, notează că niciuna dintre criticile formulate nu poate fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte urmând a efectua controlul de legalitate numai prin prisma motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Analizând criticile subsumate motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte notează că articolul 425 C. proc. civ. stabileşte obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea în sensul expunerii situaţiei de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor, punctul de vedere al instanţei faţă de argumentele relevante şi raţionamentul logico-juridic ce a fundamentat soluţia adoptată.

O primă critică găsită neîntemeiată, vizează reţinerea eronată a instanţei de apel în sensul că prima instanţă a analizat şi motivat felul în care a interpretat incidenţa prevederilor art. 1242 alin. (2) C. civ. privind forma şi valabilitatea convenţiei de recunoaştere de drepturi în speţă.

În acest sens, se observă că la pagina 14 din decizia recurată, după prezentarea motivului de apel prin care s-a criticat hotărârea primei instanţe în sensul că a fost motivată lapidar, instanţa de apel a expus pertinent considerentele ce au condus la înlăturarea acetui motiv de apel.

Faptul că, în opinia recurentei, considerentele instanţei de apel sunt insuficiente în privinţa analizării dispoziţiilor art. 1242 alin. (2) C. civ., nu echivalează cu nemotivarea hotărârii, căci motivarea nu trebuie rezumată la întinderea considerentelor, ci la concludenţa şi pertinenţa acestora. De fapt, recurenta este nemulţumită de modalitatea în care instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiile art. 1242 alin. (2) C. civ. în speţă şi concluzia la care a ajuns referitor la efectele actului încheiat între recurentă şi terţi, în relaţiile contractuale dintre părţile prezentului litigiu.

De asemenea, Înalta Curte găseşte nefondate criticile privind omisiunea instanţei de apel de a analiza şi răspunde motivelor de apel prin care a invocat contradicţia din cuprinsul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare referitoare la obligaţia stipulată privind forma autentică sau de act sub semnătură privată a convenţiei de recunoaştere de drepturi, respectiv faptul că nerespectarea formei autentice a convenţiei este cel mult o neexecutare de mică însemnătate.

Observând considerentele deciziei recurate, constată că instanţa de apel a răspuns ambelor motive enunţate anterior, expunând raţionamentul ce a determinat pronunţarea soluţiei de respingere a apelului. Astfel, curtea de apel a analizat clauzele contractuale în legătură cu care partea a invocat existenţa unor contradicţii explicând în mod coerent şi detaliat de ce a acordat prioritate menţiunilor din cuprinsul clauzei din art. 2 lit. b) şi i) din contract iar nu clauzei inserate în art. 4 al convenţiei.

Totodată, în cuprinsul considerentelor se regăsesc argumentele în baza cărora instanţa de apel a validat soluţia pronunţată de tribunal şi a considerat că nu sunt aplicabile prevederile 1556 alin. (2) C. civ., apreciind că obligaţia asumată de reclamantă, în sensul de a prezenta actul în formă autentică, este esenţială.

Dintr-o altă perspectivă, recurenta impută instanţei de apel omisiunea de a analiza incidenţa prevederilor art. 1283 alin. (2) C. civ.. Contrar celor afirmate de recurentă, Înalta Curte constată că această critică a fost formulată în cuprinsul motivului de apel vizând nemotivarea sentinţei, fără a fi reiterată în cadrul criticilor formulate cu privire la soluţia pronunţată pe fondul cauzei. Aşadar, înlăturând în mod corect şi argumentat respectivului motiv de apel, curtea de apel a răspuns implicit acestei susţineri, inclusiv în contextul interpretării modalităţii în care reclamanta şi-a îndeplinit obligaţia sumată prin contract.

Decizia recurată respectă cerinţele impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanţa de apel expunând motivele ce au determinat-o să considere că sentinţa primei instanţe este motivată şi, ulterior, să valideze raţionamentul tribunalului referitor la modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 1242 alin. (2) şi 1556 alin. (2) C. civ.. În plus, instanţa de apel a expus argumente suplimentare ce susţin soluţia pronunţată în cauză, procedând la interpretarea clauzelor contractuale şi a voinţei părţilor contractante.

În acord cu jurisprudenţa sa constantă, Înalta Curte observă că, prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu obligă instanţa să răspundă tuturor susţinerilor avansate de parte, acestea putând fi analizate global, printr-un raţionament juridic de sinteză ori luând în considerare aspectele esenţiale, astfel încât potenţiala lipsă a unui răspuns al instanţei la fiecare argument al părţii nu poate fi calificată drept lipsă a motivării, după cum nici nemulţumirea recurentei referitoare la modalitatea în care instanţa de apel a interpretat dispoziţiile legale incidente nu echivalează cu nemotivarea soluţiei.

Pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil este suficient ca judecătorul să fi examinat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate, şi, prin urmare, acest motiv de nelegalitate este incident în condiţiile în care hotărârea supusă recursului este nemotivată în raport cu elementele relevante ale cauzei şi în lipsa cărora controlul judiciar este imposibil a se efectua, iar nu relativ la toate susţinerile şi apărările formulate de părţi.

Îndeplinirea obligaţiei de motivare a hotărârii este analizată prin raportare la calitatea şi conţinutul considerentelor expuse iar nu la întinderea acestora. Motivarea deciziei din apel este clară şi coerentă, conţine un raţionament juridic pertinent, justificând soluţia pronunţată.

Conchizând, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o analiză completă a motivelor invocate, înlăturând justificat susţinerile părţilor, astfel că, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, se poate exercita controlul judiciar eficient şi se poate verifica dacă în cauză au fost aplicate corect normele de drept incidente cauzei.

Prin ultimul motiv de recurs, subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se invocă încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1242 alin. (2), art. 1556, art. 1283, art. 1669 şi art. 1178 C. civ.

Prevalându-se de motivul de casare anterior enunţat, recurenta-reclamantă a invocat, în esenţă, nelegalitatea deciziei atacate prin prisma interpretării şi aplicării eronate a normelor legale în materia condiţiilor privind forma contractului, precum şi a celor prin raporate la care s-a analizat îndeplinirea obligaţiilor contractuale.

Înalta Curte găseşte nefondat acest motiv, reţinând că, dispoziţiile art. 1242 alin. (2) C. civ., din perspectiva valabilităţii actului încheiat, sunt aplicabile doar raporturilor juridice dintre părţile respectivului act, fără a putea fi invocate în relaţiile unei dintre părţile contractante cu terţii. Aşadar, în mod corect instanţa de apel a statuat asupra valabilităţii convenţiei de recunoaştere de drepturi încheiată de către recurenta reclamantă cu ceilalţi moştenitori, apreciind însă că forma înscrisului sub semnătură privată în care a fost încheiată convenţia de recunoaştere reciporcă de drepturi nu este sufcientă pentru a proba îndeplinirea obligaţiei asumate prin promisunea bilaterală încheiată cu intimatul. De altfel, valabilitatea convenţiei de recunoaştere reciporcă de drepturi în raporturile dintre moştenitori nu a fost contestată în cauză, aspectul litigios fiind cel al formei în care recurenta s-a obligat să prezinte actul unor terţi, respectiv intimatului din prezenta cauză.

Prin Promisiunea bilaterală de vânzare cumpărare autentificată sub nr. x/21.12.2017 de către SNP C. şi Asociaţii, părţile au stipulat expres că actul de recunoaştere de drepturi trebuie prezentat în formă autentică, ca o condiţie prealabilă acordării tranşei de 100.000 de euro, astfel că, în virtutea principiului forţei obligatorii prevăzută de art. 1270 din C. civ., această formă a convenţiei de recunoaştere trebuia respectată - în relaţiile dintre recurentă şi intimat, independent de valabilitatea actului în forma în care a fost încheiat, respectiv a înscrisului sub semnătură privată, recunoscută de prevederile art. 1242 alin. (2) din C. civ.

Raţionamentul expus de recurentă privind interpretarea prevederilor legale amintinte anterior nu poate fi primit întrucât tinde la a adăga la lege şi la a extinde efectele actului juridic şi asupra raporturilor juridice dintre părţile contractante şi terţi, ipoteză ce nu a fost avută în vedere de legiuitor la momentul edictării normei.

Totodată, se observă că recurenta face confuzie între valabilitatea convenţiei încheiate cu moştenitorii şi efectele pe care aceasta le produce în relaţiile dintre părţile semnatare ale actului pe de o parte, şi efectele aceluiaşi act în raporturile sale cu intimatul, din perspectiva formei autentice în care s-a obligat să încheie şi să prezinte convenţia, potrivit clauzei inserate în cuprinsul promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare, pe de altă parte.

Convenţia reciprocă de recunoaştere a drepturilor şi promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, autentificată sub nr. x din data de 21.12.2017 sunt două acte distincte, fiecare act producând efecte în raporturile dintre părţile care au convenit la încheierea lor. De asemenea, valabilitatea celor două acte poate fi analizată doar din prespectiva îndeplinirii condiţiilor de validitate specifice fiecărui act în parte. Cu alte cuvinte, omisiunea încheierii Convenţiei reciproce de recunoaştere a drepturilor în formă autentică şi încheierea actului într-o altă formă permisă de lege, chiar dacă nu afectează valabilitatea actului în relaţia dintre recurentă şi moştenitori, nu o poate exonera pe această de îndeplinirea obligaţiei asumate prin promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, încheiată cu un terţ faţă de convenţie, respectiv cu intimatul din prezenta cauză.

Prin argumentele aduse în suţinerea acestui motiv de recurs, recurenta tinde la a lipsi de efecte clauza cuprinsă în art. 2 lit. b) pct. i) din promisiune, prin care s-a obligat să prezinte în original o înţelegere scrisă, în formă autentică, încheiată cu moştenitorii lui D., dând o interpretare eronată dispoziţiilor art. 1242 alin. (2) C. civ.. Aplicarea acestor dispoziţii în sensul reglementat, respectiv al caracterului valabil al actului încheiat în forma prevăzută de lege iar nu în forma stipulată de părţi poate fi opusă doar părţilor din respectivul act, nu şi unor terţi. Pe cale de consecinţă, nu poate fi primit argumentul conform căruia clauza din cuprinsul promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare, privind foma autentică a convenţiei de recunoaştere de drepturi încheiată cu moştenitorii, trebuie considerată nescrisă.

În continuare, răspunzând şi criticilor vizând greşita aplicare a dispozţiilor art. 1556, art. 1283, art. 1669 şi art. 1178 C. civ., Înalta Curte reaminteşte că potrivit dispoziţiilor art. 1266 C. civ. Contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor. (2) La stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului. iar conform prevederilor art. 1268 alin. (1)-(3) C. civ. clauzele susceptibile de mai multe înţelesuri se interpretează în sensul ce se potriveşte cel mai bine naturii şi obiectului contractului. (2) Clauzele îndoielnice se interpretează ţinând seama, între altele, de natura contractului, de împrejurările în care a fost încheiat, de interpretarea dată anterior de părţi, de sensul atribuit în general clauzelor şi expresiilor în domeniu şi de uzanţe. (3) Clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul.

Dând eficienţă acestor principii, în raport de probatoriul administrat şi de susţinerile părţilor, instanţa de apel a reţinut că obligaţia asumată de reclamantă de a prezenta actul în formă autentică este una esenţială, neexecutarea întocmai a acestei obligaţii neputând fi considerată de "mică însemnătate", şi a concluzionat că nerespectarea de către reclamantă a unei obligaţii esenţiale (forma autentică a convenţiei de recunoaştere reciprocă a drepturilor) a justificat invocarea excepţiei de neexecutare de către intimatul a obligaţiei sale de plată a unei părţi din preţ, astfel că nu se poate reţine caracterul nejustificat al neexecutării de către intimatul-pârât a acestei obligaţii iar reclamata nu poate obţine rezoluţiunea promisiunii pentru această neexecutare.

Analizând criticile subsumate ultimului motiv de recurs întemeiat pe pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., se impune a reaminti că acest motiv de nelegalitate nu acoperă aspecte care ţin de interpretarea conduitei părţilor la momentul încheierii unui contract ori pe parcursul derulării acestuia. Stabilirea voinţei reale a părţilor şi aprecierea semnificaţiei unor conduite concrete reprezintă chestiuni de fapt, ce excedează limitelor recursului, fiind de competenţa instanţelor de fond.

Înalta Curte reţine că, deşi recurenta a înţeles să-şi întemeieze criticile pe acest motiv de casare, invocând, în mod formal, încălcarea unor norme de drept material, respectiv art. 1242 alin. (2), art. 1556, art. 1283, art. 1669 şi art. 1178 C. civ. C. civ., în realitate susţinerile sale nu exprimă veritabile critici de nelegalitate. Analiza argumentaţiei recurentei a relevat că ceea ce se impută instanţei de apel nu este modul de interpretare ori aplicare a unei norme de drept material, ci modul în care au fost evaluate anumite împrejurări de fapt şi a fost interpretată conduita părţilor. Or, criticile formulate pe calea recursului trebuie să vizeze exclusiv aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate, în sensul unei greşite interpretări sau aplicări a normei de drept, iar nu simple nemulţumiri cu privire la modul în care instanţa a apreciat probatoriul administrat şi a determinat situaţia de fapt.

Astfel, criticile care vizează reţinerea caracterului esenţial al obligaţiei asumate de reclamantă de a prezenta actul încheiat cu moştenitorii în formă autentică, respectiv a caracterului însemnat al neexutării acestei obligaţii, inclusiv în considerarea aspectelor legate de participarea terţilor la încheierea convenţiei reciproce de recunoaştere a drepturilor, antamează chestiuni de temeincie privind calificarea conduitei părţilor în vederea interpretării voinţei reale existente la data încheierii contractului şi stabirii modalităţii în care acesteau au înţeles să îşi execute obligaţiile asumate prin promisiunea bilatelară de vânzare cumpărare (prin reaprecierea probatoriului), operaţiuni ce sunt incompatibile cu procedura căii extraodinare de atac a recursului.

În considerarea tuturor acestor motive, apreciind ca legală decizia atacată, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei nr. 408A din 09 mai 2025 şi a încheierii din 11 aprilie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2022.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 408A din 09.05.2025 şi a încheierii din 11.04.2025, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2022.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 ianuarie 2026.